Cei mai ecranizați scriitori români sunt I. L. Caragiale, Mihail Sadoveanu şi, poate părea surprinzător, Ion Creangă. Liviu Rebreanu face parte din „eşalonul doi” al celor transpuşi pe ecran, ca număr de filme, alături de Ion Agârbiceanu sau Marin Preda. Rezultatele sunt când extraordinare (precum Pădurea spânzuraților, Liviu Ciulei, 1965), când „pasabile” (ca în cazul Răscoalei, 1966, sau al lui Ion – Blestemul pământului, blestemul iubirii, 1980, ambele în regia lui Mircea Mureşan), când discutabile (Ciuleandra, Martin Berger, 1930 şi Sergiu Nicolaescu, 1985 – deşi proiectele sunt bine intenționate), dar niciodată de ignorat.
Răscoala, turnat la un sfert de veac după prima versiune a Ciulendrei şi la scurt timp după Pădurea spânzuraților (cele două filme au premiera la mai puțin de un an diferență: 16 martie 1965 – Pădurea…, 14 martie 1966 – Răscoala), este, dacă nu cel mai reuşit [1], cu siguranță cel mai ambițios titlu al unei filmografii inegale valoric, dar de o ritmicitate nu de ignorat. Opera lui Mircea Mureşan este dominată sensibil de ecranizări [2], dovedind cel puțin o tentativă de program estetic, neonorat însă niciodată la superlativ, rezultat al unei cariere începute „temeinic sub semnul ecranizărilor şi al desfăşurărilor epice […] în care se insinuează treptat disponibilitatea către filmul de divertisment şi comedie” [3].
Filmul – distins la Cannes, în 1966, cu Premiul Opera Prima, deşi Mircea Mureşan se afla la al doilea lungmetraj regizat de unul singur, după Partea ta de vină (1963) – începe cu un panoramic circular şi cu prezentarea, făcută de tânărul boier Grigore Iuga (Ion Besoiu) prietenului său, avocatul Baloteanu (Constantin Codrescu), a moşiilor vaste, parcă nesfârşite, majoritatea date în arendă sau vândute unor proprietari care nici nu trec pe acolo, deplângând soarta boierilor locului. La întrebarea prefectului: „Bine Grigore, mi-ar arătat atâtea moşii, moşii peste moşii, mari şi frumoase, dar pământurile oamenilor unde sunt?…”, Grig răspunde: „Pământurile oamenilor?… Mda, pământurile… Ei, vezi, asta-i problema țărănească: pământurile nu prea sunt…” – anticipând conflictul sângeros, devastator pentru țărani, care va urma.
Filmul respectă în mare parte firul narativ al romanului, fără a acoperi toate ramificațiile acestuia şi fără a-i sonda pe deplin profunzimile, marşând uneori pe o simbolistică simplistă, – cum ar fi mutarea scenei violării Nadinei (Adriana Nicolescu) de către Petre Petre (Ilarion Ciobanu) din dormitorul conacului pe câmp, ilustrând dorința, patima nestăvilită pentru pământ a țăranului, identificabilă cu posedarea unei femei –, care denotă o anume nesiguranță în tratarea vastului material epic, ezitări de care nu este străin nici scenaristul Petre Sălcudeanu, aflat şi el la început de drum.
Dar Răscoala are, în contextul realizării sale, o semnificație care depăşeşte neîmplinirile adaptării pentru marele ecran a capodoperei rebreniene, aşa cum pertinent remarcă Ioan Lazăr: „Tabloul marilor revolte țărăneşti de la 1907, adus la zi – la numai câțiva ani de după încheierea colectivizării în România, momentul fiind echivalent cu victoria definitivă a socialismului în țara noastră –, încă nu putea fi considerat subversiv, deşi datele lui îl recomandau. Sub euforia triumfalismului conjunctural, nimeni nu se putea teme la acea oră de o ripostă a clasei țărăneşti, îngenunchiată după o prigoană incomparabil mai dură, rămasă până la urmă fără o reacție eficientă, în ciuda rezistențelor individuale şi, ici-colo, colective, repede şi drastic anihilate de securitatea de tip stalinist a acelor ani. De aceea, pe semne, nu a mirat pe nimeni, şi nu a alarmat cenzura vremii, libertatea scenaristului şi a regizorului de a structura atât de sever antinomic cele două tabere. Singurul cu picioarele pe pământ, boierul Iuga plăteşte luciditatea eroică, din punct de vedere al clasei reprezentate. Demnitatea morții lui asumate a scăpat şi ea cenzurii. Desigur, linşarea lui nu se poate spune că a fost transformată într-o metaforă, ori într-o figură a aluziei, aşa cum cineastul a procedat în parametrizarea altor momente de criză. Între acestea, secvența dezghețului, cu un Petre Petre sensibilizat de topirea țurțurilor, într-o «meditație de primăvară» pe cât de solarizată şi de nondiegetizată, pe atât de semantizată în neverosimilitatea ei factologică. Oricum, era vremea când încă nu se cereau dialoguri şi nici comentarii exterioare, de tipul «voice-over», prin care discursul audiovizual să fie elucidat în direcția tezei politice. Să ne imaginăm ce modificări ar fi impus într-un caz ca acesta un responsabil al propagandei, gen Dulea, douăzeci de ani mai târziu. Era încă posibil ca între narator şi personaje, între regizor şi actori, să se păstreze o doză de respect al sensibilității şi al derivatului acesteia, autenticitatea” [4]. Dincolo de intențiile realizatorilor, mai mult sau mai puțin împlinite, perspectiva propusă de Ioan Lazăr este o cheie de lectură onorantă care dă un plus de valoare acestei ecranizări după un roman clasic al literaturii române.
Una peste alta, „romanul lui Rebreanu nu iese şifonat din această adaptare pentru marele ecran. Era o perioadă cât de cât fastă, când, la începutul lui, ceauşismul nu intrase în panică. Poate de aceea spiritul prozei nu este alterat de ideologie, în afara celei fireşti, ca să zic aşa, implicită, proprie textului literar. Ecranizarea se menține astfel în datele unui romanesc tulburător […] regizorul a ştiut să aducă pe ecran timbrul echidistant derivat din opera lui Rebreanu. El dă aici relevanța sufletului românesc în manifestările lui stihinice, declanşate după lungi acumulări, dar, odată pornite, de neoprit […] Pigmentând drama unei clase cu substanța tragismului ei implicit, filmul nu doar că nu escamotează conflictul, dar îi conferă o viziune de universalitate, un relief sempitern, sublimând situațiile dincolo de diametralitatea lor” [5]. Există în Răscoala lui Mircea Mureşan secvențe, – cum ar fi înfruntarea surdă, lipsită de patetism, din final dintre țărani şi soldați, când (operator al filmului este Nicu Stan), într-o tentativă de respectare a simetriei deschiderii şi închiderii romanului lui Liviu Rebreanu, aparatul panoramează din nou peisajul de la început –, în care „filmul preia de la roman tonul obiectiv, intersectat în câteva rânduri de scene lirice, meditative, ori de altele de o cadență aspră” [6].
Mircea Mureşan nu reuşeşte să se apropie de momentul de grație al Pădurii spânzuraților, capodopera lui Liviu Ciulei realizată aproape simultan, dar ne oferă în Răscoala o peliculă nu de ignorat, vizionabilă şi azi, genul de film care consolidează şi validează nu doar conjunctural o cinematografie.

Note
1 Momentul de grație al lui Mircea Mureşan considerăm că este Horea (1984), comandă socio-politică de aniversare a 200 de ani de la Răscoala lui Horea, Cloşca şi Crişan. Scris de Titus Popovici, filmul depăşeşte conjunctura şi evenimențialul devenind pe nesimțite o dezbatere de idei în detrimentul unei montări spectaculoase vizual, dar superficiale: „Într-unul dintre cele mai solide şi originale scenarii ale sale, Titus Popovici părăseşte calea clasicei reconstituiri de tip frescă a evenimentelor, orchestrând un minuțios studiu de psihologie individuală şi colectivă, duel între semeția deşartă a nemeşilor şi măreția celor care fac istorie instinctual” (Tudor Caranfil, Dicționar de filme româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Litera Internațional, 2003, p. 100-101).
2 Memorabil rămâne serialul de televiziune Toate pânzele sus, realizat în 1975 pe un scenariu scris în colaborare cu Alexandru Struțeanu, adaptare după romanul omonim al lui Radu Tudoran, de un farmec peste care timpul pare a nu lăsa urme.
3 Bujor T. Rîpeanu, Cinematografiştii. 2345 de cineaşti, actori, critici şi istorici de film şi alte persoane şi personalități care au avut de-a face cu cinematograful din România sau care sunt originare de pe aceste meleaguri, Bucureşti, Ed. Meronia, 2013, p. 371.
4 Ioan Lazăr, Filmele etalon ale cinematografiei româneşti (1897–2008), Bucureşti, Ed. Felix Film, 2009, p. 126.
5 Ibidem, p. 126-127.
6 Ibidem, p. 134.

(Din volumul 100 de ani de cinematografie românească, în curs de apariție la Editura Ecou Transilvan)