Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare, fiind stabilite astfel regulile răspunderii delictuale pentru fapta proprie, corelativ cu obligația fiecăruia de a respecta ordinea publică, bunele moravuri și regulile de conviețuire socială, precum și ca prin faptele noastre să nu aducem atingere drepturilor și intereselor legitime ale altor persoane.
Regulă ușor de acceptat intuitiv, fiecare răspunde pentru propriile fapte, asupra acestora având în mod deplin controlul și direcția. Ar părea, cel puțin la o primă privire, total nefiresc ca noi să fim chemați să reparăm un prejudiciu cauzat de o persoană necunoscută, de un vecin sau de un prieten. Există însă ipoteze în care legătura juridică justifică angajarea răspunderii pentru fapta altuia. Așa este cazul părinților care sunt chemați să răspundă pentru prejudiciul cauzat de minori, precum și ai comitenților chemați să răspundă pentru fapta prepușilor.
Prezentarea regimului juridic al acestor forme de răspundere pentru fapta altuia presupune a analiza condițiile în care răspunderea poate fi angajată, efectelor acestei răspunderii, a cazurilor care pot fi invocate în vederea exonerării, precum și a raportului cu răspunderea pentru fapta proprie și a corelației dintre aceste forme de răspundere.
O primă formă de răspundere pentru fapta altuia este răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție.
Pentru început este necesar să delimităm sfera persoanelor implicate: cine și pentru cine răspunde.
Minorul este persoana care nu a împlinit 18 ani. Vârsta minorului nu prezintă relevanță din perspectiva acestei forme de răspundere, fiind necesar ca fapta ilicită să fie săvârșită cât timp acesta nu a împlinit vârsta majoratului. În acest sens, persoana chemată să răspundă nu poate fi exonerată de obligația de a repara prejudiciul dacă la scurt timp după săvârșirea faptei ilicite, chiar la câteva zile, minorul a devenit major, arătând că major fiind acesta poate răspunde pentru faptele proprii. Părinții, tutorele și persoanele care au obligația de supraveghere răspund pentru faptele ilicite săvârșite de minor, indiferent dacă persoana prejudiciată formulează cererea de chemare în judecată doar după majorat sau dacă procesul, fiind unul complex se întinde până când minorul împlinește 18 ani.
Persoana pusă sub interdicție este persoana față de care a fost luată măsura de ocrotire a punerii sub interdicție, măsură care se instituie printr-o hotărâre judecătorească. Noțiunile persoană lipsită de discernământ și persoană pusă sub interdicție nu sunt sinonime. Lipsa discernământului este doar o premisă pentru instituirea măsurii de ocrotire. Până la instituirea acestei măsuri, o persoană, chiar lipsită de discernământ, se bucură de exercițiul deplin al drepturilor sale și răspunde personal pentru prejudiciul cauzat altora. Punerea sub interdicție semnifică lipsirea persoanei fizice de exercițiul drepturilor civile, restrângere justificată de situația particulară a persoanei, care din cauza alienației ori debilității mintale nu se poate îngriji singură de interesele sale, fiind desemnat un tutore în vederea ocrotirii acestei persoane.
Persoanele chemate să răspundă sunt cele care au obligația de a supraveghea minorul sau persoana pusă sub interdicție, obligația care poate rezulta dintr-o dispoziție legală, de exemplu art. 493 Cod civil, prevede că părinții au dreptul și îndatorirea de supraveghere a copilului minor, dintr-un contract cum ar fi cel încheiat între părinți și unitatea de învățământ sau dintr-o hotărâre judecătorească, obligația de supraveghere a minorului revine unui tutore stabilit printr-o hotărâre judecătorească.
Pentru faptele săvârșite de minor, răspunderea revine părinților sau după caz tutorelui1, respectiv persoanei care în temeiul unui contract are obligația de supraveghere a acestuia, cum ar fi o bonă sau unitatea de învățământ. Pentru faptele săvârșite de persoana pusă sub interdicție răspunderea revine persoanei desemnate prin hotărârea judecătorească de instituire a tutelei sau persoanei care și-a asumat obligația de supraveghere în temeiul unui contract.
Există situații în care obligația de supraveghere este scindată, revenind unui cadru didactic sau celui responsabil cu îngrijirea persoanei puse sub interdicție. Dacă fapta ilicită este săvârșită în acest interval de timp, părinții și tutorele pot fi exonerați de obligația de a repara prejudiciul cauzat unei terțe persoane, dacă arată că sunt îndeplinite cerințele răspunderii persoanei care avea obligația de supraveghere a minorului, sau după caz a persoanei puse sub interdicție. Astfel, dacă un minor săvârșește o faptă ilicită, distruge bunurile unui alt coleg sau ale unui profesor, în timp ce se afla la școală, sub supravegherea unui cadru didactic, obligația de a repara prejudiciul revine acestuia din urmă, și doar în subsidiar părinților sau după caz turturelului.
Așa cum am văzut pentru a fi angajată răspunderea delictuală este necesar să fie întrunite următoarele condiții: fapta ilicită; prejudiciu; raport de cauzalitate și vinovăția. În cazul răspunderii pentru fapta minorului, fapta ilicită este săvârșită de acesta din urmă și nu de persoana chemată să răspundă, în caz contrar, când fapta ilicită ar fi săvârșită chiar de persoana a cărei răspundere se angajează, am fi în prezența răspunderii pentru fapta proprie și nu a răspunderii pentru fapta altuia.
În ceea ce privește vinovăția, aceasta condiție este indiferentă din perspectiva acestei forme de răspundere sau altfel spus, vinovăția nu este o condiție în cazul răspunderii pentru fapta minorului sau a persoanei puse sub interdicție. Rațiunea acestei reguli este ușor de înțeles, persoana pusă sub interdicție poate fi lipsită de discernământ, respectiv nu are capacitatea de reprezentare a consecințelor faptelor sale, pe cale de consecință este imposibil de determinat atitudinea subiectivă, dacă a prevăzut, urmărit și acceptat, rezultatul faptelor sale. De asemenea, persoana chemată să răspundă pentru minor poate să nu știe de fapta ilicită a acestuia, suportând doar consecințele acestei fapte, având obligația de a repara prejudiciul cauzat, fiind astfel lipsită de relevanță cercetarea vinovăției acestei din urmă persoane. Putând fi angajată în lipsa vinovăției, această formă de răspundere este una obiectivă.
Efectul angajării răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție constă în aceea că persoanelor care au obligația de supraveghere vor fi ținute să repare prejudiciul cauzat de minor.
Desigur, răspunderea acestor persoane va fi înlăturată în cazul în care dovedesc existența unei cauze străine: forța majoră, cazul fortuit, fapta victimei sau fapta unei terțe persoane. Respectiv, să dovedească că între fapta ilicită și prejudiciu nu a existat un raport de cauzalitate, că în lanțul cauzal s-a interpus un element străin. De exemplu un copil a aruncat cu mingea în direcția casei aflate în vecinătatea școlii, dar un trecător, încercând să ferească lovitura, a atins mingea și astfel a direcționat-o spre geamul care s-a spart.
Instituirea răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție nu înseamnă că aceștia din urmă sunt exonerați în toate cazurile de răspundere. Această precizare prezintă importanță în ceea ce privește dreptul de opțiune al persoanei prejudiciat și desigur, dreptul de regres al persoanei care a reparat prejudiciul.
Persoana prejudiciată printr-o faptă ilicită săvârșită de minor sau de persoana pusă sub interdicție poate alege între două temeiuri ale acțiunii sale: răspunderea pentru fapta altuia, când aceasta va formula cererea de chemare în judecată împotriva părinților, a tutorelui sau a persoanei care avea obligația de supraveghere sau răspundere pentru fapta proprie când cererea va fi îndreptată împotriva autorului faptei ilicite. Diferența nu prezintă relevanță doar sub aspectul calității procesuale pasive, a persoanei care are calitatea de pârât, ci și sub aspectul condițiilor necesare a fi întrunite pentru a obține repararea prejudiciului.
Astfel, dacă temeiul acțiunii este răspunderea pentru fapta altuia, persoana prejudiciată trebuie să dovedească existența unui prejudiciu, a unei faptei ilicite săvârșite de minor sau de persoana pusă sub interdicție, precum și existența obligației de supraveghere în sarcina persoanei chemate să răspundă.
În schimb, dacă acțiunea este întemeiată pe răspunderea pentru fapta proprie, cel chemat să răspundă este chiar minorul sau persoana pusă sub interdicție, fiind necesar să fie întrunite următoarele condiții: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și vinovăția autorului faptei ilicite. Referitor la această din urmă condiție legea operează cu două prezumții relative. Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și persoana pusă sub interdicție judecătorească, indiferent de vârstă, sunt prezumate a fi lipsite de discernământ. Această prezumție produce efecte sub aspect probator, minorul chemat în judecată nu trebuie, pentru început, să formuleze alte apărări, acesta fiind prezumat ca fiind lipsit de discernământ, fiind exonerat în acest mod de răspundere, întrucât nu avea capacitatea de a discerne urmările faptelor sale. Prezumția este una relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, revenind astfel persoanei prejudiciate sarcina de a proba că minorul sau persoana pusă sub interdicție judecătorească a avut discernământ la data săvârșirii faptei.
Dacă minorul a împlinit 14 ani acesta este prezumat ca având discernământ, revenind acestuia din urmă sarcina de a răsturna prezumția și de a demonstra că nu a avut discernământ la data săvârșirii faptei ilicite.
Persoana prejudiciată are un drept de opțiune între temeiul acțiunii în despăgubiri: răspunderea pentru fapta proprie sau răspunderea pentru fapta altuia. În această din urmă ipoteză, persoana care a fost obligată și care a reparat prejudiciul cauzat de minor sau de cel pus sub interdicție judecătorească are drept de regres împotriva celui care a cauzat prejudiciul. Astfel, părintele, tutorele, educatorul sau învățătorul se pot îndrepta împotriva minorului pentru recuperarea sumelor plătite pentru acoperirea prejudiciului. În exercitarea dreptului de regres, este necesar să fie dovedite condițiile răspunderii pentru fapta proprie, inclusiv condiția vinovăției, fiind aplicabile prezumțiile prezentate în paragraful anterior.
O altă formă de răspundere pentru fapta altuia este răspunderea comitentului pentru fapta prepușilor. Și în cazul acestei forme de răspundere se impune a fi delimitată sfera persoanelor chemate să răspundă și a persoanelor pentru care se răspunde, a condițiilor și efectelor răspunderii.
Comitentul este definit ca fiind persoana care în virtutea unui contract sau în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul său sau al altuia2.
Din definiția comitentului se poate circumscrie și sfera prepușilor, persoana care îndeplinește anumite funcții sau însărcinări în interesul comitentului sau al unei alte persoane sub supravegherea și controlul comitentului.
Între comitent și prepus există o legătură juridică, un raport de prepușenie3 în temeiul căruia comitentul își exercită autoritatea asupra prepusului în legătură cu activitatea desfășurată de acesta din urmă. Această legătură poate rezulta dintr-un contract, cum este contractul individual de muncă în care angajatorul are calitatea de comitent, iar angajatul are calitatea de prepus sau poate rezulta dintr-o stare de fapt, cum este prestarea unei muncii benevole pentru o asociație sau fundație ori desfășurarea de către un copil a unor activități în interesul părintelui4.
Alături de calitatea de comitent și cea de prepus, pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară existența unui prejudiciu cauzat de prepus printr-o faptă ilicită, vinovăția prepusului devine o condiție doar dacă se angajează răspunderea acestuia pentru fapta proprie sau în cazul exercitării dreptului de regres de către comitent.
Așa cum am arătat, răspunderea comitentului este fundamentată pe legătura de autoritate în relația cu prepusul, ceea ce înseamnă că răspunderea acestuia este limitată la faptele ilicite exercitate în legătură cu atribuțiile sau scopul funcției încredințate.
Astfel, angajatorul răspunde pentru accidentul de circulație produs de un șofer în timp ce efectua un transport în exercitarea atribuțiilor de serviciu și în timpul programului de muncă, dar nu va răspunde pentru accidentul produs de acesta în timpul liber, în timp ce se afla la o plimbare cu familia.
Chiar dacă prepusul a săvârșit fapta ilicită în timpul programului de muncă, existând în mod aparent o legătură cu scopul funcției încredințate, comitentul nu va răspunde dacă dovedește că victima cunoștea că fapta ilicită a fost săvârșită cu depășirea atribuțiilor prepusului. Nu va putea obține despăgubiri de la comitent, persoana care, în relație de prietenie cu prepusul, a apelat la acesta din urmă pentru a transport niște bunuri proprii, cunoscând că în acest mod se depășește încărcătura maximă admisă pentru transportul respectiv.
Pot exista situații în care minorul sau persoana pusă sub interdicție are și calitatea de prepus. În ipoteza în care acesta cauzează un prejudiciu unei terțe persoane, împotriva cui se poate îndrepta aceasta din urmă? Persoana prejudiciată se poate îndrepta împotriva minorului potrivit regulilor răspunderii pentru fapta proprie, cu precizările din paragrafele anterioare, precum și împotriva comitentului, potrivit regulilor de la răspunderea comitentului pentru prepuși, însă nu și împotriva părinților sau a turturelului.
În schimb, dacă părinții sau tutorele are și calitatea de comitent, persoana prejudiciată are un drept de opțiune între temeiul răspunderii pentru fapta altuia: răspunderea părinților pentru fapta minorului sau răspunderea comitentului pentru prepuși.
Dacă este angajată răspunderea comitentului, acesta este obligat să repare prejudiciul, putând exercita regresul împotriva prepusului, sub rezerva dovedirii condițiilor răspunderii delictuale pentru fapta proprie a acestuia din urmă.

 

 

Note
1 Potrivit art. 110 Cod civil, tutela minorului se instituie atunci când ambii părinți sunt, după caz, decedați, necunoscuți, decăzuți din exercițiul drepturilor părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa penală a interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicție judecătorească, dispăruți ori declarați judecătoreşte morți, precum şi în cazul în care, la încetarea adopției, instanța hotărăşte că este în interesul minorului instituirea unei tutele.
2 Potrivit art. 1373 alin. 2 Cod civil.
3 Liviu Pop, Ionuț – Florin Popa, Stelian Ioan Vidu, Curs de drept civil. Obligațiile, editura Universul Juridic, București, 2015, p.371.
4 ibidem.