Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Puși Dinulescu – Omul și teatrul său

Puși Dinulescu – Omul și teatrul său

Editura SemnE a publicat (București, 2018) volumul intitulat atât de potrivit: Teatrul dinulescian – cinci piese în contra direcției de azi din teatrul românesc. În prefață, își face un autoportret pertinent: Să constitui singur un grup, este foarte neplăcut. Înseamnă să fii hulit și considerat periculos ca dracul între îngeri. Și nejucabil, dacă e vorba de un dramaturg… Volumul conține cinci piese: Bani de dus, bani de întors, Nunta lui Puiu, Pescărușul lui Hamlet, Amanta mortului din casa cu țoape, Și Faust și Popescu și eseul Cum să scrii o piesă de teatru bună. Prima e cea mai reușită, recunoaște și autorul, care le comentează, plin de umor și amintiri, ca un veritabil Jerome K. Jerome.
Tocmai aceste „lejere” însemnări constituie, pentru cititor, o adevărată „piesă în piesă”, un fel de „ecranizare” a vieții sale – oglindire sui-generis a anilor ’70-’80 și după 1990, focusată mai ales pe lumea culturală, în speță a teatrului, în care „protagonistul” trăiește tot felul de „mariveaudaje” reale, punând chiar în umbră opera! Câteva „mostre” din multele: Un spectacol-lectură cu piesa asta (n. n. – Pescărușul lui Hamlet) la Teatrul de Comedie. Deși a ieșit foarte bine și deși George Mihaiță, directorul teatrului, a fost în fruntea distribuției, piesa nu a avut loc pe scenă… De data asta mă feresc de comentarii. Comicul frust și spumos, în același timp auto-ironic fără menajamente, împânzește prezentarea sa – iată cum continuă: Nu m-am lăsat și l-am sunat pe Peter Brook. Eu neștiind bine englezește, marele regizor n-a înțeles ce vreau. Și a rămas ca-n tren… Puși Dinulescu descrie condițiile în care a scris fiecare piesă, oferindu-ne o frescă a epocii trăite: aflăm că Amanta mortului din casa cu țoape a fost prima, începută în 1979, la Casa Scriitorilor Mogoșoaia, unde bea, „la greu”, cu Teodor Mazilu și Marin Preda, dar nu chiar ca ei, care au murit curând. Mărturisește că nu aprecia teatrul lui TM, cum se certa mereu cu profesorii de la IATC, unde studia regie de film etc. Odiseea montării e o piesă de Mariveau tipică și pentru celelalte: spectacole-lectură de succes la Comedie, Teatrul Mic, Teatrul Dramatic Galați, dar dezinteres pentru mai mult. În sfârșit, Teatrul băcăuan „Bacovia” o include (1982) în repertoriu, chemând pe prietenul Mircea Cornișteanu, coleg de liceu și IATC, și încep două pagini de amintiri interesante: neînsurat și de ce, cum trăia, la 40 de ani, pe spinarea fratelui și mamei sau, mai rar, din proiecte la Radio, TVR. Ne dă un tipic exemplu de auto-distrugere: Cornișteanu avea multe șuste… montări în diverse orașe… se deplasase, cu scenograful, făcuseră distribuția, băgaseră decorul în lucru, iar eu nu trebuia decât să aștept. Dar ce? Puteam eu să aștept? Parcă aveam pe dracu-n mine! Se „ambalează”, vrea să regizeze el, se ceartă cu MC și va debuta doar în 1986! Între timp arată – alte pagini savuroase – cum regimul strângea cleștele… a apărut sinistrul Dulea cenzurând ce ieșea din linia partidului… Și iată ce-mi bese mintea!, scrie în stilul inconfundabil. Ahtiat să debuteze, scrie o piesă pseudo-proletcultistă (Ciulama de porumbei) cu un tânăr muncitor Marinică – în realitate subtil ironică: E cert că eu făceam mișto crunt, dar proștii au pus botul! La Teatrul turdean iar n-a putut „sta în bancă” și s-a amestecat în montare – o nouă poveste în „oglinjoara” vremilor… Alte „aventuri”: la TN Iași cu Fericirea, deși nu era strălucită (n. n. – recunoaște singur!), e susținută de secretarul literar Val Condurache, distins și rafinat critic, dar director era scârba de Iacoban, o nulitate literară cu galoane de politruc ieftin. Reglări târzii de „conturi”… Intrarea ca regizor de teatru, la Ploiești, e cu Omul cu mârțoaga și nostima „concluzie” că, fiind zodia calului la chinezi, toate debuturile sunt cu cai: prima proză Sonata dorului călare, prima carte Robert calul, primul film/scurt-metraj cu cai, după Întâlnirea din pământuri a lui Marin Preda… Și vine Revoluția: La momentul ăla eram antrenat în două chestii… regia unei piese sovietice la Ploiești, alta o fentă cu filme utilitare la studioul Buftea… Dar ce? Puteai să te-nțelegi cu mine, când eram scandalos de tânăr? Aveam doar 47 de ani, care, e drept, nu era încă la mine vârsta înțelepciunii, dar a pasiunii! Cât umor auto-sarcastic… Dar și critică a socetății de tranziție, cu accent pe „lumea filmului”: Film vroiam să fac! Dar acolo golăneală foarte mare… Se constituise la centrala Româniafilm o conducere auto-aleasă: Pița, Daneliuc, Tatos și încă doi… și din Studioul Buftea puneau mâna pe dotări ingineri și economiști, contabili și directori de film, chiar regizori, scenografi și operatori… Iar eu visam… Credeam că o să mi se dea și mie un osișor de ros. E-te na! Așa „vizualizăm” peripețiile sale pe la noile case de film, prin mafia de la TVR-ul de atunci, care „sifonau” bani într-o veselie, cine ce, cum și alte bârfe, iar el După bunul obicei, încep să mă carotez și singur, că nu-mi ajungeau dușmanii. Nu iartă pe nimeni: concursuri pe post aranjate cu comisii de panaramă, directorul TVR Necșulea e Neșpulea, alt director TVR Marian Popescu e țuțăr de profesie, Ion Cocora a dus Theatrum Mundi de râpă, dar nu de Florin Râpă, adică Iaru, ci râpa aia împuțită, ca o groapă de gunoi… La final face un „rechizitoriu” al teatrului românesc actual: dramaturgul în România, chiar dacă e jucat la un teatru național, e plătit ca ultimul milog… O chestie care în ziua de azi nu-i o afacere, adică nu e concepută ca afacere, se naște moartă. O „teatru”, o mores!
Bani de dus, bani de întors are o distribuție și o regie de excepție (premieră TVR: 2005) cu Alexandru Tocilescu: Gh. Dinică, S. Papaiani, Tania Popa, Adriana Trandafir, Carmen Tănase, Crina Mureșan, Vlad Ivanov, Iancu Lucian. Cu o intrigă plină de vervă, condimentată cu umor și personaje pitorești, Puși Dinulescu radiografiază decăderea societății în perioada de tranziție, oglindită în fauna care a distrus farmecul și calitatea celor care veneau la mare, în celebra Vama Veche. Afirmăm că e un continuator pe linia caragialescă „văd monstruos și simt enorm” pe care o exacerbează: personaje (numele lor!) decăzute din varii motive, toată lumea se culcă cu toată lumea, nici un copil nu e al ambilor părinți, piese parțial în versuri etc. Mai toate au personaje malefice și relicve ale aparatului de represiune din sistemul bolșevic: Nadejda Fortinbranțova-Enescu (Pescărușul lui Hamlet), Onel Popescu (Amanta mortului…, fost torționar colonel de securitate, azi angrosist) Colonelul (Și Faust și Popescu – fost comandant torționar de penitenciar), căruia Mefisto îi reproșează: Și cei pe care i-ai bătut și călcat în picioare nu au nici un sfert din pensia ta, bestie! Nu e de mirare că mulți directori de teatre au și azi reticențe la preluarea lor în repertoriu.
Eseul Cum să scrii o piesă de teatru bună e un reușit studiu comparativ aplicat pe Hamlet/Shakespeare, Pescărușul/Cehov, O scrisoare pierdută/Caragiale și Steaua fără nume/M. Sebastian care ar trebui citită de viitorii autori dramatici. Începe în stilul său ilar debordant, descriind „imașul” dramaturgiei de azi: Prima condiție este să nu fii bou. Un bou are ochii împăienjeniți și tot timpul rumegă ceva. Apoi se baligă… Poate să balige și o piesă…
Iată de ce el e un fel de „personaj” shakespea­rean, un Don Quijote neadaptat la decăderea și mafiotismul evidente mai ales după 1990, chiar el văzându-se în această postură: Și totuși continuăm să ne vânturăm lancea prin pustiul ăsta… unde s-au instalat atâtea scârbe și-atâția nătărăi! Puși Dinulescu, să-ți rămână memoria frumoasă și să ajuți, dintr-o lume mai bună, să învărtim lancea, cu succes, împotriva „morilor de vânt” actuale tot mai pline de lichele!

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg