Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Proza poematică – Vasile Rebreanu (I)

La împlinirea a zece ani de la apariția primului număr al „Tribunei”, în noua sa serie, redacția a hotărât să sărbătorească evenimentul așa cum se cuvenea. Între proiectele aniversare un loc de primă importanță era și realizarea unui număr festiv, eventual cu un număr sporit de pagini. Imediat după începutul noului an, 1967, lucrurile au început să se precipite. Dar, în redacție se instalase deja o atmosferă oarecum febrilă întrucât se vorbea, mai în șoaptă, mai cu voce tare, că momentul ar fi tocmai prielnic pentru schimbarea conducerii, în speță a lui Dumitru Mircea care, iată, domnise vreme de aproape un deceniu. Cel care se vedea a fi îndreptățit să preia destinele revistei era Vasile Rebreanu, pe care cei mai mulți dintre redactori îl susțineau și îl stimulau în acest sens. Într-un deceniu, tinerii de odinioară, și nu numai ei, publicaseră destule cărți pentru a se considera de-acum scriitori cu statut marcant, practicând o literatură mult mai modernă, ca viziune și modalitate de exprimare decât cea a lui Dumitru Mircea, pe care cu toții îl simțeau cantonat în chingile unei literaturi programat ideologizante, așa cum era romanul Pâine albă (1952), apărut în plină epocă a proletcultului și pentru care primise Premiul de Stat. Așa se face că se căutau diverse strategii de atac a funcției de redactor șef. În această atmosferă a venit propunerea lui Vasile Rebreanu de a publica în numărul festiv o nouă piesă a sa, în întregime, ceea ce putea să însemne că locul central între scriitorii „Tribunei” îl ocupa el. Și nu greșea, la o adică. Numai că spațiul acordat piesei ar fi trebuit să fie mult prea mare, ocupând mai bine de trei sferturi din paginile stabilite. Evident, Dumitru Mircea nu putea fi de acord cu o asemenea propunere întrucât concepea profilul acestui număr în cu totul alt mod, cu un număr mare de semnături ale colaboratorilor din țară, nu numai din Cluj, care astfel nu își mai găseau locul. Respingerea propunerii lui Vasile Rebreanu a fost considerată ca o ofensă, ca o demonstrație cumva de forță a vechiului împotriva noului în literatură. Atmosfera în redacție s-a inflamat, protestele și atacurile la adresa lui Dumitru Mircea au ieșit la vedere. Greii redacției deveniseră foarte vocali dar Mircea părea de neclintit. Vasile Rebreanu, care intuise și care mizase pe ajungerea la o atare acutizare a conflictului, a propus ca toți redactorii să se solidarizeze cu el și să-și dea demisia în cazul în care nu se va accepta publicarea piesei. Iar Dumitru Mircea n-a fost de acord cu publicarea integrală a piesei, sub niciun motiv. Așa că ambuscada redactorilor s-a declanșat și într-o singură zi i s-au pus pe masa lui Dumitru Mircea un număr important de demisii (Nu toți redactorii acceptaseră să-și scrie demisia, ei fiind considerați, oarecum, ca trădători). Curios a părut faptul că Dumitru Mircea, de la care se așteptase, la rându-i, o demisie de onoare, ne mai putând conduce revista cu un colectiv care îi era ostil, părea totuși liniștit, impasibil și continua să vină la redacție și să se comporte ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Așteptatul scandal nu se producea nici în redacție și nici în afara ei, deși întâmplarea fusese adusă la cunoștința forurilor locale. Totul s-a lămurit însă în ziua când administratorul revistei, tovarășul Breiner (Când ridica receptorul se recomanda cu autoritate: La telefon tovarășul Breiner!), a primit de la ISIAP (instituția din București care administra revista) statele de plată, banii fiind scoși din bancă. Atunci, spre stupoarea generală, cei care își depuseseră demisiile nu aveau salar. De ce? Cum de ce? a replicat Mircea. Dacă v-ați dat demisia înseamnă că nu mai faceți parte din redacție! Totul era acum ca o mare lovitură de teatru. Dumitru Mircea, cu viclenia lui țărănească, aprobase demisiile pe care le trimisese la București cu mențiunea că semnatarii nu mai făceau parte din redacție. Ei, da! Bomba abia acum explodase. Demisionarii nu aveau cum să accepte situația de a fi dați afară din slujbă, așa că fiecare și toți la un loc s-au prezentat la conducerile de partid și de stat, locale și centrale (Județeana de Partid, Secția de propagandă a CC-ului, București, Ministerul Culturii, Uniunea Scriitorilor etc.) cerând anularea deciziei lui Dumitru Mircea, ba mai mult, demiterea acum a acestuia. În vreo două săptămâni lucrurile s-au limpezit; Mircea i-a reprimit pe toți în redacție, el rămânând stăpân pe situație încă doi ani, până în 1970 când în funcția de redactor șef a fost instalat D. R. Popescu, Mircea trecând la Comitetul local pentru cultură, în calitate de președinte. Perioada aceasta de doi ani care a urmat a fost atât de tulbure în redacție încât aproape că devenise insuportabilă. De altfel, starea mocnită a atmosferei, instaurată încă de mai înainte, i-a determinat pe unii, cei care fuseseră mai perspicace, să părăsească redacția, cum se zice: cu fruntea sus. Radu Enescu a plecat în 1965 la Oradea, în redacția revisei „Familia”; Romulus Rusan s-a transferat la București în redacția revistei „Viața studențească” (1967); Teofil Bușecan s-a transferat la ziarul „Munca”, în calitate de redactor șef adjunct; Alexandru Căprariu și-a organizat lucrurile în așa fel încât la finele lui 1969 a înființat în Cluj Editura „Dacia”, el devenit directorul acesteia. Tot în 1969, Vasile Rebreanu s-a transferat la Radio Cluj, în funcția de director (Directoratul său a fost extrem de benefic pentru ridicarea calității emisiunilor, nu numai a celor cultural-literare), un an mai târziu, în 1970, extrăgându-l din redacția „Tribunei” pe Miron Scorobete pe care l-a instalat în funcția de redactor șef la Radio Cluj (Funcție în care poetul a devenit un excelent organizator dar și un excelent publicist). Apoi, în 1972 Ion Rahoveanu a fost dus de către Dumitru Mircea la Comitetul de cultură pentru ca în 1971 Grigore Beuran să plece și el, la ziarul armatei a treia, „Scutul Patriei”. Astfel, prima garnitură de redactori ai „Tribunei” s-a destrămat, în redacție râmânând, cu statut destul de confuz, Ion Lungu, Ion Oarcăsu, Domițian Cesereanu, dintre cei care alcătuiseră brigada de șoc împotriva lui Dumitru Mircea. Pe lângă aceștia, dar într-o altă situație, au rămas Negoiță Irimie, Augustin Buzura, Ion Manițiu, Mircea Vaida și subsemnatul. Dar, după venirea lui D. R. Popescu, revista a făcut o cotitură esențială, începând, oricum am lua-o, o nouă etapă în istoria ei.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg