Locul: o cameră-bibliotecă.
Timpul: în amurg.
Personaje: Djianni.

 

Spațiul e înțesat de cărți care creează senzația că ar crește din pereți, tavan, podea, precum iedera; unele dintre volume, așezate pe fotolii, măsuțe, covor, sunt deschise la anumite pagini.
Personajul, un bărbat cărunt care, în ciuda vârstei înaintate, arată tânăr, cu un sex-appeal magnetic, poartă o pereche de jeans de-un albastru deschis, o cămașă de-un roșu purpuriu; desculț, umblă prin spațiu cu pași țepeni; gesturile îi sunt aristocratice; vocea penetrantă, cu un timbru viril, atinge nenumărate registre și nuanțe vocale.

Djianni: Privirea mi se întoarce înspre trecut și mă văd tânăr, cu mintea înfierbântată de vise mărețe. Îmi doream cu înverșunare oarbă să ajung un scriitor celebru, bogat. Nu știam cum. Am emigrat într-un ținut îndepărtat de locul originilor mele. Noapte de noapte, rătăceam pe străzile murdare ale unui oraș gigantic în care oameni și gunoaie duhneau a cadavru împutrezit. Eram străin într-un oraș arogant, într-o țară indiferentă, pe o planetă desfigurată a umanității. Ca să-mi câștig traiul, m-am angajat la o fabrică de făcut chibrituri. Au trecut zile, au trecut luni, și niciun miracol nu s-a întâmplat în viața mea. Am continuat, cu încăpățânare, să scriu. Însă, mă simțeam tot mai deprimat. Mă încolțea gândul sinuciderii. Cu buzele tremurând nervos, îmi repetam, pe-o culme a disperării: „Ce-ar fi să mă arunc în fața unei mașini și gata?! Așa pun punct unui chin călduț! Mi-e lehamite de mine însumi!”. „Ești un prost, îmi replica sec un gând drăcesc, în zadar vrei pe căi cinstite să te-ajungi! Nu vei reuși! Trebuie să-ți calculezi șansa. S-o programezi. Care sunt atuurile tale imbatabile? Tinerețea? Da! Perseverența? Da! Virilitatea? Da! Vrei totul sau nimic? E limpede! Vrei totul! Ai curaj să te prostituezi? Da! Atunci, ce mai aștepți? Dă-i drumul!” La început, m-am vândut ieftin. Am strâns, bănuț cu bănuț, ca să-mi public primul meu roman. La lansarea cărții, sala a fost invadată de parfumurile scumpe ale femeilor cochete, tinere, bătrâne, care îmi zâmbeau discret, îmi aruncau ocheade complice. M-am bucurat de un succes imens. Au apărut cronici favorabile, unele laudative, plătite, desigur, de adoratoarele mele anonime. După care s-a lăsat tăcerea. Eram considerat un tânăr promițător, dar nimic mai mult. Singurul câștig a fost, totuși, că mi-a crescut cota de crai întreținut. Uneori, eram plătit binișor, alteori, regește! Nu, nu am avut remușcări. Ceva ciudat însă mi s-a întâmplat. Când făceam duș, înainte de culcare, din trup îmi ieșea un lichid vâscos. A urmat al doilea roman cu care am dat lovitura. M-am îmbogățit într-o clipită. Am renunțat să mă mai vând. Sufletul meu se îmbolnăvise. Voiam să-l vindec și nu era niciun alt antidot decât iubirea. Așa am plecat în lume cu speranța că-mi voi afla iubita…

… Și, într-o zi, am întâlnit-o într-un muzeu de artă. Stătea înmărmurită în fața picturii lui Van Gogh, Lan de grâu cu corbi. M-am apropiat, am prins-o de umeri, și ea, tânăra mea cu părul bălai, m-a urmat supusă, cu ochii în pământ. Îmi plăcea să-i împletesc părul în cosițe din care îi făceam o coroniță în jurul capului. O înveșmântam în rochii brodate cu flori. O modelam pe placul meu. Nu-mi opunea nicio rezistență. Era sclava perfectă. Avea un singur cusur. Când făceam dragoste, se aprindea atât de tare, încât se topea în brațele mele. După câteva săptămâni, am început să-mi pierd cumpătul. Mă înfuria gândul că trebuie s-o recompun de fiecare dată. M-am îndepărtat de ea, dar pașii ei erau acolo, în spatele meu. O umbră a cărei respirație întretăiată mă plictisea nespus. Aștepta cuvântul tânjit: „Urmează-mă” și apoi alerga în iatacul desfrâului. Turuia numai platitudini: „Cum cărțile mele vor fi traduse în tot mai multe limbi, cum faima mea o să-și întindă tentaculele ca o caracatiță peste întreg pământul, cum noi doi o să ne ascundem pe o insulă tropicală, o să ne zbenguim ca niște peștișori în spuma mării. Bla-bla, bla-bla”. Bărbații roiau în jurul ei. Pentru un zâmbet, îi dăruiau inele, coliere, diademe, conturi bancare. Strângea cadourile și mi le punea la picioare. Cum să refuz asemenea comori? Mi-am plătit lăcomia cu eforturi disperate de a face sex cu ea. În timp ce-o mângâiam, sărutam, mă gândeam la femeia din fantasmele mele. Necunoscuta mea. O întrezăream în apele verzi ale imaginației mele. Într-o după-amiază, pe-o arșiță cumplită, concubina mi-a adus un inel cu un diamant uriaș și, ca de fiecare dată, m-a implorat să facem sex. În van am recurs la trucurile erotice pe care le stăpâneam pentru a o satisface. Corpul meu nu mă mai asculta. Am invocat imaginea femeii mele fantasmă și am așteptat să mi se întrupeze în gând. Nu a venit. Am simțit că mă părăsise. Membrele au început să mi se încleieze. Nu mai eram în stare să săvârșesc actul erotic nici în realitate nici în scris. Și-atunci, într-o criză de furie, am alungat-o pe blondă cu tot cu cosițe. S-a retras la o mănăstire. Măicuțele ziceau că-și agățase de gât un talger. Mugea ca o vacă înjunghiată. Au găsit-o moartă, cu fața înecată într-un lighean plin cu lapte…

… Câteva zile mai târziu, eram la Paris dornic de a-mi alina mintea torturată de amintirea celei pe care o crezusem iubirea vieții mele. Munceam la prima mea piesă de teatru. Voiam să-mi fac intrarea în lumea reflectoarelor. Ce-i drept, mă atrăgeau actrițele. Directorul teatrului de comedie, amic de-al meu, m-a invitat, într-o seară, la un spectacol. Am ajuns cu o oră mai repede de începerea reprezentației. M-am strecurat în sală și m-am învăluit în faldul de catifea care încadra ușa. Scena era scăldată în lumini orbitoare. La intrarea într-un palat, evident, din mucava, o tânără, năucitor de senzuală, repeta câțiva pași de dans: unu-doi, unu-doi-trei și unu-doi, unu-doi-trei. Pauză prelungă. Am izbucnit în aplauze. A tresărit, m-a privit cu o curiozitate nedisimulată, și-a fugit. Bâșt! Și eu ață la director! Îmi doream să fie a mea și pentru asta trebuia să-l conving s-o distribuie în rolul principal. L-am găsit agățat de-o balerină. „Unu-doi, unu-doi-trei și unu-doi, unu-doi-trei!”, i-am strigat în ureche. „Ce? Ce-i asta?”, a izbucnit nedumerit. „Cum, ce?, am țipat, asta e actrița pe care o vreau în spectacolul meu!” „Care actriță?”, m-a întrebat complet aiurit. „Cum, care? Cea care știe pe de rost numerele până la trei: unu-doi, unu-doi-trei și unu-doi, unu-doi-trei.” „Aha! Cea cu probleme de dicție?” „Poftim? Știi ce? Lasă-mă cu nimicurile astea! Eu îți vorbesc de femeia cu păr negru ca abanosul, ochii migdalați, mersul maiestuos, degetele lungi, fine, sânii răpitori.” Mi-a tăiat-o scurt: „Nu știu să am vreo angajată atât de dotată cum mi-o descrii. Nu putea să-mi scape! O fi una nouă!” Dar eu nu m-am lăsat: „Da! Nu știu! Nu-mi pasă! O vreau! Mi-o dai?” „Ia-o, dragule”, și-a oftat prelung. Oh, am avut parte de-atâtea nopți fierbinți în care am repetat cu puicuța mea rolul care urma s-o cocoațe în vârful ierarhiei actoricești. Din trupul meu continua să curgă tot mai mult lichid vâscos, dar ea, diva mea, mă asigura că nu o deranjează, dimpotrivă asta făcea parte din șarmul meu. A venit și seara premierei. Dulcineea mea era în culmea excitației. Se vedea în plină glorie. Delira despre șiruri interminabile de bărbătuși care așteptau, ore în șir, după un autograf de-al ei. Uitase că de fapt eu eram autorul. Spectacolul a început binișor, actorii se încălzeau destul de greu, uitau replici, mișcări, dar, una peste alta, în sală plutea un aer de curiozitate. Și, deodată, protagonista mea a început să se bâlbâie și să țipe textul. Și-a țipat și-a țipat un minut, două minute, trei minute. Nicio reacție. Spectatorii credeau că așa e miza în scenă. Dar, nu! Nu era așa! Când urletele ei au depășit cinci minute, mai întâi, au ieșit unul câte unul, pe urmă, în grupuri. În final, nu mai rămăsesem decât eu turtit într-un scaun din loja oficială. Directorul, regizorul, distribuția se evaporaseră și ei. Clătinându-mă pe picioare, tremurând de furie, decis s-o pălmuiesc, am urcat pe scenă. Îngrozită, s-a prăbușit în genunchi, s-a lovit cu pumnii în piept. Ah, cât patos irosit, căci nu mai era nimeni în afară de mine s-o privească. A continuat să se bâlbâie și să țipe: „Nnnu! Nnnu șttiu cce mm-a appppu-pu-cat! Doarrr sunnt acctriță! Iarrrt-o pppe scro-scro-fița tta carre te aduleaaazzză! Acorrrdă-i o nnnouă șannnsă!” Dezgustat, i-am întors spatele. Niciodată nu am mai scris pentru teatru…

… Au trecut douăzeci de ani când, deodată, m-a cuprins panica de înălțime. Dacă mă mișc un milimetru, mă gândeam, amețesc și mă prăbușesc. În gol! Cu siguranță, mă voi răni mortal. Și cine-o să mă ridice? Cine-o să-mi bandajeze rănile? Cine-o să mă așeze, cu grijă, înapoi, pe locușorul meu? Cine?! Eram la o serată de binefacere, sporovăiam cu gazda, când, din întâmplare, mi-am întors privirea și am recunoscut-o. M-au izbit ochii ei hrăpăreți, de fiară la pândă. A doua zi, am semnat un contract conjugal. Așa, de ochii lumii, eram împreună, dar, în realitate, îmi păstram dreptul de a face sex oricând, oriunde, cu orice femeie. Soția de fațadă îmi cunoștea punctul nevralgic: dorința de faimă, și îmi turna în ureche licoarea perversă a nemuririi. Îmi șoptea cu vocea gâtuită de ambiție: „Plătește scribălăi să compună volume despre cariera ta strălucită! Viața ta e o carte! Tu ești eroul în fața căruia lumea trebuie să se închine!”. O creatură rece, calculată, ipocrită, lipsită de afecțiune. Un ghețar cu zâmbet de superioritate. Eram sigur că mă va însoți până la moarte. În fond, era mai tânără decât mine. Câtă nerecunoștință! M-a trădat! A murit într-un azil de nebuni. Își atârnase de nas un belciug, umbla în patru labe, lătra ca un câine, mieuna ca o pisică și mormăia ca un urs. Paradoxal, îmi scria doctorul care a îngrijit-o până la capăt, printre sunetele animalice ieșeau propoziții de o luciditate înfricoșătoare: „… miau… dacă adorm și-ți fură scaunul?… cum, cine?!… ei!… îi auzi cum complotează?… ticăloșii!… hau-hau… auzi ce zic despre tine?:… „dă-l la o parte!… s-a ramolit!… a ocupat destul scaunul celui mai în vogă scriitor în viață!… jos!”… hau-hau-hau…. stai-stai!… să mai fac un nod!… și încă unul!… să te leg vârtos de scaunul celebrității… stai!… să-ți strâng mai tare frânghiile… la dracu!… se deșiră ața!… trebuie s-o cos!… unde-mi sunt ochelarii?… miau-miau… nu mișca!… îi vezi?… prădătorii!… le vin eu de hac!… te apăr cu ghearele și colții… hau-hau… ce spui?… cum sunt?… otrăvită de pofte, mânie, ură?… lașule!… nu te lăsa!… ucide candoarea de copil!… du-te până la capăt!… uită de scrupule!… strivește hoiturile dușmanilor tăi!… și ce dacă sunt proaspete?… scuipă peste fețe inocente!… hau-hau-hau… doar așa ai să devii cel mai bogat… miau-miau-miau… cel mai celebru artist din lume!… miau… așa să faci!… inteligența nu-ți folosește la nimic… miau… dacă nu ai profit din ea… mor-mor-mor…”…

… Îmbătrânisem. Și, totuși, cum îmi făceam apariția la un eveniment monden, tinerelele se lipeau de mine, salivau abundent. Mi-era tot mai limpede că nu sunt predestinat să-mi aflu femeia-pereche. Mă resemnasem. Ușor, chiar înțepenisem. Oricum, frecventam casele cu lampadar roșu. Printre prostituate aveam una preferată. Hoață și mincinoasă, bețivă și guralivă, depravată până-n măduvă, o căpriță pe două picioare cu unghiile de la degete înroșite care făcea orice pentru a-și satisface viciile. O ținea din orgie în orgie. La restaurant, sorbea delicat din paharul cu vin roșu. Singură, între patru pereți, sugea Tequila până își dădea ochii peste cap. Avea o tactică imbatabilă. Prindea câte-un fraier cu bani sau poziție înaltă și behăia una întruna aceeași placă: „Distinse domn, eu mă trag dintr-o familie nobilă, dar, of, părinții mei au divorțat în ziua în care am împlinit șase ani. Oh, am rămas singură pe lume și am fost nevoită să muncesc, din greu, pentru o bucățică cinstită de pâine. Ah-ah. Domnul meu, eu nu sunt o vagaboandă. În instituția la care lucrez am primit o educație aleasă, am învățat limbi străine. Sigur, deocamdată, nu știu să citesc și să scriu. Sunt foarte ocupată. Înțelegi, nu? Ideea e că sunt traumatizată și simt nevoia de afecțiune. Mama este o pictoriță de renume. Tablourile ei, naturi moarte cu ceapă și usturoi, se vând la prețuri fabuloase. Are limuzină cu șofer, geme în puf și mie nu-mi azvârle un sfanț. Nu vrea să știe de mine. Tata? Habar nu am! La câți amanți are mama, cum aș putea să-mi dau seama? Ah, dragul meu, eu sunt o ființă plăpândă care oferă căldură sufletească, delicatețe în schimbul câtorva gologani de weekend. Oh-ah-ah.” Avea clienți cu nemiluita. Într-o noapte, după ce-mi băusem mințile, m-am dus să mă culc la bordel. Locul era înțesat cu mașini de poliție. Printre curioși, era și măcelarul de la prăvălia din colț. L-am tras deoparte să aflu ce se întâmplase. „Nimic interesant, mi-a spus el, s-a mai dus o curvă.” „Care?”, l-am întrebat uluit. „Aia care behăia ca o capră. A prins-o moartea în timp ce făcea sex cu o magnată din lumea modei.”, mi-a replicat tăios. M-am evaporat rapid de teamă să nu fiu recunoscut, anchetat, cine știe, poate chiar defăimat…

… După ce m-am trezit din beție, am hotărât să mă retrag și mi-am cumpărat un mic castel, lângă un lac cu apă limpede, de-un verde-smarald, înconjurat de-o pădurice de pini. Eram obosit de mine, de lume. Medicul îmi recomandase să fac plimbări lungi altminteri riscam să înțepenesc de tot. Într-o seară de primăvară, am auzit clopoțelul ușii de la intrare. În prag, era ea, cu ochii mari, castanii, obrajii împurpurați de emoție. Din primul moment, am simțit o stranie tulburare. „Bine ai venit”, i-am șoptit. Un surâs de fericire i-a luminat chipul. Am divinizat-o. Femeia mea castă mă asculta cu inima. Când vorbea cu păsările, cu florile, eram gelos. Însă mă stăpâneam. Nu voiam s-o rănesc. Ne iubeam în paturi de iarbă moale, catifelată. Mă cufundam în coapsele ei de aur. Extaz pur. Și, nu știu cum, într-un amurg, m-au năpădit gândurile rele. Mă simțeam nervos, inutil, uitat. Cuprins de agitație, aveam senzația că pădurea se umple de grohăituri, miorlăituri, mugete, lătraturi, mormăieli, behăituri. Fără să vreau, mi-am privit femeia, cu ochi răi, m-am răstit la ea: „Puritatea ta mă umilește! Prefer să mă prostituez! Piei!”. Un fâlfâit de aripi, atât am auzit. Și atunci am știut. Soare din hârtie, stele din litere, iubire din cerneală neagră am creat doar pentru tine, Faima mea, iubita mea.