Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Răspunderea și imperativul categoric

Natura impune lent o anumită ordine, dar ordinea lumii a fost totdeauna rezultatul culturii și s-a sedimentat în operele civilizației: obișnuințe, valori, legi, acțiuni organizate, instituții. La fel stau lucrurile și astăzi. Așteptarea ca un curs ineluctabil să impună ordinea lucrurilor poate avea motive. Dar ce fel de ordine ar fi? Ordinea lumii în care s-a intrat după 2010 este, oricum, una în primul rând a civilizației existente și a culturii ce a izbutit să se convertească în decizii politice.
Nici o ordine nu se impune fără oameni care gândesc, reflectează, se simt datori, își exercită răspunderea, iau decizii, acționează și schimbă lumea din jur. Este încurajator faptul că tot mai mulți oameni avertizează astăzi că lumea se îndreaptă în direcția unor crize și, drept consecință, a unor confruntări, poate mai mari ca odinioară, dacă nu intervine o ordine trecută prin filtrul unei noii reflecții.
Desigur că natura se poate impune, în ceea ce are ea întîmplător, bazat pe forță și selecție naturală, și prin oameni. Deja Husserl a atras atenția, de pildă, că o știință modernă ruptă de înțelegerea sensului ei generează o lume a vieții trăite ce se reproduce cantitativ într-o formă oarecare, dar nu se poate schimba. Heidegger a completat că se ajunge pe această cale nu numai la a converti obiectele din jur în material, dar chiar oamenii ajung să fie prelucrați aidoma materialelor. Horkheimer și Adorno au argumentat că iluminismul european conține nu doar apelul emancipator, de a ne încredința rațiunii, ci și optica îngustă ce face ca în proiectul stăpînirii naturii să fie inclus programul stăpînirii oamenilor. Iar Habermas a arătat că ceea ce se trăiește în societățile modernității  târzii, se explică nu atât prin plierea la natură, cum se aștepta Kant, ci mai mult prin „interacțiunea” oamenilor, în mod exact prin ceea ce se petrece sau nu se atinge în „comunicarea” dintre ei. Cel puțin astăzi, oamenii sunt lansați în construcția instituțională, mai mult decât în respectul naturii.
Constituțiile statelor moderne prevăd un catalog al libertăților și drepturilor fiecărui om și cetățean. Acesta le-a asigurat mereu superioritatea. Societățile respective au căpătat în consecință un dinamism specific. Modernitatea, asumată neînjumătățit, îl include cu necesitate.
Nu există însă catalog al îndatoririlor omului și cetățeanului. Economia este de piață, încât fiecare valorifică ceea ce poate. Democrația este liberală, încât fiecare se manifestă cum dorește. Comunicațiile sunt deschise, încât fiecare exprimă ce vrea. Piața devine globală, democrația tot mai permisivă, comunicațiile tot mai largi, încât fiecare se poate simți locuitor al unei lumi în care nimeni nu-l poate opri să facă ceea ce vrea. Libertățile și drepturile sunt de fapt coloana de susținere a societăților moderne, nu îndatoririle, care sunt cel mult implicate.
În această configurație s-a plasat, cu variațiile inerente, lumea de după 1990. Sunt, desigur, și limitări structurale. Cine a ajuns să dispună de capital de investiție a avut suprafață mai mare de acțiune. Cine a izbutit să conducă și-a creat mai multe șanse. Cine a fost competitiv a devenit mai autonom și și-a putut impune criteriile.
Astăzi nu atât limitările, care sunt înțelese mai profund după un secol de confruntări pe scara cea mai mare,  cît distribuția resurselor și oportunităților generează nemulțumiri față de funcționarea ansamblurilor. Nu numai nemulțumiri, ci și dificultăți! Și, desigur, reacții! Cei care nu au alt capital decât competența și angajamentul lor vor să fie tratați altfel. Cei care sunt conduși pretind consultare democratică. Cei care au ceva de spus aspiră să fie ascultați.
Nici o forță semnificativă din societățile actuale nu pune sub semnul întrebării catalogul libertăților și drepturilor. Forțe de care nu se va putea face abstracție după 2010 pun însă în discuție suficiența catalogului. Nu nostalgicii unor ordini anterioare sunt noutatea, căci inițiativele lor sunt, prin forța lucrurilor, vetuste, ci înmulțirea acelora, cetățeni onești, mișcări politice, state și coaliții de state, care văd în realitatea dată șanse pentru o ordine mai în stare să satisfacă aspirații de libertate, democrație, justiție.
Lumea s-a umplut din nou de nemulțumiri, dificultăți și reacții. A devenit deja riscantă obișnuința cu orientări și decizii greșite. De la sine nu se modifică aproape nimic – oricum nu realități instituționale. Trebuie ca cineva să-și asume răspunderea, în primul rînd de a gândi și vorbi. Nu apare nimic nou în societate fără răspundere politică – acea răspundere față de decizie sau lipsa de decizie și de distribuția, simetrică sau asimetrică, a șansei de a decide în societate.
Tema răspunderii ține de etică. Relațiile internaționale nu par a fi conduse, însă, de considerente morale. Cei mai mulți oameni sunt resemnați în fața spectacolului luptei fără scruțare pentru controlul societăților, încât nu își mai închipuie că ar putea veni o lume în care etica să ghideze deciziile. Hobbes pare să-l fi înfrânt definitiv pe Kant. Etica relațiilor internaționale este marginală sau, oricum, este invocată la urmă, după confruntarea forțelor, ca un fel de consolare.
Dezvoltarea acestei etici este însă oportună. S-a observat că „analiza politicii internaționale uimește adesea prin simplismul interpretărilor sale, prin banalitatea explicațiilor, prin însăși absența unui limbaj professional – poate nici un alt limbaj al științelor socile nu este atât de marcat de expresii metaforice și de referințe mecaniciste care, poate suggestive, sunt tot atîtea indicii ale unei sărace autonomii reflexive. Imaginea <echilibrului> vine din fizică, războaiele <izbucnesc> din compresiunea gazelor, starea raporturilor internaționale e <tensionată> sau <climatul> lor este <destins> – majoritatea modelelor de explicație se abandonează celui mai simplu mecanicism causal (se gîndește, de pildă, la <cauzele> războaielor). O reflecție asupra fundamentelor raporturilor dintre state ar putea să conducă la consolidarea unui limbaj specializat, ca semn al crescutei conștiințe a relevanței acestor probleme” (Luigi Bonanate, Etica e politica internazionale, 1992, p.23). A sosit timpul unei conceperi mai profunde a relațiilor internaționale, luînd în seamă dependența de valori.
Înainte de orice concepere este însă de lămurit răspunderea politică, de care depinde orice ordine. Să ne oprim asupra acesteia.
La începutul perioadei postbelice a fost limpede că societățile moderne au dobândit mijloace tehnice de distrugere fără precedent și s-a pus problema răspunderii. Hans Jonas a propus elaborarea unui Tractatus technologico-ethicus, care să plaseze răspunderea în centrul eticii. El a vorbit de „principiul răspunderii“ ca organizator al eticii adecvată noii situații istorice (Das Prinzip Verantwortung. Versuch einer Ethik fur die technologischen Zivilisation, 1979). Tehnologia de prelucrare a produselor naturii fiind terenul schimbărilor majore, este nevoie de elucidarea răspunderii în raport cu natura. Imperativul categoric al eticii lui Kant – „acționează astfel încât maxima conduitei tale să poată trece drept lege a conduitei tuturor” – a fost reformulat de Hans Jonas astfel: „acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu permanența autenticei vieți umane pe Pământ” (p.36).
Între timp, lumea s-a schimbat, de cel puțin două ori –  în jurul lui 1990 și în jurul anului 2010. După părrea mea, imperativul categoric s-ar cuveni reformulat prin plasarea răspunderii drept complement, alături de îndatoriri, al catalogului amintit. Fac această propunere: „acționează astfel încât efectele acțiunii tale să fie în acord cu persmanența autenticei vieții umane pe Pământ și să poți răspunde, la nevoie, în orice clipă, în fața oricui, de ceea ce s-a petrecut în raza acțiunii tale”. Numai răspunderea politică încadrată de criterii precise poate scoate din criză societățile.
Nu duce departe reducerea răspunderii la îndatorire. Există îndatoriri cuprinse în reglementări și, desigur, îndatoriri etice – de exemplu, să-l ajuți pe cel lovit de cataclisme, să cauți înțelegerea înainte de a recurge la arme, să nu-l lovești pe cel căzut la pământ. Răspunderea este mai mult – în societate răspunderea este nu numai pentru ceea ce se petrece în situații nefericite, ci și pentru producerea de astfel de situații.
Îndatoririle pot fi impuse sub amenințarea sancțiunilor. Răspunderile rămân de fapt în seama convingerilor ce se crează cultural și se cultivă prin educație.
Răspunderea nu este conceptul moale, de care se poate trage ca de un elastic, în orice direcție, cum se mai crede. Avem în vedere aici răspunderea nu ca exigență vagă, acomodabilă cu situațiile, ci ca o obligație asumată, controlabilă. Pe bună dreptate, analize recente pun în relief componentele ei multiple. Astfel, „cineva – subiectul – este responsabil pentru ceva – obiectul, în raport cu ceva – un standard normativ, în fața cuiva – o instanță de justificare,  privind în trecut sau față de viitor –  un reper temporal, față de cineva – adresanții, cu o orientare determinată într-un context social” (Valentin Beck, Eine Theorie der globalen Verantwortung. Was wir Menschen in extremer Armut schulden, p.40). Împreună, acestea compun răspunderea.
Putem astfel circumscrie răspunderea care ne interesează în scrierea de față – cea politică. Din capul locului este limpede că răspunderea politică este, spre exemplu, diferită de răspunderea medicală pentru diagnostic, tratament și starea bolnavului. Ea nu dispune încă de o deontologie precum cea acumulată în istorie de  medicină și nici măcar de un „jurământ” precum cel al lui Hippocrate. Jurământul pe constituții este mai mult angajament de respect decât asumarea de răspunderi precise. Standardul normativ este oarecum în suferință în cazul răspunderii politice. Instanțele de justificare, la fel. Se poate spune că electoratul sancționează ceea ce face sau nu face decidentul, dar această sancțiune este mai mult post festum și circumstanțială. Abia pentru crimele împotriva umanității s-a putut institui, odată cu Tribunalul de la Nürnberg, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, o instanță, dar încă mai este de lucrat la eficiența ei în a acoperi crimele ce se petrec. În plus, adresanții răspunderii politice sunt clari, dar reacțiile lor sunt adesea prea puțin organizate.
Dar chiar dacă asemenea dezavantaje afectează răspunderea politică, nici un efort nu este prea mare pentru a atinge cel puțin trei praguri: a) a persevera în direcția complementării catalogului libertăților și drepturilor cu catalogul îndatoririlor; b) a duce mai departe reglementările pentru a stabili dacă nu ceea ce este imperativ să facă cei care concurează spre a fi decidenți, cel puțin ceea ce este prohibit și, cu aceasta, de a circumscribe mai departe răspunderea politică; și c) a stabili răspunderea politică în domenii relevante ale activităților din societatea modernă și de a o cultiva.
Nu numai că tematizarea răspunderii politice a intrat în avanscenă, dau nu sutem cu mâinile goale. În ultimele decenii s-au putut indica în mod exact locurile din care răspunderea politică nu mai poate lipsi. Iată câteva exemple.
Reinhard Marx (Das Kapital, Ein Plädoyer fur den Menschen, 2010) a arătat convingător că „nici un profit nu justifică condiții de muncă nedemne de om” (p.239) și că „demnitatea umană” și „dreptatea” intră în „răspunderea socială a întreprinderii” (pp.253-256). Valentin Beck (Eine Theorie der globalen Verantwortung. Was wir Menschen in extremer Armut schulden, 2016) a dat cea mai elaborată cercetare a răspunderii ce ne-am putea-o asuma spre a influența situația sărăciei extreme, începând cu viața cotidiană, trecînd prin politica partidelor și autorităților din țara respectivă, la organizații internaționale. „Și în cele mai complexe împrejurări de viață este posibil ca indivizii să fie concepuți ca actori responsabili – atât la nivel interpersonal, cît și în dimensiune structurală“ (p.336). Jean-Pierre Chevenement (Un defi de civilisation. La seule strategie pour la France, 2016) evocă răspunderea decidenților pentru „restaurarea unei democrații lisibile pentru toți, în care obiectivele sunt recunoscute ca legitime de majoritatea, și însărcinarea puterii publice să găsescă mijloacele cele mai adecvate de a le atinge. Astfel se va restaura cuvântul public” (p.448), de care depinde restul în societate. Hans Küng (Projekt Weltethos, 2002) a propus dezvoltarea – după ce „etica succesului (Erfolgsethik)” și „etica valorilor (Gesinnungsethik)” au făcut carierele cunoscute – unei etici noi,  a „eticii răspunderii (Veantwortungsethik)” (p.52) – a răspunderii pentru lumea umană (Mitwelt), mediul înconjurător (Umwelt) și lumea de dincolo (Nachwelt) – și a chemat religiile să conlucreze la asumarea ei. Joseph Ratzinger – Benedict al XVI-lea (Glaube und Vernunft. Die Regensburger Vorlesung, 2006) a arătat că „a nu acționa cu Logos contrazice esența lui Dumnezeu“ (p.20), atrăgând astfel atenția că cele mai cuprinzătoare concepte se impun asumate cu răspundere.
Când vorbim de răspundere se replică inevitabil amintindu-se împrejurarea că în sistemele democratice ale lumii moderne răspunderea se dispersează. Mulțimea actorilor face ca centrul să nu mai fie nicăieri, iar perferia să acopere uneori totul.  De multe ori aceasta este realitatea.
Nu trăim o epocă în care tăria convingerilor religioase să fie suficientă ca oamenii să-și asume răspunderea de sine, de ceilalți, de ceea ce este în jur. Nu avem până acum un substitut de aceeași forță culturală pentru doctrina nemuririi sufletului și a mântuirii (redempțiunii). Trebuie ca răspunderea să fie asigurată punând în lucru alte energii.
Ne amintim mereu ideea lui Aristotel că abia o rațiune (nous) conferă realității organizarea ce o face capabilă să atingă un telos. Ideea rămâne valabilă și astăzi. De aceea, Henri Kissinger (World Order, 2012) spunea pe bună dreptate că „o ordine a lumii a statelor ce afirmă demnitatea individuală și guvernanța participatoare și cooperarea internațională în acord cu reguli agreate pot fi speranța noastră și se cuvine să fie inspirația noastră” și sublinia ceea ce au de făcut Statele Unite pentru a juca un „rol responsabil” (p.372). Este timpul ca fiecare stat să-și lămurească răspunderea ce-i revine. Supraputerile și puterile au răspunderile lor, dar răspunderea, la drept vorbind, nu este ceva ce se împarte ca o marfă, ci cade pe umerii fiecăruia.
Răspunderea ar trebui să se regăsească mai întâi în societățile în care trăim fiecare. Nu dă rezultate analogia forțată „toți au probleme, noi le avem, de asemenea, deci suntem în rând cu ceilalți”. În ordinea viitoare a lumii unei comunități nu-i rezolvă nimeni problemele, dacă nu începe ea însăși să și le resolve, cu inițativă, pricepere, comunicativ. Așa stând lucrurile, se ridică deja întrebări grave. Bunăoară, cine răspunde de faptul că,  în cea mai lungă perioadă de independență a României și în cea mai favorabilă conjunctură externă, industria proprie s-a distrus, investițiile mari ocolesc țara, infrastructura a progresat nesemnificativ, instituțiile au fost deturnate, democrația este desfigurată, creativitatea redusă, decidenții prea des depășiți de rol?
Nu-și acoperă rolul nicidecum acela care fuge de răspundere sperând să o topească în îndeplinirea prescripțiilor rolului. Cum se știe, la procesul său, Eichmann a invocat executarea rolului, dar aceasta nu l-a scutit de răspundere pentru ceea ce a făcut și a fost, pe drept, condamnat.
Incapacitatea de a îndeplini un rol sau măcar fuga de răspundere sunt în mod frecvent mascate invocându-se explicații. Ba că epoca este complicată, ba că situația este complexă, ba că alții sunt puternici, ba că poporul nu este la înălțime. Sofismul luării explicațiilor drept justificări este atât de răspândit, încât nu este cazul să insistăm. În raport cu toate acestea este de spus: explicația nu este justificare și nu există justificare pentru lipsa de răspundere. Cine își asumă un rol își asumă răspunderea pentru tot ceea ce se petrece sau nu se petrece, cuvenindu-se, totuși, să se petreacă, în aria de impact a deciziilor sale.

(Încheierea volumului Andrei Marga, Ordinea viitoare a lumii, în curs de tipărire)

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg