Moto: „Caută și păstrează o bucată de cer deasupra vieții tale.“
Marcel Proust

 

Proust, un Balzac cu multe adrese în același cartier
Dacă am cerceta asemănările între marii creatori ai literaturii franceze care au impresionat prin volumul imens de opere grupate în mari cicluri, Balzac, Zola și Proust ar forma, împreună, exemplul ideal, imediat și uimitor al scriitorilor care și-au realizat opera și și-au creat personajele într-un interval de timp extrem de scurt. Fiecare dintre ei au trăit în jur de 50 de ani (Balzac a trăit 51 de ani, Zola și Proust câte 52 de ani), o durată de timp extrem de scurtă în care au creat un volum imens de opere literare de excepție. Evident că dacă am alege alte criterii, am găsi și multe deosebiri, la fel de importante și de evidente pentru a explica și înțelege viețile și operele celor trei scriitori.
Dacă însă dorim să avem o analiză completă (sau o trecere în revistă a tuturor asemănărilor și deosebirilor între creațiile lui Zola și ale lui Proust ), ar fi foarte important, chiar obligatoriu, să luam în calcul cronologia evenimentelor istorice care s-au dovedit mereu factori decisivi ce au influențat evenimentele literare. Adică ar fi logic să vorbim de Proust numai după ce epuizăm subiectul Zola, cu raportare mereu la înaintașul lor comun, Balzac. În acest fel am vedea ușor, pe lângă influența pe care Balzac a avut-o asupra lui Zola, modul în care Proust a putut cunoaște și beneficia de întreaga operă a celor doi înaintași ai săi, Balzac și Zola, înainte de a-și concepe propria operă.
Anul 1871 este anul sângeros al Comunei din Paris care luptase cu vitejie ridicând baricade contra armatelor prusace învingătoare la Sedan și anul în care se năștea Proust, este în același timp și anul în care Zola își publică primul său roman din ciclul Rougon – Marquand: Averea familiei Rougon. Luând în calcul datele de naștere și de deces ale celor doi scriitori, întreaga perioadă de creație a lui Zola a avut loc anterior celei de creație a lui Proust. Primul roman ce deschidea ciclul lui Proust În căutarea timpului pierdut, adică Swan , apare în 1913, la 10 ani de la ultima creație a lui Zola tipărită în 1903, romanul Dreptate. Zola este deja o mare personalitate franceză literară și politică în momentul apariției în scenă a lui Proust. Proust a avut, în consecință, suficient timp de reflexie ca să-și traseze drumul creator în literatură cu toate datele utile la dispoziție. Era evident un urmaș al lui Balzac prin amploarea proiectului său literar, dar la fel de evident era că va alege calea realismului naturalist bătătorit deja de Zola și fundamentat teoretic de ruda sa, Bergson (soțul verișoarei lui Proust).
Ca urmaș al lui Balzac, dincolo de trăsăturile realiste pe care le va accentua în timp ca naturalist, Proust va folosi recurența personajelor pe care le va plimba de-a lungul ciclului În căutarea timpului pierdut și își va lua, mai clar și mai des, modelele, din lumea celor care îl înconjurau. La acest capitol, Proust va fi mult mai direct ca Balzac, neavând motive să mascheze nici nume și nici fapte. În plus, față de un Balzac expus criticilor și societății burgheze corupte, Proust va fi mai puțin caustic făcând parte exact din nobilimea pe care Balzac tocmai o criticase. Scopul principal al lui Proust este readucerea în prim plan a trecutului pentru a-l înțelege, judeca și apoi retrăi ca si cum ar fi putut să-l schimbe pentru a-i da alte sensuri și posibilități.
Ca o notă separată, Proust va trata cu indiferență ceea ce Balzac, Zola și restul scriitorilor au avut ca problemă majoră zi de zi: lipsa acută a banilor. Având o moștenire importantă de la părinți, Proust va putea suporta cheltuielile legate de publicarea operei sale precum și orice articol favorabil scris de un critic literar dispus să scrie despre opera sa, lucru greu de imaginat în acele vremuri despre alți scriitori contemporani. Poate doar André Maurois ar mai fi putut să facă așa ceva ca fiu de industriaș. Acest avantaj evident va naște automat invidii și reacții negative imediate din partea tuturor editorilor. Primul care a reacționat negativ a fost Gide, unul dintre viitorii fondatori ai Editurii Gallimard. Urmat apoi de alți editori care au considerat propunerile lui Proust dovezi evidente prin care el își recunoștea lipsa de valoare. Ulterior, când Proust a fost apreciat ca fiind unul dintre cei mai mari scriitori europeni ai secolului XIX, toți editorii importanți ai Parisului, începând chiar cu Gide, și-au reconsiderat total poziția luptând pentru procurarea manuscriselor lui Proust pentru a le tipări sau obține exclusivitatea comercializării. Însă partea grea abia atunci începea ținând cont de dificultățile textelor lui Proust și mai ales de felul în care aceste texte erau realizate concret de autor pe benzi lungi de hârtie, adesea deteriorate.
Dacă rămânem în sfera influențelor pe care Balzac le-a avut asupra lui Proust vom descoperi aceeași tehnică de a descrie în detaliu interioarele caselor sau a castelelor și aceeași ușurință de a pregăti atmosfera înainte de a devoala scenele intime din saloanele pariziene sau momentele de tensiune născute din pasiunea pentru un personaj feminin din preajma sau din visele sale. Chiar dacă Proust rămâne un realist naturalist clasic, textul său studiat, adesea prea încărcat, este moștenit de la Balzac și nu de la Zola.
Dacă ne referim la viața sa personală, vom găsi mai degrabă deosebiri majore între cei doi scriitori, Balzac fiind un mare și surprinzător cuceritor al inimilor feminine în timp ce Proust a fost un homosexual recunoscut. Subiectul iubirii în opera lui Proust este totuși abordat cu sensibilitate în cele mai nuanțate variante și în cele mai complexe conjuncturi. Proust descrie și analizează iubirea profund cu ajutorul numeroaselor sale personaje pe care le descrie în evoluție și din mai multe unghiuri. Are o admirație profundă pentru femeile din viața și opera sa pe care le simte ca surse ale frumosului și ca ținte ale speranțelor ce duc la fericire. Iubirea, cu numeroasele ei meandre, surprize, sensuri și forme de comunicare, e prezentă permanent în opera sa întinsă pe întregul ciclu În căutarea timpului pierdut. La fel ca timpul, mereu pierdut și mereu regăsit, dragostea este mereu rechemată pentru a fi re-înglobată în mod diferit în planurile unui viitor imaginar sau, după caz, pentru a fi înțeleasă într-o altă posibilă variantă.
Ca mulți alți scriitori, în frunte cu Balzac, Proust a schimbat, de-a lungul vieții, mai multe adrese la care a locuit și creat deși, prin întregul său comportament, a fost poate cel mai static personaj al literaturii universale. A fost un parizian fixat în cartierului Elysée, în perimetrul arondismentului al 8-lea după geografia cea mai recentă administrativă a Parisului. După cum se știe, împărțirea Parisului pe arondismente este varianta pe care parizienii, atunci când se orientează, o ignoră în favoarea vechilor denumiri de cartiere. Perimetrul spațiului în care s-a mișcat de-a lungul vieții lui Marcel Proust e mult mai mic decât arondismentul al 8-lea parizian ce cuprinde, ca principale puncte de reper Opera Garnier și Madelaine, biserica în stil de templu grecesc, vizibilă din Place de Concorde. Cartierul este de departe, astăzi ca și in timpul lui Proust, unul dintre cele mai stilate cartiere. În zonă, puțin mascat, se mai găsește și Palatul Elysée, reședința președintelui francez, plasat pe Avenue de Marigny.
Prima adresă unde a locuit Proust, cea a copilăriei sale, a fost cartierul Auteuil, loc unde s-a născut, pe rue de Mozart, la numărul 96. Adresă unde găsim placa omagială care precizează că: „Aici s-a născut Marcel Proust la 10 iulie 1871“. Locuința este impunătoare, are cinci etaje și un aspect impozant care ne atrage atenția. De menționat că familia Proust nu era proprietara acestei locuințe. Ea aparținea unui unchi celibatar, unchiul Louis Weil care venea la Auteuil doar în vacanță, vara. Părinții lui Proust s-au refugiat la Auteuil din două motive, primul pentru a fugi din capitală în timpul luptelor din perioada Comunei din Paris și al doilea pentru a oferi liniștea necesară mamei lui Proust care urma să-l nască pe primul său copil, pe nume Marcel. Comuna din Paris va fi înăbușită în sânge cu numai câteva zile înainte ca Marcel Proust să se nască.
Casa copilăriei din Auteuil este descrisă cu lux de amănunte de Proust în ciclul În căutarea timpului pierdut ca fiind plasată într-o mică localitate imaginară numită Combray. Aici au loc întâmplările ce vestesc coșmarul care marchează primele crize de astm specifice primăverilor, perioada în care polenul, marele dușman al suferinzilor de astm, își face simțită prezența. Prima criză, extrem de severă, îi ia prin surprindere pe toți. Mama sa va reacționa nervos după prima sa criză de astm crezând că Marcel a făcut de fapt o criză de gelozie pentru că nu i s-a dat atenție. Lucrurile însă stăteau altfel. Erau mult mai serioase și din păcate nu se vor mai schimba niciodată.
Adresa la care familia Proust va reveni la Paris va fi legată tot de destinul și de proprietățile unchiului Louis Weil care, prin testamentul intrat în vigoare după decesul său, lasă familiei Proust un apartament luxos pe Boulevard Haussmann, la numărul 102. Este un apartament situat la primul etaj. Pe același bulevard, la numărul 158, în spațiul Muzeului Jacquermart-Andre, a fost organizată, către finalul anului 1971, Expoziția Marcel Proust și timpul său. Locuința este în acea zonă elegantă a Parisului unde Proust a creat o mare parte din imensa sa operă.
Dacă urmărim traseul urmat de Proust și locurile unde a lucrat la ciclul său În căutarea timpului pierdut, vom observa, cu harta Parisului de Nord în față, că traseul este bogat ca repere și număr de adrese la care Proust a locuit efectiv sau adrese pe care le-a frecventat ca pe propriile locuințe. Dar, că toate aceste adrese pot fi înglobate într-un perimetru al cartierului Elysée din arondismentul actual 8 al Parisului. Concret, adresele la care a locuit Proust în cursul vieții, considerate împreună cu adresele pe care le-a frecventat aproape zi de zi, nu au depășit niciodată perimetrul arondismentului 8 parizian limitat, în partea de nord, de Boulevard Courcelles, la est de rue de Comartin (acolo unde Proust a urmat cursurile Liceul Condorcet), la sud de Sena și la vest de bulevardele Marceau și Wagram care se unesc în Place des Etoiles, actuala Place Charles de Gaulle. Din acest perimetru imaginar, în care s-a mișcat ca un Balzac urmărit de problemele sale diverse, nu a ieșit niciodată, ca și cum dincolo de această graniță autoimpusă ar fi simțit că nu poate fi fericit.
Este de menționat că Proust, elev fiind, a fost coleg de școală și prieten bun cu Jacques Bizet, fiul doamnei Strauss (văduva cunoscutului compozitor francez) ceea ce i-a înlesnit accesul într-o societate nobilă deosebită, cu nivel de educație select în domeniile muzicii, literaturii și artei. Salonul doamnei Strauss se afla în același perimetru, plasat pe Bulevardul Haussmann, la intersecția cu Avenue de Messine. Acest salon, în care s-au ascultat, în multe seri, concerte cântate la pian compuse de mari muzicieni sau s-au citit textele unor mari opere scrise de mari scriitori, va reveni cu imagini descrise detaliat, cu atmosfera sa misterioasă, în paginile ciclului În căutarea timpului pierdut. Toate personaje desprinse din paginile ciclului își au perechea reală luată din realitatea aceluiași cartier Elysee: prințesa Mathilde, nepoata lui Napoleon care primea protipendada în salonul său fastuos de pe rue de Berri sau minunata contesă Greffulhe care locuia pe rue d’Astorg, o stradă care dădea în Place St. Augustin. Acea contesă la care Proust, tânăr fiind, visa mai mult decât ar fi avut voie sau curajul să recunoască. Și care, firește, a apărut, transpusă ca personaj principal în ciclul său, cu numele Ariana de Guermantes.
Dintre locurile păstrate în amintire, plasate în interiorul aceluiași mare cartier Elysee, mai amintim vestitul bulevard Les Champs Elysee, unde se întâlnea des cu Marie de Bernadaky, cea care, în ciclul său, devine personajul Gilberte Swan, dar si de Parcul Monceau unde, ca tânăr, a întâlnit-o și a visat-o, plin de speranță, pe contesa Adheaume de Chevigné, o altă persoană aleasă de Proust pentru a o transpune în proza sa complexă pe ducesa de Guermantes. Ar mai fi de adăugat pe aceeași listă Piața Madelaine, acolo unde, prezent ani de-a rândul ca un vestit client al restaurantului „Larue“, a creat personaje, dialoguri sau a depănat întâmplări înconjurat de toți amicii săi, francezi și români. Căci Proust a fost, în scurta sa viață, înconjurat de mulți prieteni români, dintre care amintim familiile Elenei Șuțu, Bibescu, Brâncoveanu sau Annei de Noailles. Toți aceștia locuiau în interiorul aceluiași mare perimetru care a fost partea din marele oraș unde Proust s-a mișcat întreaga sa viață.
Ca să fixăm pe harta Parisului adresele persoanelor sus amintite, vom nota că adresa Casei Strauss era pe Bd. Haussmann, la intersecția cu Avenue de Messine iar familia Bibescu locuia în rue de Courcelles. Salonul vestitei doamne Arman de Caillavet, iubita lui Anatole France, era plasat pe eleganta rue Hoche iar cel al prințesei Mathilde, nepoata lui Napoleon, pe rue de Berri ce unește cele două mari bulevarde Hassmann și Champs Elysées. Acestea sunt adresele printre cele mai frecventate de Proust și saloanele unde s-a întâlnit cu persoane pe care apoi le-a introdus în opera sa ca personaje.
Cei mai apropiați dintre numeroșii români care l-a cunoscut și iubit pe Proust au fost membrii familiei Bibescu, prințul Alexandru și Elena Bibescu, născută Epureanu și fii lor, Anton și Emanuel Bibescu. Elena Bibescu era o pianistă de talent cunoscută, bună prietenă cu Liszt și Wagner. În saloanele familiei Bibescu se întâlneau și scriitori importanți ca Renan, Leconte de Lisle, Anatole France, Pierre Loti sau Jules Lemaître. Proust era adesea prezent în familia Bibescu, ca amic cu Anton și Emanuel Bibescu dar și ca mare iubitor de literatură și muzică și în general de cultură. Familia Bibescu avea moșii în Oltenia, la Corcova. Se spune că lui Proust nu i-a lipsit niciodată de pe masă vestitul vin de Corcova.
În familia Bibescu, Marcel Proust a cunoscut-o pe verișoara fraților Bibescu, frumoasa Marta Bibescu, pe care se pare că Proust a admirat-o și a iubit-o în taină, fără prea mult succes datorită timidității sale și a modului particular de se îmbrăca, neatractiv, chiar neplăcut pentru gustul rafinat al Martei Bibescu. Un alt aspect care poate a contribuit la păstrarea distanței Martei față de Proust, ar fi putut fi și concurența literară între ea și Anna de Noailles, o altă scriitoare de origine română, apropiată de Proust și cu legături de rudenie cu familia Bibescu.
Deși neplăcut surprinsă de aspectul lui Marcel Proust, Marta Bibescu a înțeles valoarea operei și noutatea stilului său, scriind despre el în cartea sa La bal cu Marcel Proust după întâlnirea de la balul dat de ziarul L’Intransigent în mai 1911: „De ce își păstrase blana intrând în sala de bal? Îmbrăcat astfel, el iradia frig, după cum un vrăjitor săvârșește farmece […]. Numai uitându-mă la el și simțeam frigul“. Marta Bibescu a descris în detaliu prietenia solidă, sinceră și profundă dintre frații Bibescu și Marcel Proust. La moartea Elenei Bibescu, mama celor doi frați Bibescu, Proust este gata să vină la Corcova, locul unde se găsea moșia Bibescu pentru a fi alături de ceilalți. Numele Corcovei pare straniu ca mențiune în scrisorile lui Proust către Anton Bibescu dar reprezintă în același timp una dintre cele mai evidente dovezi ale prieteniei pe care Proust o simțea pentru frații Bibescu.
Avem trecut în revistă cele patru adrese unde Proust a locuit în perimetrul cartierului Elysée după ce a revenit la Paris: apartamentul din Bd. Haussmann nr.102, locuința din Bd.Malesherbes nr.9, cea din rue de Courcelles nr.45 și ultima, cea situată in rue de Hamelin nr. 44, unde va muri. Nu sunt multe dar, pentru stilul de viață pe care Proust l-a avut, cele patru adrese par numeroase. Aceste adrese au însemnat, fiecare, etape importante ale evoluției lui Proust ca scriitor și capitole de creație ca părți ale marelui său ciclu de căutare a timpului. Timp pe care l-a regăsit și recompus, etapă de etapă și capitol de capitol scris. Pentru Proust spațiul a fost doar un loc de odihnă și creație. Mișcare a existat, în cazul lui Proust, în modul de a scrie și de a duce lupta cu timpul și în voința de a întoarce acest timp pentru a-i da șansa să schimbe destine cu scopul de a visa și alte variante, mai apropiate de vis.