Sentimentul că ți se cuvine totul – și comportamentele care derivă din acesta – este mai frecvent în lumea de azi? Este, statistic, mai des întâlnit în societatea modernă sau e doar impresia clasică a unei generații că toți cei care îi urmează sunt altfel, de obicei mai răi? Sentimentul acesta de entitlement este definit ca o așteptare nerealistă, nemeritată sau nepotrivită, disproporționată, față de ceea ce trebuie să primești de la cei din jur (condiții de viață, slujbă, comportament) (The Psychology Behind Sense of Entitlement, Better Help ET, 2022). Este o trăsătură de personalitate bazată pe credința puternică a celui „afectat” că merită o seamă de privilegii, recunoașterea unor merite aparte, cu alte cuvinte că lumea îi datorează ceva, mult, în schimbul a, de cele mai multe ori, nimic deosebit. Motivele pentru care cineva dezvoltă o astfel de convingere, la vârsta adultă, sunt variate. De multe ori se asociază cu tulburări mai serioase de comportament și de personalitate, cum ar fi tulburarea narcisistă (despre care am mai vorbit) sau cea antisocială, dar nu este obligatoriu să fie așa. Multe studii arată că ea apare și la adulții care au crescut ca și copii răsfățați, care au primit totul, fără să învețe cum se câștigă unele lucruri (nu doar materiale, evident), cum se răspunde la greutăți sau la provocări, și care la vârsta adultă așteaptă exact același gen de interacțiune cu cei din jur. Neîmplinirea celor visate de ei duce la frustrare, furie și comportamente în consecință, de la simple bombăneli, multe în social media (de ce e coadă la magazine când am EU treabă, de ce nu există loc de parcare în fiecare locșor în care am EU treabă, de ce aștept ca prostul la urgențe după toate accidentele astea, când e evident că durerea MEA e cea mai importantă și multe alte nemulțumiri, veșnice, neîncetate), până la acțiuni mai drastice. Sunt cei care mereu cer (și primesc adesea) respect și admirație. Dacă nu le primesc, izolarea și însingurarea adâncesc frustrările și furia, pentru că aparența unei personalități deosebite, pline de încredere și potențial ascunde, în fapt, un munte de insecurități. Dincolo de răsfăț, există situația diametral opusă, a copiilor fără noroc, cu copilării grele și nefericite, care au avut multe de îndurat în viață și care supra-compensează la vârsta adultă prin acest gen de comportament (Beyond Spoiled: Introducing the ‘Squishy Generation’ John Horvat, 2021, the imaginative conservative).
Dar ceea ce este mai special în ziua de azi, o arată studiile (nu e doar impresia autorului), este că părinții sunt din ce în ce mai hiper-protectori și au exclus cu totul din educație ideea de pedeapsă (nu corporală). Cocoloșirea copiilor a atins cote alarmante, spun specialiștii. Un exemplu foarte simplu și banal, dar extrem de sugestiv, este cel al copilului care nu se mai ridică singur de jos atunci când cade. El așteaptă întotdeauna mâinile adultului care să-l ridice, deși poate să o facă singur și nu s-a lovit. Simbolic, este un gen de comportament pe care îl învață rapid și se va oglindi în toate acțiunile viitoare, el nemaigăsind soluții în nicio situație altfel decât cursul roz al vieții învățate de mic (Berta G. De Vega, El Mundo; Eva Millet, Hiperpaternidad). Mulți dintre acești părinți provin din cămine destrămate sau au avut copilării dificile, cu părinți abuzivi, și acționează astfel crezând că fac un bine – sunt părinții care duc geanta de școală copilului până la vârste mari, aleargă de colo-colo după un covrig sau o plăcintă caldă, deși chioșcul este lângă școală, fac temele copiilor de teama de a nu fi în urma celorlalți, astfel încât temele creative ajung adevărate concursuri între părinți, toate componentele sunt cumpărate și lipite în feluri pe care niciodată un copil mic nu le-ar putea face – totul pentru „a nu rămâne în urmă”. Copilul este permanent urmărit (deja de la grădiniță, unde cele moderne, care se respectă, au camere video și părinții le urmăresc cu ochi de vultur de la job – numit cândva desuet servici sau, horribile dictu, „loc de muncă”). Se contestă notele de la școală, premiile celorlalți, concursurile – sportive, vocaționale etc. Toată lumea trebuie să ia locul întâi și să stea claie peste grămadă pe podium. Este un tip de pedagogie care favorizează fantezia și emoția în detrimentul rațiunii și al logicii. Părinții, profesorii și societatea îi învață pe copii că sunt fragili, că viața este o luptă continuă între bine și rău și că trebuie să își urmeze „emoțiile”. Cu alte cuvinte, oamenii răi te fac să te simți nesigur și fragil și trebuie să fugi de ei (că de luptat nu poate fi vorba). Totul este alb sau negru, fără nuanțe, dar evident copilul fiecăruia nu poate să fie decât „cel bun”. Astfel încât apar generații pentru care siguranța este un crez, o obsesie, iar suferința este de neconceput. Suferință însemnând orice, un mic disconfort, lipsa parcării fix acolo unde am treabă etc. Emoțional și mental, acești copii nu sunt pregătiți pentru nimic din ceea ce le va aduce viața mai puțin plăcut. Rezultatul? Rată mare, la adolescenți, a depresiei, a sinuciderilor, a stresului de toate felurile. La școală învață că nu există răspunsuri greșite, totul fiind relativ, premiile sunt depășite și comuniste (fractură de logică, având în vedere că leftismul e criticat pentru că promovează egalitatea), defectele sunt subiecte tabu, nimeni nu trebuie criticat. Politica intră puternic în școli, iar copilul este derutat, nepregătit, visător. Disciplina și etica muncii sunt azi considerate metode opresive de învățământ; totuși, aparent paradoxal, copiii au mereu teme, proiecte, ore suplimentare, limbi străine, muzică, balet, sport, o grămadă de activități desfășurate în afara școlii, dar care sunt mai degrabă tot rodul competitivității părinților. Chiar și în referințele bibliografice pe care le-am dat, după o analiză bazată pe date științifice culese din studii dedicate temei, se ajunge tot la judecăți de valoare și la soluții extreme – cumva fiecare ideologie de azi încearcă să-și impună un punct de vedere, de la biserică la problema rasismului sau a egalității între sexe (câte or mai fi și ele). Pare, mai mult ca niciodată, că ideologiile care se luptă azi sunt imposibil de pus de acord vreodată și absolut intransigente (The Coddling of the American Mind: How Good Intentions and Bad Ideas Are Setting Up a Generation for Failure).
Diferențele între generații și felul în care fiecare se raportează la precedenta, dar și la urmași nu sunt o noutate, dimpotrivă. „Copiii din ziua de azi iubesc luxul, sunt prost crescuți, nu respectă autoritatea, nu îi respectă pe vârstnici…” Replica îi aparține, în traducere aproximativă, lui Socrate. Se pare că, undeva pe la mijlocul vieții, fiecare dintre noi avem o scădere bruscă a „fericirii” și atunci devenim urâcioși, bombănim din orice și îi acuzăm pe tineri de tot felul de lucruri. (Discover Magazine, Univ of California). Și, nu în ultimul rând, fiecare dintre noi uită cum era la 18 ani și are tendința să se raporteze la cum este acum și își reflectă, astfel, inconștient, întreaga experiență trecută la prezent, ignorând procesul natural de evoluție. Self-ul prezent este cel care ne domină judecățile, inclusiv în ceea ce ne privește. Acest fapt l-am observat mereu în orice situație și, chiar și legat de subiectul prezent, cel al răsfățului actual prin comparație cu trecutul, am remarcat repetat niște aspecte. În primul rând – mereu ne imaginăm că noi sau cei din jur suntem încremeniți în vârsta momentului. Adică un tânăr, un bebeluș, un bătrân sunt așa cum sunt acum, punct, și nu pentru că au evoluat și vor mai evolua, cu toții, fără doar și poate, către finalul inevitabil. Cel mai mult m-a amuzat în mediul universitar replica „ce mai vrea și ăsta/asta la vârsta lui/ei?” Și într-o clipită cel care se indigna ajungea la mult hulita de el vârstă și se comporta exact la fel – ba chiar mirându-se „ce mai vor și tinerii ăștia, că habar nu au de nimic?”. Lumea se vede încremenită în timp, nu realizează că în foarte scurt timp lucrurile nu vor mai fi așa (iar social media ajută mult în iluzia șabloanelor „neclintite”). Și tot legat de încremenirea aceasta, de multe ori când analizăm un subiect sau când ne referim la o epocă, alegem doar o felie din realitate, cea care ne convine demonstrației; de exemplu, când plângem după vremurile bune interbelice sau epocile cu volane multe și baluri, îi vedem doar pe cei bogați care erau, în realitate, o minoritate. Apoi, faptul că încep să discut cu cineva sau, mai des, să citesc un articol pentru un viitor eseu și, pe când cred că am găsit puncte de vedere comune, totul se răsucește brusc într-o direcție neașteptată. Cu cât aceste ideologii ale prezentului își exprimă mai ferm punctele de vedere și sunt mai încăpățânate în teoriile lor, cu atât apar mai multe fracturi de logică și un talmeș-balmeș al ideilor expuse. Un ateu este automat „comunist”, lupta contra rasismului trebuie obligatoriu catalogată, exagerată, toleranța înseamnă mai nou socialism și îndepărtarea de religie, progresism (ce o mai fi și ăla?), o lume fără Isus este obligatoriu o distopie extremă comunistă, dacă nu te vaccinezi ești rus și ții cu dictatorii, dacă te vaccinezi ai pierdut sensul creștinismului. Am senzația că fiecare are un început de idee în cap, dar care nu mai duce nicăieri. Și este din ce în ce mai greu de povestit cu cineva, după cum spunea cu năduf un taximetrist „v-am ținut minte de la altă cursă, că se poate vorbi cu dumneavoastră. Tac din ce în ce mai mult în curse în ultimii doi ani, mi-e frică să mai deschid un subiect cu cineva”. Frica universală de moarte, pe care pandemia a scos-o brutal la suprafață și ne-a făcut să arătăm nu ce e mai bun în noi, ci dimpotrivă, a lăsat urme adânci.