Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

weekly magazine in english,
romanian and italian

Radu Teculescu: o recuperare pentru literatura română a „generației pierdute”

Radu Teculescu: o recuperare pentru literatura română a „generației pierdute”

Prin pierderea, în anii tulburi de la jumătatea secolului XX, a doi poeți care au confirmat pe plan național: Aurel Marin și Radu Teculescu, dar și prin plecarea lui Ștefan Baciu la antipozi, Brașovul a ratat șansa uriașă de afirmare în literatura română a acelor ani. Iar dacă Ștefan Baciu a fost redescoperit și promovat după 1989, ceilalți doi poeți, într-o curioasă confluență tematică și stilistică, au rămas în uitare, în ciuda notelor și comentariilor mai cunoscuților contemporani, G. Călinescu, Șerban Cioculescu sau Adrian Marino. Publicarea unei antologii a primei etape a creației lui Radu Teculescu, incluzând volumul de debut Sixto Escobar (1945) și poemele din dosarele intitulate Noul Robinson, După Decembrie, Polul Vest și Vulturul Palid, constituie cu siguranță evenimentul literar al anului 2018 în Brașov1.
Provenind din renumita familie de intelectuali transilvăneni care i-a dat, printre alții, pe primul episcop al Armatei Române, Justinian Teculescu, Radu s-a născut în 2 iulie 1924 la Alba Iulia. S-a înscris la Facultatea de Drept a Universității din București și a debutat cu poezii în 1939 la Universul literar. Ulterior a început să publice și recenzii la Revista Fundațiilor Regale. Radu Teculescu s-a format, însă, sub amprenta încă neînchegatului nucleu al Cercului de la Sibiu, cu care a colaborat în redacția publicației Fapta, unde a înfiinţat cenaclul Pagina a II-a împreună cu Dimitrie Stelaru, Ben Corlaciu, Constant Tonegaru și Ioanichie Olteanu. A fost închis pentru implicații naționaliste și s-a îmbolnăvit de plămâni. S-a căsătorit cu Sidonia Drapaca, profesoară de limba rusă, cu care a avut un fiu, Roger-Tudor. A început să traducă împreună cu Sidonia din Maiakovski și Cehov dar, în ciuda proiectelor comune, profesionale și de viață, s-a despărţit de ea (pentru a-l feri pe Tudor de tuberculoză) şi a plecat în 1945 la Brașov să se trateze la Sanatoriul doctorului Oprișescu. Cele șase luni de spitalizare l-au readus în fața paginii de hârtie, unde a scris preocupat de sentimentul morții poemele din dosarul Noul Robinson, pe care i le-a dedicat Sidoniei2. Între timp i-a apărut la Editura ProPace volumul Sixto Escobar, singurul publicat antum, finalizat în manuscris în ianuarie 1945.
La Brașov începe colaborarea cu Drum nou, dar se reinternează la același sanatoriu, unde scrie, măcinat de gândul Marii Plecări, poemele din dosarul Vulturul palid. Aparent se adaptează la noile condiții politice, dar, în realitate, rămâne un elegiac și reacționează ca un întârziat în veac și un grăbit în viață. În 25 martie 1949 participă la Congresul Scriitorilor, așadar reprezintă Brașovul, alături de Ion Sassu-Ducșoara, la înființarea Uniunii Scriitorilor din România și, implicit, la înființarea filialei Brașov. Este numit secretar (salariat) al filialei Brașov a U.S.R. și primește locuință. Se bucură de o ultimă apariție antumă, traducerea Livezii cu vișini la Cartea Rusă, dar începe să plătească pentru „vina de a fi fost format în cultura burgheză”3. Primele reacții apăruseră după publicarea volumului Sixto Escobar, în februarie 1947, când Ovid S. Crohmălniceanu găsea în textele lui Radu Teculescu refuzul de participare la viața epocii și refugiul burghez în călătoriile imaginate. Din fericire, o replică importantă la articolul lui Crohmălniceanu din Contemporanul  i-a aparținut lui Adrian Marino, care nu a citit poezia în cheia ideologică a vremii și, prin urmare, a pus în valoare „aspirația profundă, organică” a lui Radu Teculescu în decorurile simboliste ale creației sale, nu în decorul unei societăți alunecate spre comunism:
„Două sunt motivele care obsedează pe poet, convertibile în ultimă analiză într-o singură notă centrală: aspirația melancolică spre visare, propulsoare a unui violent sentiment de evaziune. A-l suspecta de poză livrescă (Edgar Poe este des citat), după cum am văzut, este fără sens. Dimpotrivă, toate indiciile vorbesc în direcția unei certe sensibilități crepusculare, a unei aspirații organice spre visarea calmă4.”
Au urmat alte reacții la adresa lui Radu Teculescu din partea redacțiilor unor publicații, în special de la Viața Românească, care îl considerau pe poetul brașovean  a fi „decadent și prea liric”, refuzând astfel orice posibilități de colaborare.
Poetul se stinge în 27 ianuarie 1953, iar ultimul poem trimis antum, Drum, îi apare o lună mai târziu în Almanahul literar la Cluj (viitoarea revistă Steaua), acolo unde Ioanichie Olteanu îl îmbiase să se retragă.
Revenind la volumul Poeme, cuprinzând textele din Sixto Escobar  și din celelalte patru dosare nepublicate, criticul și universitarul clujean Ion Pop rezuma în prefața lucrării:
„Cum se poate vedea, cele cinci volume de poezii scrise de Radu Teculescu au apucat să construiască foarte devreme un mic univers care, dacă nu e numai al său, ci se împărtășește și din multiple ecouri de lectură, a reușit, totuși, să-și găsească, cu ezitări, ocoluri, reveniri, un timbru ce poate fi recunoscut într-un cor de voci lirice contemporane relativ armonizate. A mers alături, în prea scurta viață, de poeți cu care se încheia o epocă – a lirismului generos și a reveriilor simțite oarecum ca fiind în opoziție cu „realitatea aspră la îmbrățișare”, cum zicea Rimbaud –,  a cărei atmosferă și ale cărei muzici au încercat să le prelungească în ora deloc prielnică unor astfel de idealuri. Poate mai mult decât toți aceștia, poetul brașovean a rămas ancorat în convenția acelor reverii în parte „datate”, pe care a reușit, însă, adesea să le pună în ecuație cu lumea pornită pe calea alienării, a rupturii de natură, purtând încă stigmatul traumelor provocate de un măcel abia încheiat, cu urmări greu de prevăzut.”
Așadar,  Radu Teculescu a propus,  în culorile unui simbolism întârziat, sub influența livrescă a unor E. A. Poe, Ch. Baudelaire sau P. Verlaine, o poezie a căutărilor în călătoria spre țărmuri nedescoperite. Prieten cu Atlasul și având conștiința Marii Plecări, Radu Teculescu a ridicat  ancora din primul vers al primului său ciclu anunțând: „Prieteni, toate cărările duc într-acolo…” și a propus o poezie a „explorării pe meridianele visului” (Ș. Cioculescu), pe stranii itinerarii din Pacific, peste care se varsă iluzia codrilor brașoveni, sub un galben explicit al toamnei șuierătoare și sub un albastru sugerat al mareelor.
Radu Teculescu se relevă și în ipostaza de nou Robinson, pe o insulă neinclusă în atlase, în așteptare. Nu întâmplător, După Decembrie rezumă călătoria și acostarea în cele două cicluri, în insulele de versuri din pagini, luând forma unui Arhipelag al căutărilor și a unui Arhipelag al împlinirilor. De aici se întrezărește orizontul noii plecări: „În aerul acesta cu gust coclit de aprilie/ Cu sufletul înăbuşit al metalelor,/ Va veni desigur cel ce mi va spune: «Hai, Teculescule!/ Barca e trasă la mal, ora-i prielnică!». Sub lumina călăuzitoare a constelațiilor clasicilor, cerul viitor al noii călătorii ar fi putut aprinde luminătoarele arhipelaguri de poeme: „Herghelie de stele – alungată/ Spre cer viitor,/ Astfel aste poeme/ Nemăsuratului mâine”. Să sperăm că aceste poeme din antologia pe care ne-o oferă fiul său, Tudor Teculescu, descoperite târziu pe cerul literaturii române, vor lumina spre a reface cărările pierdute de Radu Teculescu prin codrii și pe străzile Brașovului, sub ademenitoare chemare a zeului Pan.

 

 

Note
1 Radu Teculescu. (2018). Poeme. Ediție concepută și îngrijită de Tudor Teculescu. Prefață de Ion Pop. București: Ars Docendi.
2 Grigore Cojan, autor al cunoscutei lucrări Amintiri cu scriitori brașoveni, 2 vol., publicate în 2002 la Editura „Dealul Melcilor” din Brașov,  afirma că în prima perioadă de spitalizare Teculescu scrisese Vulturul alb (palid). După descoperirea dosarelor cu versuri și publicarea lor în volumul Poeme a devenit cert faptul că Vulturul palid a fost scris între 24 octombrie 1946 – 8 aprilie 1947 în Sanatoriul T.B.C. din Brașov (cea de-a doua internare a poetului). Acele „40 de file de caiet cu poeme” nu sunt altele decât cele din volumul Noul Robinson, dedicat soției de care abia se despărțise.
3 Grigore Cojan, op. cit., vol.II, p.42.
4 Cronica, semnată de Adrian Marino, a fost publicată în Națiunea, vineri, 30 mai 1947, parvenită prin intermediul lui Tudor Teculescu, fiul poetului, a fost republicată în paginile revistei literare Libris,
nr. 3/2017.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg