Potrivit articolului 57 din Constituția României cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile şi libertățile celorlalți. Ultima teză a articolului citat putând fi privită ca o aplicație particulară a celor statuate de John Stuart Mill.
Aplicând textul cu valoare constituțională în sfera dreptului civil, art. 1349 alin. 1 Cod civil, prevede că orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Alineatul 2 al aceluiași articol impune celui care încalcă această îndatorire obligația de a repara prejudiciul astfel cauzat.
Sancțiunea care intervine în cazul exercitării cu rea-credință a drepturilor și libertăților diferă în funcție de consecințele acestei conduite, de valoarea socială lezată și de vătămările aduse intereselor cu care intră în conflict.
Dreptul penal cunoaște cele mai severe sancțiuni, pedepsele principale mergând de la amendă până la privarea de libertate, în timp ce pedepsele complementare și accesorii, care se aplică alături de pedeapsa principală pentru a complini scopul acesteia, constau în interzicerea unor drepturi subiective, cum ar fi dreptul de a alege și de a fi ales; dreptul de a deține și de a purta arme; etc.
Pe treapta imediat următoare se înscriu sancțiunile din sfera dreptului contravențional, care constau de regulă în plata unor amenzi, iar cele accesorii, în interzicerea unor drepturi. Cel mai facil exemplu sunt contravențiile din sfera dreptului rutier.
Există de asemenea sancțiuni specifice abaterilor disciplinare din cadrul diferitelor categorii profesionale.
Pe lângă atingerea unei valori sociale sau independent de aceasta, o anumită conduită contrară legii poate vătăma un interes privat. O persoană care ia un bun aparținând altuia cu scopul însușirii pe nedrept săvârșește infracțiunea de furt, pedepsită cu închisoarea, dar prin fapta sa a vătămat și dreptul proprietarului bunului sustras, care nu se mai poate bucura de prerogativele dreptului său.
Tot o faptă contrară legii este și fapta unei persoane de a nu se îngriji de paza animalelor sale, care astfel cauzează un prejudiciu vecinului său. Deși fapta primului nu are natura unei infracțiuni sau contravenții, a cauzat un prejudiciu care se impune a fi reparat.
Această formă de răspundere, care are scopul de a repara prejudiciul cauzat, poartă denumirea de răspundere delictuală, formă a răspunderii civile.

Răspunderea delictuală este fundamentată pe un fapt juridic, spre deosebire de răspunderea contractuală întemeiată pe nerespectarea unei obligații contractuale. Dacă la încheierea unui contract, părțile își asumă în mod voluntar drepturile și obligațiile generate de acesta și pe cale de consecință și sancțiunea care intervine în cazul neîndeplinirii obligațiilor asumate, răspunderea delictuală intervine independent de manifestarea de voință a părților raportului juridic. Răspunderea contractuală, presupune o legătură juridică preexistentă, în timp ce răspunderea delictuală se grefează pe un fapt juridic, care survine spontan.
Cumpărătorul, parte a unui contract de vânzare, consimte în mod voluntar să plătească prețul în schimbul bunului, cât și la repararea oricărui prejudiciu cauzat de o eventuală plată cu întârziere.
În timp ce o persoană care conduce imprudent și avariază un autoturism care circulă regulamentar, va fi ținută să repare prejudiciul cauzat, deși între părți nu exista o legătură juridică anterioară, legătură care se formează prin efectul acestei forme de răspundere.
Răspunderea delictuală este fundamentată pe un fapt ilicit, care se distinge de faptul juridic licit, izvor distinct de obligații. Cele două noțiuni – fapt licit, fapt ilicit – au în comun categoria din care fac parte: fapte juridice, în opoziție cu actele juridice. Distincția fapt juridic/act juridic este surprinsă de dinamica dreptului civil, un drept al intereselor private. Actele juridice sunt manifestări de voință făcute cu scopul de a produce efecte juridice. În schimb faptele juridice survin spontan, iar de săvârșirea acestora legea leagă anumite consecințe juridice. Acestea din urmă se împart la rândul lor în fapt licite și fapte ilicite, după cum respectă sau nu dispozițiile legale și normele de conviețuire socială.
Gestiunea de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză sunt fapte licite, prin săvârșirea acestora născându-se un raport juridic. Astfel, dacă o persoană efectuează reparații urgente la acoperișul vecinului în timp ce acesta din urmă este în vacanță, are dreptul de a obține restituirea cheltuielilor avansate. În același sens, o persoană care plătește din eroare unui terț față de care nu avea o datorie, poate cere și primi restituirea plății.
La rândul lor, faptele ilicite generează un raport juridic când aduc atingere drepturilor și libertăților unor alte persoane, devenind incidente formele răspunderii delictuale.
Regulile răspunderii delictuale nu sunt o creație spontană, fiind perfecționate pe parcursul mai multor secole, rădăcinile instituției mergând până în dreptul roman. Victimei unui delict îi era recunoscut inițial dreptul de a se răzbuna pe delicvent, un drept nelimitat care putea să meargă până la suprimarea vieții.
Acest drept discreționar a fost temperat odată cu legea talionului, potrivit cărei victima nu putea pricinui delicventului un rău mai mare decât cel făcut de acesta din urmă1.
La rândul ei, această regulă a fost atenuată prin sistemul compozițiilor voluntare2: victima a fost mai întâi încurajată și mai apoi obligată să renunțe la a se răzbuna personal în schimbul unei compensații monetare plătite fie de delicvent, fie de familia acestuia. Aceste sume de bani au fost inițial negociate de părți, iar mai apoi fixate de stat3.
Potrivit legislației actuale, răspunderea delictuală nu este fundamentată pe ideea de răzbunare a victimei, ci pe cea de reparare a prejudiciului, motorul și măsura răspunderii delictuale, alături de prejudiciu se mai impun a fi întrunite următoarele condiții: fapta ilicită, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu, precum și vinovăția autorului faptei ilicite.
Fapta ilicită presupune o conduită contrară legii și regulilor de conviețuire socială. Se pot întâlni situații în care exercitarea unui drept să prejudicieze drepturile sau interesele legitime ale altuia. De exemplu, un proprietar care vrea să stabilească limitele terenului său va exercita o acțiune în grănițuire în contradictoriu cu vecinul său, aspect care implică cheltuieli materiale pentru acesta din urmă. Însă, atât timp cât dreptul este exercitat în mod legitim, reclamantul nu este ținut să plătească despăgubiri pentru prejudiciul astfel cauzat. În schimb, dacă acțiunea a fost promovată doar în scop șicanator, atunci exercitarea dreptului depășește sfera legitimității trecând în cea a abuzului de drept, fiind astfel întrunite condițiile răspunderii delictuale.
Prejudiciul reprezintă vătămarea adusă dreptului subiectiv sau intereselor legitime ale altor persoane, iar odată creat un prejudiciu acesta reclamă a fi reparat. Potrivit actualei reglementări, prejudiciul se reparară în integralitate, victima fiind îndreptățită la a primi despăgubiri pentru toate pierderile și vătămările suferite. Astfel, victima unui accident rutier va avea dreptul atât la recuperarea cheltuielilor de spitalizare, la cele privind eventuale tratamente și proceduri de recuperare, precum și la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit ca urmare a suferinței cauzate de accident.
Între fapta ilicită și prejudiciu se impune a exista un raport de cauzalitate, respectiv prejudiciul să fie urmarea faptei ilicite. Raportul de cauzalitate nu se confundă cu cauza actului juridic. Aceasta din urmă reprezintă o condiție de valabilitate a actului, reprezentând scopul încheierii actului juridic, un vânzător vinde un bun pentru a obține o sumă de bani, un locator cedează folosința unui bun în schimbul unei sume de bani, etc. În schimb, raportul de cauzalitate, cum sugerează și denumirea, desemnează o stare de fapt, un fenomen este cauza altui fenomen, un bun este distrus ca urmare a acțiunii unei alte persoane. Însă, în practică situațiile sunt de puține ori simple, în majoritatea cazurilor întâlnim situații complexe în care raportul de cauzalitate este dificil de stabilit: o persoană, din neatenție, alterează o piesă de mobilier vintage, proprietarul cheamă un specialist, care folosește o soluție greșită, iar paguba se agravează. Se pune astfel problema cui îi poate fi atribuită răspunderea? Primei persoane care a contribuit la degradarea bunului, căci în lipsa acțiunii acesteia nu ar fi fost necesară intervenția unui specialist și pe cale de consecință nu s-ar fi produs nici augmentarea deteriorării sau ambele persoane vor fi chemate să răspundea proporțional cu prejudiciul produs ? Aceleași întrebări pot fi puse și în cazul unui accident auto, când victima, internată în spital, face o alergie severă la unul din medicamentele administrate. În conturarea unui răspuns la aceste întrebări au fost elaborate mai multe sisteme menite să determine și explice raportul de cauzalitate: echivalența condițiilor și cauza adecvată, fiecare cu meritele și limitele sale.
Ultima condiție care se verifică în cazul răspunderii delictuale este vinovăția autorului faptei ilicite. Formele vinovăției, intenția și culpa, comportă diferite grade, în funcție de care se apreciază răspunderea autorului sau se distribuie sarcina reparațiilor. Fapta este săvârșită cu intenția când autorul prevede rezultatul faptei sale și urmărește producerea lui, fie, deși nu urmărește rezultatul, acceptă posibilitatea producerii. O faptă ilicită este săvârșită din culpă când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce sau când nu prevede rezultatul faptei sale, deși putea și trebuia să îl prevadă. La rândul ei culpa poate fi ușoară sau gravă, când autorul acționează cu o neglijență sau o imprudență pe care nici persoana cea mai lipsită de dibăcie nu ar fi manifestat-o față de propriile interese4.
Va acționa cu intenție directă, prevăzând și urmărind rezultatul faptei sale, persoana care distruge un bun aparținând altei cu scopul de a se răzbuna pe această, iar persoana care urmărind să distrugă același bun, acceptă că împreună cu acesta vor fi distruse și alte bunuri aparținând unor persoane străine de actul răzbunării, acționează cu intenție indirectă, prevăzând rezultatul faptei sale și deși nu îl urmărește, acceptă producerea lui.
O persoană care conduce cu o viteză mult peste limita legală, prevede riscul producerii unui accident, dar se bazează în mod nerealist pe aptitudine sale, socotind că poate evita orice accident, acționează din culpă. Accesași formă de vinovăție o regăsim și în cazul în care o persoană nu adaptează viteza și modalitatea de a conduce la condițiile de drum, neglijând faptul că se poate forma polei, deși putea și trebuia să prevadă acest aspect.
Există însă și o serie de cazuri în care împrejurări exterioare își dau concursul alături de fapta autorului și acționează asupra caracterului ilicit al acesteia sau asupra raportului de cauzalitate, excluzând astfel răspunderea. Aceste împrejurări, exterioare prin posibilitatea de control a autorului sunt forța majoră și cazul fortuit; fapta victimei sau fapta unui terț; legitima apărare și starea de necesitate.
Alături de acestea, Codul civil reglementează o serie de ipoteze în care dreptul la reparație este exclus sau limitat din considerente care țin de echitate. De exemplu, victima nu poate obține repararea prejudiciului cauzat de persoana căruia i-a acordat ajutor în mod dezinteresat, decât dacă dovedește intenția sau culpa gravă a acesteia din urmă.
Răspunderea civilă delictuală, la rândul ei, cunoaște mai multe forme: răspunderea pentru fapta proprie; răspunderea pentru fapta altuia, incluzând răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție și răspunderea comitenților pentru prepuși; răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau lucruri.

 

 

Note
1 Reinhard Zimmermann, The Law of obligations. Roman foundation of the civilian tradition, Oxford University Press, p.914
2 Mircea Dan Bob, Manual elementar de drept privat roman. Ediția a II-a, revizuită și adăugită. Editura Universul Juridic, București, 2019, p. 318
3 Reinhard Zimmermann, op.cit., p.914
4 Art. 16 Cod civil