Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Puterea presei în perioada interbelică

Puterea presei  în perioada interbelică

 

 

Dan Ciachir
În lumea presei interbelice
București, Ed. Lumea Credinţei, 2019

 

 

În volumul În lumea presei interbelice, apărut la Editura Lumea Credinţei, Dan Ciachir dovedește că este un fin cunoscător al istoriei gazetăreşti dintr-o perioadă în care viaţa românilor căpăta un alt contur.
În ultimii ani Dan Ciachir s-a remarcat în postura de comentator al vieții religioase, fiind un promotor al Bisericii Ortodoxe. Are apariţii pe teme legate de religie şi neam la televiziuni, dar şi rubrici în cotidianele „Monitorul” și „Cuvântul”. Dintre cărţile publicate amintim: Muzică și memorie (Ed. Cartea Românească, 1984); Străzi de ceară (Ed. Pontica, 1993); Gânduri despre Nae Ionescu (Ed. Institutul European, 1994); Cronica ortodoxă (Ed. Timpul, 1994, 1997, 1999); Luciditate și nostalgie (Ed. Institutul European, 1996); Lirica italiană contemporană (Ed. Mirton, 1997); Ofensiva ortodoxă (Ed. Anastasia, 2002); Când moare o epocă (Ed. Anastasia, 2003); Starea bisericii (Ed. Mega, 2013); Bucuria de a fi răsăritean (Ed. Renașterea, 2014); Drumul cel mai scurt spre tine însuți (Ed. Timpul, 2015); O formă a iubirii de viață ( Ed. Timpul, 2017); Evocări bisericești (Ed. Lumea Credinței, 2018). Iată o scurtă carte de vizită a unui scriitor ce s-a apropiat mult de presă, conturându-şi un profil jurnalistic veritabil.
Ciachir consideră că „până în preajma Primului Război Mondial, România a avut o presă romantică, modestă, de ziare cu tiraje mici şi condeie mari” (p. 5). „Timpul”, ziar al Partidului Conservator, la care au fost angajaţi Mihai Eminescu, I. L. Caragiale şi Ioan Slavici, nu avea mai mult de 2000 de exemplare, acelaşi lucru fiind şi la „Românul”, ziarul Partidului Liberal, condus de C. A. Rosseti. De altfel, cele două publicaţii s-au aflat mereu în conflict, aşa cum se întâmplă şi în zilele noastre, de această dată jurnaliştii având opinii diferite pe micul ecran, în funcţie de interesele televiziunilor. Parcă, după 100 de ani, nimic nu s-a schimbat, presa vremii fiind o oglindă fidelă, peste timp, a celei din trecut. „Primul ziar modern a fost «Universul», fondat în 1884” (p. 5), publicaţie ce va apărea în 200.000 exemplare, având ca redacţie un adevărat palat și, mai mult, plătindu-şi onorabil redactorii şi colaboratorii.
„Cuvântul”, ziar întemeiat în 1924, avându-l la conducere pe Nae Ionescu, va face mare senzaţie în epocă, printre angajaţii săi numărându-se şi Mircea Eliade, care la 20 de ani publică serialul „Itinerariu spiritual”, manifest al generaţiei sale, aşteptat de fiecare dată cu interes de Emil Cioran care, deşi avea doar 17 ani, era abonat.
„În România interbelică, mai precis până la lovitura de stat dată de Carol al II-lea pe 10 februarie 1938, presa a fost liberă, însă au existat scurte perioade în care se instituia starea de asediu și cenzura… Se practica confiscarea tirajelor” (p. 31). Nae Ionescu se plânge că la 4 ianuarie 1930, în perioada Regenței, pe când guvernau țărăniștii, Iuliu Maniu îi confisca ziarul. „Nu făceam decât să reproduc declarațiile pe care domnia sa le făcuse în Opoziție” (p. 31), spune Nae Ionescu, citat de Ciachir. „«Cuvântul» dusese în 1928 o campanie pătimașă pentru răsturnarea liberalilor și aducerea la putere a Partidului Național Țărănesc, condus de Iuliu Maniu. Cu două zile înainte de confiscarea tirajului gazetei care îl sprijinise să vină la guvernare, dl Maniu m-a condus prietenește până dincolo de ușă și m-a asigurat de statornicia sentimentelor sale, subliniind necesitatea absolută a colaborării noastre. Asta la 1:20. Ceea ce nu-l împiedica însă ca la ora 1:25 să cheme telefonic Siguranța Generală, cerându-i să mă pună în urmărire” (p. 31) declara Nae Ionescu.
Cartea vorbeşte şi despre începuturile publicistice ale lui Pamfil Şeicaru care „prefigurează mai degrabă un destin de critic literar sau de scriitor decât de magnat al presei” (p. 14). Acesta înfiinţează, în 1928, ziarul „Curentul”, unde, potrivit unor surse, Nicolae Iorga „ar fi formulat în cabina liftului redacţiei celebra butadă «Şantajul şi etajul; etajul şi şantajul»” (p. 15). Rămasă memorabilă, această zicere s-a confirmat timp de un secol în presa românească, până în zilele noastre.
Documentarea, ce lipseşte aproape cu desăvârşire în zilele noastre, nefiind respectate nici măcar minimele norme deontologice, era un lucru serios în trecut: „Şeicaru comanda numeroase cărţi şi reviste străine, iar în timpul războiului, exista în palatul redacţional un serviciu de ascultare a posturilor străine de radio, se întocmea astfel un buletin informativ de uz intern” (p. 17).
Să nu ignorăm faptul că Mircea Eliade, Eugen Ionescu şi Emil Cioran, cei trei scriitori români universalizaţi în secolul trecut, au făcut în tinereţea lor gazetărie, cu toţii debutând la vârsta de 20 de ani.
Minuţios în documentare, Dan Ciachir nu omite nici micile cotidiane precum „Falca”, „Cursivul”, „Ultima oră”, şi nici atmosfera din cafenelele în care-şi duceau veacul ziariştii şi scriitorii care întâlneau aici samsari de ştiri sau luau interviuri de la personalităţile vremii.
Momentele importante ale istoriei rămân consemnate în presa vremii, de la funerariile regale la portretul lui Carol al II-lea în presa străină, care a avut întâlniri în afara ţării, la Paris, cu Nichifor Crainic şi Pamfil Şeicaru, care l-au ajutat să obţină tronul. „Spre deosebire de înaintaşii săi, Carol al II-lea era perfect conştient de impactul presei. Apărea în clişeele fotoreporterilor atât în uniformele nenumărate, care îi erau nespus de dragi, cât şi în costume şi sacouri bine croite” (p. 43). Despărţirea de Elena Lupsescu şi împăcarea cu soţia sa, prinţesa Elena sunt şi ele suprinse de presă, la fel ca alte contraste interbelice sau Bucureştiul în febra modernizării, Balcicul Reginei Maria. Interesant este capitolul „Călătoriile ziariştilor”, aici fiind surprins Gala Galaction, atât înainte, cât şi după ce s-a preoţit, cu al lui reportaj literar dat şi azi ca exemplu în universităţile de profil. Pe 29 decembrie 1933, pe când venea într-o audiență la Rege, premierul I. G. Duca este asasinat pe peronul gării din Sinaia, de către legionari. Asociated Press avea corespondent aici chiar pe șeful gării, care a sunat la biroul AP din Sofia, comunicând știrea. Zece minute mai târziu, legăturile telefonice cu străinătatea erau întrerupte, tocmai pentru ca vestea uciderii premierului român să nu poată fi difuzată. Şi procesul Anei Pauker din iulie 1936, când Tribunalul din Craiova condamnase un lot de comuniști la zece ani de închisoare, este relatat de presă. „Adevărul” a făcut mare tevatură, mai mult din motive de rudenie, decât politice, acționar fiind Emil Pauker, cumnatul activistei.
Un capitol trist este cel al gazetarilor trecuţi prin închisoare, pentru că nu au renunţat, până în ultima clipă, la scrierea adevărului.
Despre această temă s-ar putea scrie o carte, la fel cum un ziarist ar putea surprinde, într-un volum, modul în care politicienii vremii erau creionaţi în portrete de către jurnalişti. „La 6 septembrie 1940 luaseră sfârşit o epocă şi o decadă istorică. O epocă întrucât România Mare nu mai exista. Aproape 100.000 kmp, puţin peste o treime din întinderea ei intraseră între hotarele altor ţări. Pierduse astfel şi câteva din cele 20 milioane de locuitori. Epoca interbelică a României se încheie cu deceniul domniei lui Carol al II-lea” (p. 105), scrie Dan Ciachir, care-şi încheie studiul cu câteva date despre arestarea mareşalului Antonescu, din 1944, şi apariţia regimului comunist şi al ziarului ce avea să înlocuiască toate celelalte publicaţii, fiind prezent în aproape toare gospodăriile din ţară, „Scânteia”. „Se încheia în felul acesta amurgul presei româneşti… Libertatea la care nădăjduiseră mulţi, inclusiv libertatea presei n-a venit. Dimpotrivă. Vreme de peste patru decenii, România a avut parte din plin de reversul ei (p. 111)”.
„Scriitorul Dan Ciachir ne introduce prin cartea de față nu doar în lumea presei interbelice, ci și în atmosfera generală a epocii, cu o întreagă galerie de figuri memorabile (politice, culturale, religioase) față de care actuala scenă publică românească pare doar o faună de mahala. Informația sigură și bine selectată se mlădiază și prinde culoare sub pana unui scriitor cu vocația învierii trecutului și a invitației provocatoare la asumarea lui esențială, ca leac paideic pentru un prezent tot mai bolnav de neîncredere și de uitare”, scrie pe coperta a patra a cărții Răzvan Codrescu.
Un volum ce se citeşte cu plăcere şi care ar trebui să fie în biblioteca fiecărui jurnalist. O carte despre speranţe, idealuri, gânduri, concepţii, despre viaţa unor mari personalităţi care au scris istorie în cel mai trainic mod, rămânând conturată astfel atmosfera secolului trecut pentru generaţiile următoare.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg