Venise la Cluj odată cu începerea noii stagiuni teatrale 1961, în calitate de regizor al Teatrului Național. Unii spuneau că n-ar fi trebuit să accepte chemarea, întrucât orașul, fiind pe valea Someșului, cu veșnicii curenți reci aduși din Munții Gilăului, avea o umezeală care nu făcea bine plămânilor săi bolnavi de TBC. La 1 februarie a avut loc premiera cu D’ale carnavalului de I. L. Caragiale, primul spectacol montat, cu mare succes de public și de presă. Pedagog desăvârșit, după cum îl considerau actorii cu care a lucrat, el a transformat repetițiile într-un adevărat „atelier de creație” (Rodica Radu), ceea ce la Cluj era, fără îndoială, o noutate. Odată cu el venise și Dorina Stanca, soția, o actriță pe cât de frumoasă pe atât de interesantă și datorită dicției, cu accent franțuzesc. Primul ei rol la Cluj a fost în Febre de Horia Lovinescu, în regia lui Constantin Anatol… Un succes răsunător l-a obținut Radu Stanca, în stagiunea următoare, cu Unchiul Vania de A. P. Cehov (premiera la 3 noiembrie 1962). Din păcate a fost cântecul său de lebădă. Grav bolnav, s-a stins din viață, după îndelungate tratamente ineficiente, în clinicile clujene, la 26 decembrie 1962.
Obișnuia să vină la Tribuna, pe la amiaz, evadând din spital, și după ce urca anevoie scările, respirând greu, intra în primul birou care-i venea în cale, se așeza pe scaun lângă fereastră și, fără să zică vreun cuvânt, câteva minute, așteptat să se liniștească. Imediat veneau să-l vadă, Radu Enescu, prieten bun încă din studenția sibiană, apoi se alăturau Al. Căprariu, Ion Manițiul și ceilalți. Era înalt, dar boala îl adusese de spate. Paloarea din obraji dispărea un moment, datorită îmbujorării pe care i-o producea efortul urcării scărilor; mâinile îi rămâneau la fel de subțiri, cu pielea ușor gălbejită. Afară era destul de rece, nu fusese o toamnă prea blândă iar sfârșitul lui noiembrie se dovedea de-a dreptul răcoros. Era bine îmbrăcat însă nu avea destulă vlagă să se poată opune intemperiilor începutului de iarnă. Vorbea greu, oarecum siflat, tușea din când în când jenat, și ne privea, pe fiecare-n parte, de parcă ar fi vrut să-și ia rămas bun de la noi, deși niciodată nu s-a plâns de suferința care îi măcina trupul firav. N-a apucat să publice în revistă decât o singură poezie, Ziua (1962, nr. 40, p. 7) – versuri delicate, un sonet nostalgic, pentru ființa iubită: „În zori când deșteptându-mă din vise/ Mi-am aruncat privirea împrejur/ Eu te-am zărit cu brațele deschise/ Sorbind din geamuri marele azur…// Erai mireasa mea dintotdeauna/ Care-mi apari pe cer când piere luna…” Poeziile scrise în această perioadă sunt elegiace, încărcate de o tristețe discretă, presimțindu-și, firește, finalul: „Cu rădăcina-ntoarsă către cer/ Eu m-aș simți mult mai puțin stingher/ Iar când m-aș prăbuși, m-aș prăbuși/ Privind semeț la norii cenușii// Nori ce s-adună amenințător/ Ca să mă-nece cu puhoiul lor…” (M-aplec, datată 4 noiembrie 1962, publicată în Tribuna, nr. 2, 1963, p. 7).

*

Provenit dintr-o familie arborescentă de creatori, nu mai puțin renumită ca intelectuali ardeleni cu vechi tradiții de angajament social (este fiul preotului Sebastian Stanca, prodigios colaborator al Luceafărului budapestan; unchiul său, Dominic Stanca s-a remarcat ca unul dintre marii medici ai Clujului de după Unire; Horia Stanca, fratele poetului, el însuși un excelent gazetar la Cluj și în capitală; Dominic Stanca, văr, dramaturg, actor de marcă, poet la rândul său etc.), Radu Stanca (Sebeș, 1920 – Cluj, 1962) a fost unul dintre protagoniștii mișcării Cercului literar de la Sibiu, din perioada refugiului Universității clujene, în timpul celui de al doilea război mondial, în urma Diktatului de la Viena, desfășurând o activitate literară și teatrală (actor și regizor al Teatrului sibian și apoi al Teatrului Național din Cluj), ce l-a impus ca pe o figură de prim plan în rândurile tinerelor generații din deceniile de la mijlocul secolului trecut. A început să publice poezii încă de foarte tânăr („Eu am bătut la poarta versului devreme,/ Și am sunat – tiling – în clopoțelul slovei” – Început, 1936), debutând în revista Liceului „G. Barițiu” din Cluj, în 1935, apoi, prolific, prezent în paginile mai multor reviste: Națiunea română, Pagini literare, Lanuri, Ofensiva română, Jar și slovă, Familia, Gând românesc, Tribuna, Symposion, Meșterul Manole, Curțile dorului, Universul literar, Claviaturi), o lirică elegantă, scrisă după canon clasic, cu frumoase reverențe sentimentale, o pasională poezie de dragoste („Am îndrăgit nebun ochii tăi mari și cerești/ Și pentru taina lor albastră mi-am desfăcut poemul,/ Din ochii tăi mi-am hărăzit cuvinte și povești/ Și m-a durut cu fiecare vers blestemul…// Am îndrăgit văzduhul din ochii tăi stelari/ Și jocul lor adânc, de mărgărint –/ Am îndrăznit minunea din ochii tăi barbari/ Să-o-mpreun sub strofe și clopoței de-argint” – Poem). Încă de pe-atunci se simte atras de o lume medievală, de un trecut mai puțin istoric și mult mai mult fantezist, pe fundalul căruia apar profilate siluetele unor eroi ce descind parcă din legende, el însuși urmând un destin ce-l obligă la spectaculoase gesticulații cavalerești, fandând trubaduresc la picioarele domnițelor de o frumusețe răpitoare, locatare ale unor pitorești cetăți, cu turnulețe și donjonuri, din burguri veștezite de patina vremii („Când uneori pe umeri mă bate amintirea/ Ca un prieten cărui eu n-am răspuns la scris,/ Mă-ntorc în burg cu noaptea și cu nemărginirea/ Ca să mă-ntreb pe unde acele visuri i-s.// Și cum mă plimb de-a lungul crenelurilor strâmte/ Din buzunarul vieții o carte veche scot,/ Citesc în ea tristețea elanurilor frânte –/ Nici moara nu mai luptă de-acum cu Don Quichote […] Și știu c-apoi poemul va scârțâi sub daltă./ – Ce dacă toate-s triste când nu mai ești a mea – / Când mă gândesc c-oceanul azi nu e decât baltă/ Șterg zarea cu-o batistă și-apoi mă uit prin ea […] Mă-ntreb de-aceea, astăzi la ce-o fi bună zarea,/ La ce și tu mai tristă ca-ntotdeauna pari?/ Degeaba ochii ăștia ni-i ispitește marea/ Când și-așa n-o pricepem decât prin ochelari.//…Pe frunte grea viziera s-a răsturnat crăpată…/ (Aveam la coif o pană rotundă de păun)/ – Cine-a bătut în poarta de mii de nopți lăsată?…/ Azi cavalerul cărții s-a-ntors în burg nebun…” – Medievală). Tot acum descoperă ritmurile baladești, în evocările acestei atmosfere medievale prefigurând imaginea melancolică a cavalerului voivodal: „Îi știu de frică neamurile toate/ Și-i poartă pizmă toți de prim-prejur,/ I-s gândurile multe și-noptate/ Și pleoapele i-s goale de azur.// Când judecă dreptățile și-mparte/ Pecețile pământului domnesc,/ Din palma lui întinsă la o parte/ Doi șoimi cu clonțul negru ciugulesc.// În colțul sălii-l hârâie dulăii/ Și-n fierărie flăcările-l sug,/ Iar uneori îi place cu flăcăii/ S-aprindă-n câmpul verde câte-un rug.// Dar când sătul de treburi și de ceartă/ Vrea singur să se-ntoarcă-n amintiri,/ În odăița turnului uitată/ El vine și s-așează la clavir…” (Voievodul, 1941). Așa se face că programul de resuscitare a baladescului în poezia română modernă, actuală, propus entuziasmant de cerchiștii de la Sibiu, i se potrivea de minune, el instalându-se încă de la început între protagoniști acestei resurecții, alături de Șt. Aug. Doinaș, Ioanichie Olteanu ș.a., fiecare construind, într-un imaginar poetic propriu, diferit, cu reverberații melodice și tonalități emoționale aparte, subiecte extrase, în general, dintr-o medievalitate indefinită istoricește.
Pentru Radu Stanca, burgul vechi, cu umbrele lui teutonice, de pe malurile Cibinului, devine dintr-odată cadrul ideal introducerii trăirilor melancolice sub pecetea tainică a unei atmosfere mistice: „Cântă-mi din nou din Dietrich Buxtehude/ Bătrâne cantor smuls din veacul meu!/ În turn acuma nimeni nu ne-aude,/ Stăm muți în el doar noi și Dumnezeu […] Afară de noi doi, în catedrală/ Sunt numai sfinții palizi din picturi,/ Apasă-ți, deci, piciorul pe pedală/ Și degetele pe claviaturi!// În fiecare tub veghează-un înger/ Și orga-ntreagă pare-un heruvar./ Abia aștept să sufăr și să sânger./ Abia aștept preludiul de cleștar.// Sunt zeci de ani de când mi-am pus armura/ Și-am părăsit cetatea-nfipt în șea./ Am cunoscut doar sulița și zgura/ Și cornu-ncovoiat care vestea.//Acuma vreau s-aud acorduri pure/ Și să îmbrac cămașa sfântului./ Orga așteaptă-n zid, ca o pădure/ Cu pomii svelți, sărutul vântului” (Concert de orgă).
Contractată o boală, aproape incurabilă, de plămâni, pe care o conștientizează ca pe un destin fatal, cu final implacabil, poetul introduce în discursul său liric presentimentul acut al morții („paharnicul morții deprins să aștepte”), acesta devenind oarecum laitmotivul evadărilor în universul fantast al baladelor, rostite de un trubadur tragic, pasional și nostalgic: „De la un timp mă vizitează moartea/ Aproape zilnic la căderea serii,/ Mi-apare-n prag, ministru al tăcerii,/ Și-mi ia din mâini, încet, cu grijă, cartea.// Privind în jur solemnă mă măsoară/ De parc-ar vrea să afle despre mine/ Tot ce se poate-afla (și rău și bine/ Și ce mă-nalță și ce mă doboară).// Eu mă ridic în fața ei când intră/ Ca-n fața unui oaspete de seamă/ Și-ncerc, schițând un zâmbet plin de teamă/ Un mic salut (grimasă ipocrită).// Ea îmi răspunde-ncet și mă invită/ Alături, unde lampa este stinsă,/ Și stăm așa: ea, palidă, distinsă,/ Eu, în muțenia mea obișnuită.// Și stăm așa de fiecare dată/ Până târziu, la ora matinală,/ Doi cunoscuți ce pun tăcuți la cale/ În taină, o afacere-nsemnată” (Vizita). E totuși, un dramatism stenic în aceste rememorări. Acorduri romantice însoțesc evenimente existențiale consemnate în stil de baladă, ce poartă halouri din lirica unor Schiller („Îmi trebuie o nouă suferință/ Ca să mă pot deprinde cu uitarea,/ Căci în furtună numai o furtună/ Astâmpără, pe stânci, descătușarea” – Ars dolores) sau Heine („Pe țărmul drept un templu de-argint sfida înaltul/ Pe țărmul stâng, vai, templul zăcea în prund sfidat!// Dar nici de astă dată nu mi se stinse visul/ Cu pânzele umflate urcam urcam pe Rin./ Aveam pe umăr lancea și cercetam abisul/ Nădăjduind orbește în aurul sublim” – Poemul fluviilor), și aceștia marcați de suferința unor boli care le-au măcinat viața.
Baladele lui Radu Stanca au o atmosferă gotică, macabră, tenebroasă și totuși nimic nu e înspăimântător în peisajul auster prin care circulă poetul în chip de cavaler, căci el e dublat mereu de menestrelul galant, de condiție goliardică: „Eu am, iubito,-n Spania un castel./ Porțile lui sunt prinse-n căngi de aur/ Și lângă fiecare stă un maur/ Cu fes de-argint, cu scut și cu cercel.// Pe socluri mari și verzi dorm lei regești/ Și prin alei se plimbă triști păunii,/ Cadâne moi cu lungi și grele funii/ Târăsc prin ierburi leneșe calești […] Castelul are turnuri fără preț/ Și turnurile-n vârf au streșini care/ Când strălucesc aprins în depărtare/ Opresc în loc pe orice călăreț” (Trubadurul mincinos). Dar, totul se preschimbă, sub alte lumini, atunci când pătrunde pe străzile burgului adormit, copleșit de singurătate în liniștea și austeritatea vechilor ziduri ce priveghează relicve stranii ale unor defuncte glorii, în taina cărora cadențează pașii săi magistrali: „Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere/ În care e un mort. Pe partea dreaptă/ Am zidurile surde de tăcere./ Pe partea stângă inima-nțeleaptă.// În jur văd numai porți și-n porți ferestre/ Iar în ferestre ochi care mă-ngheață./ Intru-n Sibiu domol ca-ntr-o poveste/ În care port viziera peste față […] Intru-n Sibiu cum intră-n ceață luna,/ Mai mult alunecând decât cu pasul,/ Și-n liniștea ce-nghite-n ea furtuna/ Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.// Intru-n Sibiu livid, sătul de viață./ Dar pregătit pe stăzile uitate/ În fiecare clipă să dau față/ Cu mortul care umblă prin cetate” (Nocturnă). Plimbările singuratice printr-un oraș coborât adânc în tăcerile-i nocturne au ceva din incursiunile disperate ale altui sibian, ale tânărului Emil Cioran, suferind cumplit de insomnii, care în peregrinările sale se confundă cu umbrele sinistre ale trecutului ce pare a învia macabru, în prezența lui, la ceasuri de taină. Aceasta e și atmosfera în care Radu Stanca devine… martorul unor evenimente senzaționale ce se petrec în orașul cucerit de mirajul atâtor fantastice atemporalități: „De câtva timp, la miezul nopții-n gară,/ Sosește-un tren, dar nimenea nu știe/ De unde și din ce călătorie/ Firească, nefirească, se coboară.// Apare-ncet, prin cețuri sublunare,/ Și intră, râmă leneșă, în stație./ Spre ce necunoscută destinație/ Se-ndreaptă, e un semn de întrebare.// Stă câte-un ceas și uneori chiar două/ Pe-aceeași linie moartă, neumblată./ La geamurile lui nu se arată/ Nici o figură veche sau mai nouă.// Și totuși din vagoanele lui stranii/ Se-aud, când te apropii, voci tăcute,/ Parcă s-ar frânge-ntruna alăute,/ Parcă s-ar tot atinge niște cranii […] Iar când urnit din marea lui tăcere,/ Se pune iarăși tainic în mișcare/ Nu uruie, scrâșnind din roți sau fiare,/ Ci cântă – lent, o muzică de sfere.// Ce poate fi cu trenu-acesta oare,/ Domnule șef, de nimeni nu-ndrăznește/ Îndată ce din beznă se ivește/ Să-i controleze actele stelare?” (Trenul fantomă). Totul e fabulos în evocările baladești pe care le… trăiește aievea poetul, descriind sinistre vedenii ce comunică subteran cu imagini deduse din ilustre lecturi clasice: „E ceva putred, grav în Danemarca!?/ Mor oamenii cu miile pe uliți/ Și obosiți, soldații-adorm pe suliți/ Când de pe stema porții sboară țarca./ Din racle ies strigoi ca să vestească/ Și umblă printre vii, ca printre semeni,/ Fecioarele au toate-n pântec gemeni/ Dar toate vor muri fără să nască.// Orbi, cavalerii stăruie la masă/ Și hotărăsc, dar lămpile sunt stinse,/ Căci în oraș, flămânde și învinse,/ Oștile-atâtor visuri vin acasă” (Regele visător). Nici iubirile nu fac excepție, recompunându-se din pasiuni trădate ori ne-mplinite, cu istorii ce decad parcă din poveștile celor o mie și una de nopți. E în toate poemele acestea câte-un misterios subiect romantic relatat cu adorație și afectivă compasiune: „După ce capul ei frumos căzu,/ Omul cu glugă roșie, sclipitoare,/ Proptit de stâlp, din părul lung văzu/ Un trandafir căzându-i la picioare.// Și ca lovit de-un trăznet nemilos/ Cu mâna și privirile confuze,/ Îl ridică, fără să vrea, de jos/ Și-l apăsă, însângerat, pe buze.// Din clipa-aceea, zile, nopți la rând,/ El care-a dus la moarte nepăsându-i/ Sute și zeci de suflete plângând/ Plânse amar, cu sufletul, la rându-i […] Și urmărit de chipul ei frumos/ Ca-ntr-o imensă, stranie demență,/ Umblând cetatea-ntreagă-n sus și-n jos,/ N-află cerșind, nici pace, nici clemență […] Pe urmă scoase floarea rea din sân/ Și fărâmând-o-n palme plin de ură,/ O-ntinse pe butuc, rânjind păgân,/ Și-o despică în hohot cu securea.// A doua zi, pe stâlpul înroșit,/ Întâii trecători, stropiți cu rouă,/ Găsiră un cadavru, prăbușit/ Pe-un trandafir uscat, tăiat în două” (Trandafirul și călăul).
Simbolistica recuzitei cu care își înnobilează imaginația, e romantică prin excelență, el însuși reprezentându-se pe sine într-o ocultă postură voevodală, reînviat misterios din vrăjile alchimiste medievale, într-un prezent pe care-l cucerește cu frumuseți diabolice: „Sunt cel mai frumos din orașul acesta,/ Pe străzi pline când ies n-am pereche/ Atât de grațios port inelu-n ureche/ Și-atât de-nflorite cravata și vesta./ Sunt cel mai frumos din orașul acesta.// Născut din incestul luminii cu-amurgul/ Privirile mele desmiardă genunea,/ De mine vorbește-n oraș toată lumea,/ De mine se teme în taină tot burgul./ Sunt Prințul penumbrelor, eu sunt amurgul.// Nu-i chip să mă scap de priviri pătimașe,/ Prin părul meu vânăt subțiri trec ca ața/ Și toți mă întreabă: sunt moartea, sunt viața? […] C-un tainic creion îmi sporesc frumusețea,/ Fac baie în cidru de trei ori pe noapte/ Și-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,/ Pantofi cu baretă mi-ajută sveltețea/ Și-un drog scos din sânge de scroafă noblețea […] Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase/ Și însăși natura atotștiutoare,/ Ea însăși nu știe ce sunt: om sau floare?/ Sau numai un turn rătăcit între case,/ Un turn de pe care cad pietre prețioase” (Corydon).
Totul în această poezie de sorginte baladescă are grandoare și fastul formidabil al unei dorințe neîncetate de a trece prezența menestrelului dincolo de fapta diurnă, dincolo de înrobitoarea condiție fatală a morții, într-o biruință, prin cântec, asupra clipei ce ni s-a dat. Aventura unei asemenea bătălii are alura curajului hoțesc, asumată de imaginari briganzi de drumul mare al universului, într-o fabuloasă parabolă: „Diseară poștalionul va trece prin strâmtoare/ Iar noi îl vom surprinde la locul cunoscut,/ Întocmai ca pe vremea când mânuiam topoare/ Și flinte ghiftuite. Întocmai ca-n trecut.// Azi însă nu de lada cu bani ne vom atinge,/ Nu de mătăsuri fine, podoabe sau găteli,/ Nu vom umbla prin punga rotundă ca o minge/ Și nici prin buzunare cusute-n căptușeli […] Un lucru mult mai nobil, prieteni, astă seară/ Aduce poștalionul și mai de preț decât/ O călătoare sveltă, subțire și sprințară/ Sau saci cu bani de aur, umpluți până la gât.// Diseară poștalionul aduce-un domn de seamă,/ Un călător de vază și-un hoțoman de soi,/ Aduce timpul – domnul pe care nici o vamă/ Nu l-a putut vreodată întoarce înapoi […] N-are nimica straniu și nici la chip nu-i groaznic,/ Atâta doar că n-are pereche de sgârcit,/ Nu e vegheat de nimeni, păzit de nici un paznic,/ Călătorește singur și-i veșnic obosit.// Așa că nu vă temeți de el, va fi o luptă/ Din cele mai ușoare, iar de-l vom prinde-n laț/ În pânza veșniciei de astă dată ruptă,/ Noi, dintre toți tâlharii, vom fi cei mai bogați” (Buffalo Bill).
Personalitatea lui Radu Stanca în poezia actua­lă se impune, fără tăgadă, ca una dintre cele mai originale, ca expresie lirică și trăire acută, pe coarda unui fabulos tragic existențial, asumat.