Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Pur și simplu, țestoasa trecea… (I)

Trecea drumul. Și nu orice drum, ci bulevardul. Ieșise din grădina liceului și se pusese să traverseze. Din fericire, o mașină, două, trei au oprit și au avut răbdare s-o aștepte. Trecea molcom, în ritmul ei, nepăsătoare. Fără habar. Mi-am gâtuit exclamația de surpriză, dar am privit în jur să-ntâlnesc priviri cu care să-mi împart uluirea. Dar ceilalți își vedeau de treburile lor. În bună pace. Nimeni nu-mi dădea atenție. Și nici ei, țestoasei. Da, bineînțeles, numai eu eram picată acolo din capitală. Ei, ceilalți, erau localnici. Severineni. Din Drobeta-Turnu Severin. Unde, desigur, urma să aflu, era microclimat mediteranean. Și nu erau numai țestoase pe toate drumurile (ei, nici chiar așa) ci, din păcate, și scorpioni și vipere cu corn. Prin bălăriile de lângă ruine mai ales, poate chiar la piciorul podului lui Apollodor din Damasc. Un arhitect din Siria. Iar Siria, cu Damascul ei cu tot, se vede că avea renume de demult și legiunile lui Traian, cel ce comandase ridicarea podului, erau învățate cu șerpii, firește.
Acolo, lângă podul măcinat, de-a lungul căii ferate – șine șerpuind între fluviu și oraș, se înșiruiau, stupefiant, multe, prea destule cruci. Semne de accidente? Atâtea? Nu, de sinucideri. Asta mi-a zburlit părul, mi l-a ridicat măciucă și nu pot uita pustiul larg al norilor risipiți a vreme bună. Că, instinctiv, am înălțat ochii spre cer. Și imaginea mi-a rămas. A bolții limpezi, nepăsătoare. Și țiuitul ierbii aspre în vântul amiezii. Nici valurile bătând malurile, dincolo de șine, nu le mai pot uita. Tot un vuiet aspru. Fusese ca o molimă. Cândva, cineva o declanșase. Mai ales adolescenți și copii la pubertate săriseră-n calea trenului. Drame de familie, de școală… Note mici! Teribil. Însămânțaseră orașul cu nefericire? Nu. Orașul înflorea liniștit, mult deasupra, terasat, plin de trandafiri. Indiferent. Cine te punea să te plimbi pe acolo? Viperelor cu corn, am băgat de seamă că-n sate li se spunea „balauri” și oamenii-și fereau vitele de ele cu sârg mare. Nu se-ndoiau că, aici în oraș, șerpii se-ntovărășeau, aveau un rost, păzeau crucile de lângă șinele de tren. N-aveai ce căuta…
Celălalt picior de pod e pe malul sârbesc, iar mai la vale, oamenii râd c-aud dimineața cocoșii trezindu-i din trei țări. De la noi, de la sârbi și de la bulgari. Cresc în voie aici și smochini, și oleandri, și chiparoși, și trandafiri de dulceață, roze din zeci de soiuri. Cândva, un botanist ungur găsise aici mulțime de flori inexistente în alte locuri…
Dealurile nisipoase sunt ținute locului cu livezi nesfârșite de piersici. Sau ar trebui să fie, că deșertul se cam mărește, nu se diminuează. Indiferența primarilor, de… Sunt peste tot și glicine, și gardenii, și salcâmi de umplut clătite cu florile lor. Nici nu poți mânca multe, atât sunt de parfumate. Vița de vie de Stârmina, de Corcova și câte alte soiuri se răsfață-n soare… Apoi sevele trec în burțile butoaielor din crama Crihalei. E și un crâng acolo și nu departe un cartier de blocuri. Blocuri rămase despuiate, nefinisate pe afară zeci de ani. Așa încât, iar nu pot uita cum, de la un balcon fără balustradă, a căzut o femeie, răcnind cumplit. Scutura ceva și glumea cu unii de jos. Vecinele ce împleteau, coseau, sporovăiau pur și simplu pe pământ, pe bătătură, pe scoarțe și preșuri, se jurau c-a fost în șpagat. Căderea aia. Printre blocuri, la intrarea fiecăruia, era câte un astfel de cârd. Femei venite de prin sate. Răsunau avan râsete, se turuia sau izbucnea aprig, cu țipete, câte un vifor de ceartă muierească. După cum plozii se vor fi încăierat pe alături, bătând mingea-n praf. Praf iscat de ei, de vânt, de arșiță, de lipsa oricărui pâlc de verdeață. Bărbații vor fi lucrat la baraj, la combinatul de celuloză, la fabrica de vagoane și mai pe unde…
Albinele se-ntretăiau în zbor nu numai prin grădini, multele grădini, dar și pe străzi, atât de îmbietor le părea locul. Și-n piața orașului se vindea de zor… mere. Nu-i nevoie de un verb la plural, fiindcă strigau: „Mere de albineee…” În schimb, merelor li se zicea „miere”. Nici asta n-am uitat și doar era un fleac. Cartofilor li se zicea peciuici sau picioace, iar roșiilor, firesc, paradaise… Erau și sârbi sau marfă de-a lor, renumita Vegeta și supe, cu indicații în limba română. Gen „se dă în clocotică 5 minute și se dă la răcoroase”, expresii pe care le-am păstrat până azi în bucătărie… Și, mai la un colț, ferit, un puști vindea o… țestoasă de „apartament”, cum zicea el. Așa că l-am întrebat dacă auzise de pupăza lui Nică a lui Ștefan a Petrei. Habar n-avea. Păcat, Creangă se învață la școală. Mă gândisem să-i cumpăr broscuța și s-o eliberez, dar am rămas cu gândul. Totdeauna gânduri am, fapte mai puțin. Deci – se poate deduce – sunt îmbuibată de regrete.
Pe mal se strecurau prin buruieni țestoase, da, dar și umbre de oameni. Cu gleznele prinse-n plasa ierburilor, cu pași captivi. În ierburi grase, pline de melci. Că, uite, Moșul din Ada-Kaleh, turcul Ali, n-o mai fi demult nici el pe lume. Numai că, precis, nu sunt singura care nu l-a uitat. „Rahat, sugiuc, alvițăăă, azi cu bani, mâine fără baaani, rahaat, sugiuuuc….” Rahatul ăla era străveziu ca sticla, dar moale ca pelteaua. Ba și cu mieji de nucă și smochine zaharisite. Iar Ali avea încă narghilea la brâu. Uneori, purta și șalvarii…
Îl alinaseră oamenii pe moșneag, că rămăsese lângă Dunăre, zile și zile, privind în gol cum urcă apele și-i îneacă Ada-Kalehul tinereții lui. Nu se mai ducea să doarmă. Nu i se mai lipeau genele. Nu i se dezlipeau picioarele. Lumea se foia în jur. Se prefăcea care mai de care c-a terminat borcănelele de dulceață. Și toți voiau nevoie mare altele. Îl sileau să fiarbă, să prepare. Ba îi aduceau și petale de trandafiri din grădinile lor. Că parfum ca la el, la nimenea. Și cum lega el, nimenea… Dar ochii bătrânului i-au rămas goi, cu un soi de vălurele de ape-n ei. „Alvițăăă…, șerbeeet, azi cu bani, mâine fără baaani. Bragăăăă…” Îi lipăiau melci prin ochi. Visa poate că pășește încă pe cel mai faimos covor persan din lumea islamică, cel din moscheea insulei, care fusese dăruit de sultanul Abdul Hamid. Își îngropa încă fruntea în adâncimile lui pufoase și-i amirosea a munți de pilaf. Îi adiau încă pe obraji văluri de cadâne, urcând din praful covorului, paradisul Coranului.
De-ncăpeai în lotca vreunui barcagiu turc, bătrân și el, te putea duce peste ape acolo, unde îți va arăta minaretul din străfunduri și palatul lui Ali Kadri, un pescar ce pusese la cale fabrica de țigarete „Musulmana”, ajunsă vestită și furnizoare a caselor regale din toată Europa. Iar Ali Kadri, sultan al insulei Ada-Kaleh. Mai puteai întrezări șantanul și ulițele cu dughene de răcoritoare, prăvălii, cafenele și bazaruri. Tu-i spuneai sfios c-au fost dinamitate, totul a fost răscolit de buldozere, doar câteva ziduri din cetate, mutate pe insula Șimian, printre bălării, se puteau vizita de turiști. Iar el, se uita la tine în așa fel, că nu voiai s-ajungi hrană pentru pești. Și lopăta, lopăta…
Și cei din Orșova, străvechea Dierna, din satele Jupalnic sau Coramnic, dacă-i întrebai, coborau privirea-n jos și unii mărturiseau că se visează în vechile lor locuințe, cele de sub ape. N-ar fi vrut asta, dimpotrivă, ar fi vrut să scape de bântuirea casei și nu puteau. Îi depășea. Chit c-au tăiat cocoș pe prag și-n blocurile noi unde au fost duși. Astea cu subsolurile pline de colonii de țânțari. Te cruceai când coborai scările. Orice ai fi făcut, biruia țânțărimea. Când a început transmutarea-n blocuri au dispărut cocoșii din împrejurimi, până hăt, după Tufari. Degeaba.
Moșul Iosif Covăsală din Orșova avea o poveste și mai și. Mai dihai decât turcul Ali. Așa părea, dar se putea? Se pustiise locul prin munca fierotaniilor, buldozere și ce-or mai fi fost. Urma să se facă un soi de nivelare și să se dea drumul apelor să crească. Oamenii, foștii localnici, trebuiau să îndeplinească asta, să adune toate rămășițele gospodăriilor „lor”, ca să nu devină periculoase pentru navigație… Ce trist le va fi fost. Numai că, la casa lui de biet pensionar CFR, o clădire din cea veche, temeinică, acum dărâmată, rămăsese strajă ditamai coșul înalt. Pornit de jos, de la pământ. O zidărie falnică, încăpățânată. Și-n vârf, cuib uriaș de berze cu pui. A depus Covăsală cerere la primărie, cu număr de înregistrare, să nu i se demoleze și coșul, până nu învață să zboare puii de barză. Și s-a legat să-i supravegheze și să anunțe, când e liber la prăbușire. Culmea, i s-a aprobat!
Șerpuiai odată cu șoseaua, intrai și ieșeai din tuneluri, îți lua ochii, brusc, sclipirea apelor…
Mai rău era cu cimitirul Vîrciorova, pe apa Vodiței, dincolo de Bahna și Ilovița, de la viaduct mai sus. Unde, an de an, răsar oameni la mormintele îmburuienite, încâlcite, ce par ale nimănui. Răsar oameni și acum. Înainte de Înviere, bineînțeles primăvara. Și văruiesc pomișorii, smulg bălăriile, îndreaptă toate cele prăbușite, vreo băncuță, un gard, stau și ospătează din traistă, beau din ploscă sau din peturi și apoi pleacă încet, nu se grăbesc, care abătuți, care nu, risipiți în locurile noi. Vorbesc tare cu taica, cu maica, le spun cine a mai luat pe cine, ce prunc a mai venit pe lume. Ba, cer și sfat de una, de alta și, stând, așteptând, se luminează care-i răspunsul. „Văzuși, mă?! Asta era, da până nu deșertarăm sacu aci, nu ni se dumiri… Dacă tăinirăm cu ei…” Așa se spune-n partea locului pentru a sta de vorbă: „A sta de taină.”
Doar ruina întâiului schit de la Vodița veghează încă. Veghează poporul mișcător de jivine și târâtoare. Popor numeros, sufocant, fojgăitor. Ierburile-ncinse-n soare, sfârâind. Crucile-năbușite-n verdeață. Scoțând coarne ca melcii. Cruci vii. Pereții pietroși par a se legăna. E de la vânt. Nu de la mulțimea de șopârle, nu. Tufe înalte se apleacă într-o parte, în alta, și juri că sunt zidurile…
Când a trecut Dunărea aici, mânat de-un vis, monahul athonit Nicodim crezuse că ăsta era Locul. Cel după care pornise. Să-l caute. Ce minune, ce vremuri, să poți să pleci pe urma unui vis. Pur și simplu. Să-l crezi, să te conducă, precum pe magi, Steaua. A ridicat ca Manole, nu lăcaș peste același lăcaș, ci lăcaș după lăcaș. Unul aici, altul la Gura Motrului, apoi la Topolnița, unde se aciuiase apoi, fugărit, Tudor Vladimirescu. Până ce Nicodim a hotărât că Tismana era Locul lui. A rămas dar acolo, a durat, și oltenii sfânt l-au numit. Doi cerbi uriași mi-au ieșit în cale din pădure, când am ajuns la Tismana. Înmărmurirea m-a pironit. Habar n-am cât timp a trecut până m-am putut urni… A înălțat Sf. Nicodim și la Prislop asemenea biserică de piatră, că ajunsese de-acum în Țara Hațegului. Și tot ruină a devenit în timp, ca celelalte. Numai c-a primit vestitul ieromonah Arsenie Boca ascultare s-o ridice iar din zidurile surpate, pline de mușchi și licheni. Rămase goale și pustii sub cer tăios. Astfel că e socotit, pe drept cuvânt, pr. Arsenie ultimul lui ctitor, al Prislopului, lângă Silivașul de Sus al Hunedoarei.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg