Cu dicționarul pe masă

 

Dintre construcțiile în care apare substantivul gând câteva rețin în mod deosebit atenția, pentru sensurile lor deosebit de profunde, care trimit la o anumită perspectivă a individului asupra realității imediate. Expresia „a-l bate (sau a-l paște) gândul” este menționată în dicționar cu sensul de „a intenționa, a plănui”. Sunt aici de fapt două construcții semnificative. „A bate gândul” marchează condiția unei ființe aflate departe de starea de liniște și de mulțumire. Expresia transcrie un adevărat supliciu la care este supus trupul, biologicul de către gândul pregătit să se concretizeze în creație sau în faptă. Cealaltă expresie, „a paște gândul”, accentuează și mai mult ideea unui spirit/gând devorator, care consumă în ultimă instanță trupul aflat in ipostaza vegetalului. În sfârșit, omul „căzut pe gânduri” este omul căzut din realitatea imediată, circumstanțială, de suprafață, în adâncimea amețitoare a gândului. Cel „căzut pe gânduri” este cu siguranță un vremelnic absent din realitatea imediată.
Înapoi la Miron. Să ne amintim ce scrie Miron Costin în De neamul moldovenilor:„Începutul țărâlor acestora şi neamului moldovenescŭ şi muntenescŭ şi câți sunt şi în Țările Ungureşti cu acest nume, români şi până astăzi, de unde suntŭ şi de ce seminție, de când şi cum au dăscălecat, acéste părți de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul țărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăş nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului…”. La boierul Miron, gândul este surprins în două ipostaze, cea a ezitării, a unei neliniști anterioare creației, dar și ca o semnificativă biruință a gândului creator, care, sugestiv, propune creația ca pe o realitate supusă vederii și perceptibilă(„să scoț lumii la védére”) .

 

Un gând eminescian

 

În poezia eminesciană de tinerețe, Amicului F.I.,gândul devine un motiv în jurul căruia gravitează deosebite semnificații. După ce a creat lumea, prin „cuvântul meu dentâi”, demiurgul eminescian trebuie să o susțină, pentru a aceasta să nu cadă în starea de increat. Creatorul susține Creația citind ritualic „cartea lumii”, contemplând sau gândind tot ceea ce a fost deja creat. Ființa poartă amprenta divinului, iar absența acestei amprente semnifică moartea individului. Când pe palida frunte a iubitei moarte „nu-i scris Dumnezeu”, sensul profund al lumii nu poate fi decât „întors și ateu”.
În puritatea sa, iubita este comparată la modul semnificativ tocmai cu gândirea divină, comunicarea consumându-se sub semnul unei arderi purificatoare:„Te văd adesea frunte senină/Ca şi gândirea lui Dumnezeu,/Sufletu-ți arde-n sufletul meu/C-o flamă dulce, tainică, lină”. Gândul în sine este salvator, iubirea și gândul motivând dorința de a trăi:„Gândind la tine nu voi să mor,/Îmi blastăm însuşi eu mântuirea,/Orb, nebun, care blastămă firea,/Ce-ar vrea din frunte-i să sting-un nor”. Precum în Mortua est!, moartea survine în momentul în care in mintea lui Dumnezeu se stinge gândul ce susține ființa: „Dar dacă gândul zilelor mele / Se stinse-n mintea lui Dumnezeu, / Şi dacă pentru sufletul meu / Nu-i loc aicea, ci numa-n stele: // Voi, când mi-or duce îngerii săi // Palida-mi umbră în albul munte, / Să-mi pui cununa pe a mea frunte / Şi să-mi pui lira de căpătâi”.

 

Gândurile humuleștianului

 

Ceea ce determină desprinderea personajului lui Ion Creangă de universul omogen al satului este în mod evident gândul, semn al conştiinței în primul rând, gând care în cele din urmă va domina afectivitatea. O dată cu gândul diferențiator, întoarcerea de la Broşteni, de la Fălticeni, de la Socola, ori din lume nu mai este posibilă, căci din acest moment individul pierde paradisul, trăind însă cu pedeapsa de a şi-l aminti în fiecare moment. Amintirile din copilărie sunt expresia nostalgiei unei anumite condiții care nu poate fi recuperată.
Revenind la gând, să reținem că ipostaza omului care se ia pe gânduri echivalează cu o perfidă tragere la adânc şi cu o adevărată uitare de sine, totul urmat de inevitabila cădere din condiția paradisiacă implicând veselia, deopotrivă a individului şi a cosmicului: „Însă vai de omul care se ia pe gânduri! Uite cum te trage pe furiş apa la adânc, şi din veselia cea mai mare cazi deodată în uricioasa întristare!“ (s.n.) Am putea considera că veselia „cea mai mare“ despre care vorbeşte prozatorul defineşte o stare anterioară naşterii, prenatală, când din unitatea întregului nu s-a diferențiat partea, prin păcatul gândului şi prin vinovăția ruperii: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, ne invită profundul prozator din Humuleşti (să nu confundăm Humuleştiul de pe hartă cu acela din spațiul cărții!), căci ea singură este veselă şi nevinovată. Şi, drept vorbind, acesta-i adevărul.“
Gândul diferențiator se afirmă în mod ostentativ tocmai în noaptea de dinaintea plecării la Socola. Dacă până atunci „a gândi“ era sinonim cu „a-şi închipui“, cu „a-şi imagina“, acum gândul îndepărtează individul de universul căruia el i-a aparținut pe deplin. Ion Creangă notează, printre altele, că „mama avea alte gânduri“, pregătind cu îngrijire cele necesare plecării. De data aceasta, tatăl însuşi mărturiseşte că „se luptă“ cu gândul, luptă cât se poate de semnificativă pentru cel intrat de mult sub zodia devenirii: „Dar eu mă lupt cu gândul – mărturiseşte Ştefan a Petrei – cum să-i port de cheltuială, căci banii nu se culeg de la trunchiu, ca surcelele.“ Receptând din perspectiva planului simbolic al narațiunii, momentul plecării naratorului la Socola, Valeriu Cristea consideră că ziua de Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul înseamnă o despărțire care nu este altceva decât delimitarea gândului de trup, a capului, a minții, de trupul desprins cu plăcerile vieții, în formularea regretatului critic, „o decapitare (numai capul, mintea eroului pleacă la Iaşi)“.
Văzând că nu se poate opune în nici un chip hotărârii părinților săi, Nică însuşi începe a gândi, inițiindu-se treptat în dimensiunile noii condiții: „Văzând eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gândi la pornire.“ (s.n.) În sfârşit, gândul este acela care frământă de-a dreptul ființa, o tulbură, tulburare ce pune sub semnul întrebării chiar apartenența nemijlocită a individului la natura prin excelență armonioasă: „până s-au revărsat zorile, m-am frământat cu gândul, feliu şi chip, cum aş putea îndupleca pe mama să mă deie mai bine la mânăstire.“ (s.n.) (spațiu limitat, interioritate, mănăstirea este preferată, după cum sa văzut, pentru senzualitatea pe care Nică i-o bănuieşte). Amintita noapte îl surprinde pe Nică într-o altă ipostază, aceea de hotărât a spune mamei aceste. Or, a hotărî (a pune hotar, a limita şi a delimita în acelaşi timp, de-finind) „închide cuadevărat numai atunci când nu poate rămâne o nehotărâre“, consideră Constantin Noica. Cu alte cuvinte, a hotărî înseamnă a pune hotar, a stabili o limită absolut necesară şi a se individualiza în interiorul universului, ca un alt-ceva, străin, care nu mai comunică afectiv cu universul căruia cândva i-a fost consubstanțial.

 

Un gând arghezian

 

Este binecunoscută poezia argheziană Incertitudine: „Îmi atârnă la fereastră / Iarba cerului, albastră, / Din care, pe mii de fire, / Curg luceferii-n neștire. // Sufletul, ca un burete, / Prinde lacrimile-ncete / Ale stelelor, pe rând, / Sticlind alb și tremurând. // Scama tristeților mele / Se-ncurcă noaptea cu ele, / Genele lui Dumnezeu / Cad în călimarul meu. // Deschid cartea: cartea geme. / Caut vremea: nu e vreme. /Aș cânta: nu cânt și sunt/Parcă-aș fi și nu mai sunt. // Gândul meu al cui gând este? / În ce gând, în ce poveste, / Îmi aduc aminte, poate / Că făcui parte din toate?”.În poemul arghezian limita dintre celest și terestru devine inconsistentă. Luceferii curg pe o metaforică „iarba cerului albastră”, iar sufletul absoarbe, cât se poate de prozaic și de terestru(„ca un burete”) suferința cosmicului(lacrimile stelelor). Divinul însuși se implică în practica scrisului, în vreme ce cartea, sever model al lumii, este marcată de suferință. În incertitudine sa, poetul pune sub semnul întrebării consistența propriei existențe. Mai mult, are sentimentul că este gândit și că de fapt gândul său este gândul cuiva care-l transcende. Povestea mai păstrează doar amintirea părții care a aparținut întregului. Incertitudinea impune fixarea ființei în lume. Prin scris, prin semnătură și prin nume, poetul își fixează în ultimă instanță identitatea și individualitatea: „Scriu aici uituc, plecat, / Ascultând glasul ciudat /Al mlaștinii și livezii/ Și semnez: Tudor Arghezi”.