Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Proza poematică – Vasile Rebreanu (II)

În 1958 când a intrat în redacția revistei clujene „Tribuna”, Vasile Rebreanu se prezenta ca un tânăr jovial, ce atrăgea numaidecât atenția asupra chipului său luminos, cu o înfățișare inocent-adolescentină, cu ochii albaștri ca florile de nu-mă-uita, deschiși cu seninătate asupra lumii, având vorba domoală, aproape sfătoasă, ca a unui bătrân țăran ardelean înțelept. Venea de pe băncile Universității bucureștene cu faima deja a unui prozator matur, deși debutul epic, cu o povestire, se produsese abia cu doi ani mai înainte, în paginile revistei „Tânărul scriitor” (1956), dar cu alte colaborări remarcabile și în „Viața Românească”, încă din 1955. Făcea parte dintr-o generație de scriitori care au rupt, primii la noi, definitiv, normele canonice ale metodei realismului socialist, cu toții tineri și gata oricând pentru bătălii literare hotărâtoare, de anvergură, desfășurate în deceniul al șaptelea și apoi în toate celelalte. Între aceștia se prenumără (doar prozatori): Fănuș Neagu, D. R. Popescu, Nicolae Velea, Sorin Titel, Ion Băieșu, Ștefan Bănulescu, Nicolae Breban, Teodor Mazilu, Augustin Buzura ș.a., fiecare impunându-se cu individualitatea propriei sale vocații.
Vasile Rebreanu venea cu o zestre folclorică bine asimilată și bine decantată în cultura sa, dintr-o zonă geografică, a Năsăudului, ce a impus în literatura noastră mari scriitori, ca George Coșbuc și Liviu Rebreanu. Dar el, mai mult decât iluștri săi predecesori a comunicat cu lumea mitului și a basmului, în haloul cărora ne-a dat numeroase povestiri și schițe – domeniul său predilect, dar și romane – în care viziunea fantastică împinge însemnul realului spre simbol și parabolă (v. romanul Călăul cel bun ș.a.) deschizându-i astfel orizontul în universalitate, personajele sale venind cu precădere din lumea rurală, încărcată de magie și ritualică existențialitate, conturându-se ca prezențe diafane, fragile, în confruntări dramatice cu lumea, fiind mereu marcate de stări lirice, sentimentalizate grațios, în nevoia descoperirii și impunerii unor adevăruri morale fundamentale.
Vasile Rebreanu s-a născut la 11 noiembrie 1934 în comuna Florești, din județul Bistrița-Năsăud, din familia unor simpli truditori ai ogorului. A învățat, în primii ani la școala din satul natal (1940-1944) apoi a urmat Liceul din Năsăud (1944-1952), având dascăli prestigioși care, dându-și seama de talentul înnăscut, i-au îndrumat pașii spre Facultatea de Filologie din București, pe care a urmat-o între 1952-1957, avându-i colegi și prieteni pe Eugen Simion, Gabriel Dimisianu, Fănuș Neagu, Domițian Cesereanu – alături de ultimul venind la Cluj, chemați în redacția „Tribunei”, unde a lucrat timp de un deceniu. A condus apoi Radioul Clujan și Editura Dacia, fiind membru în Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor din România. Pentru opera sa bogată și profund semnificativă, a fost distins cu premii ale Academiei României, ale Uniunii Scriitorilor, ale Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor, decorat cu ordine și medalii, tradus în mai multe limbi europene, ca un demn reprezentant al scrisului nostru contemporan.
A debutat editorial cu volumul de proză scurtă intitulat În plină zi (1959), dovedindu-și mai apoi prolificitatea, cu prisosință, în paginile „Tribunei” și făcând astfel să i se contureze rapid o personalitate literară complexă, ce exersa cu dezinvoltură eseul și articolul gazetăresc, pamfletul, romanul ori piesa de teatru. A urmat, în 1962, un alt volum de schițe și povestiri, Dimineața de toamnă, pentru ca imediat, în același an, să-i apară și primul roman, Casa, premiat de Uniunea Scriitorilor, pentru unghiul nou și prea puțin conformist în care înțelegea să privească și să trateze procesul dramatic de colectivizare a agriculturii. Surprinzător, acestui exercițiu realist, în buna tradiție ardelenească, i-a urmat romanul Călăul cel bun (1965), o parabolă despre cinste și curajul de a fi om în orice împrejurare, construcție insolită ce valorizează în spirit modern structura alegorică a basmului românesc. Alte volume de schițe, povestiri și nuvele au urmat: De chemat bărbatul pe stele (1966), Marșul (1967), Țiganca albă (1967), Muntele cărunt (1968), Securi pentru funii, teatru (1970), A treia zi după război (1974), Iubirile cascadorului (1977), Moartea comandorului (1978), Cum o vezi cu ochii verzi (1982), Mireasmă și suspin (1985) și așa mai departe, afirmând o proză poematică elevată, singulară, în felul ei, în peisajul actual, până la romanul Legați-vă centurile de siguranță (2003), ce constituie o virulentă satiră la adresa regimului totalitar de odinioară, acesta numărându-se printre puținele, cu adevărat, scrieri de sertar, ale epocii.
A semnat și opere aparținând literaturii dramatice, singur sau în colaborare cu Mircea Zaciu, piese ce i s-au reprezentat pe diverse scene din țară, pe aceea a Teatrului Național din Cluj obținând succese greu de egalat: bunăoară, comedia Un om mușcat de oaie a trecut de 500 de reprezentări în mai puțin de un deceniu, în ani când oamenii se duceau la teatru pentru a auzi spuse acolo adevărurile pe care mulți se temeau să și le spună unii altora. Pe vremea când Vasile Rebreanu era directorul Studioului de Radio Cluj, la începutul anilor ‘70, a fost cel dintâi care a încuviințat emiterea pe post a tradiționalelor noastre colinde de Crăciun. Nu i-a lipsit curajul atitudinii și a știut să-și cultive și să-și prețuiască prietenii. A făcut politică pentru a putea proteja astfel libertatea de exprimare a colaboratorilor săi, la Radio sau la Editura Dacia (unde a lucrat până la pensionare), dincolo de cenzură, dincolo de grila ideologicului. A fost un om al cetății, în măsura în care a fost și un om al culturii. Opera sa literară trebuie recitită azi și rejudecată, pusă în toate drepturile ce i se cuvin, în rând cu operele tuturor scriitorilor noștri postbelici. Și mulți dintre cititorii tineri de azi – sunt convins – vor descoperi în paginile cărților lui Vasile Rebreanu filonul autentic al talentului debordant, deopotrivă cu delicatețea și gingășia exprimării parabolice a fiorului trăirii vieții și a morții. Merită să rememorăm, semnificativ, momentul întâlnirii cu Doamna în straie cernite, a eroului din povestirea O simpatică bătrână surdă, într-un dialog inocent pe care, am convingerea că îl va fi purtat el însuși la plecarea sa pe drumul fără întoarceri:

„O văzuse de departe pe bătrâna aceea venind peste câmp, pe drumul pustiu. O aștepta să se apropie, de aceea mânase calul lângă drum, ca s-o poată vedea. Se gândise că bătrâna va intra în vorbă, o va întreba ceva, ea îi va răspunde și astfel mai trece din vreme, apoi, fiind aproape de drum, o să se poată uita după ea, îndelung, până când n-o s-o mai vadă deloc, și cât se va uita după ea iar va mai trece din vreme. Apoi va fi seară […]
– Dumneata unde mergi?
– Ce zici? Cum ai spus?
– Unde te duci? […]
– Vorbește mai tare, că nu te aud.
– Te-am întrebat unde mergi? […]
– Mă duc și eu…
– Cine ești?
– Aud?
– Cine ești?! […] Cum te cheamă?
– Cum mă cheamă? Moartea, cum să mă cheme? […]
O privi o clipă, îi cercetă cu luare aminte hainele zdrențuite și murdare, fața slabă, gura ei fără dinți, pe care încă și-o mai ținea deschisă și i se vedeau gingiile roșii.
– Dumneata, lele, ești Moartea?
– Îhî!
– Chiar dumneata ești Moartea?
– Chiar eu, chiar eu… […] Nu mă vezi?
– Ba da! Te văd! […]
Și văzând cum o pornește iar în lungul drumului, alergă spre cal, îl prinse de căpăstru și porni cu el spre bătrâna care își continuă drumul încet, aplecată de spate.
– Îți dau calul, strigă, și îi prinse mâna bătrânei, îi legă căpăstrul de încheietura mâinii, din mers, apoi o luă de mână și, când ajunse la drumul de hotar, o împinse ușor, iar bătrâna merse pe drumul cotit, care ocolea satul.
Bătrâna mergea așa, aplecată de spate, cu hainele ei zdrențuite, cu funia căpăstrului legată de încheietura mâinii ei, fără să audă copitele calului care venea în urma ei”.
Am stat alături de el în nenumărate rânduri, cât a fost în viață; am stat la catafalcul lui și am vărsat o sinceră lacrimă de suferință exprimându-mi regretul și profunda îndurerare pentru trecerea în lumea umbrelor a unuia dintre cei mai de seamă scriitori ardeleni de după cel de al doilea război, Vasile Rebreanu cel ce ne-a lăsat ca zestre o operă amplă și originală, și a cărui prezență fizică, greu încercată de o necruțătoare boală în ultimii ani, ne va lipsi fără putința alinării.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg