Consiliul
Județean Cluj
“Răsună valea”, primul film al cinematografiei socialiste românești
Primul film al noii cinematografii socialiste românești, Răsună valea (premiera: ianuarie 1950, cinematograful Patria, București), primul lungmetraj de ficțiune care deschide seria „filmelor de actualitate” (așa cum în 1963 Tudor al lui Lucian Bratu și Mihnea Gheorghiu, scenarist, va inaugura ciclul Epopeii naționale), nu a fost produs în studiourile de la Buftea, inexistente în momentul turnajului peliculei, martie 1948-decembrie 1949, și este în felul lui o ciudățenie. Ironia soartei face ca regia să-i fie încredințată lui Paul Călinescu, autor, e drept, al Țării Moților, răsplătit la Veneția în 1939 cu Premiul filmului documentar, prima recunoaștere internațională a cinematografiei românești, dar, în egală măsură, și semnatarul filmului de montaj România în luptă contra bolșevismului, distins cu același premiu la Veneția în 1941, de prisos a mai spune că este vorba despre un film anticomunist. Dar în același timp este adevărat că la acea dată în România existau doar trei regizori profesioniști: Jean Georgescu, Jean Mihail și Paul Călinescu, acesta din urmă afirmat cum spuneam ca documentarist. Regimul voia să atragă de partea sa profesioniștii care nu se „compromiseseră” total, mai ales într-un domeniu atât de slab reprezentat. De altfel, invitației de a colabora vor da curs și primii doi, întâiul semnând în co-regie cu Victor Iliu În sat la noi (1951), primul film despre colectivizarea agriculturii realizat după o proză de și pe un scenariu al lui Petru Dumitriu, cel de-al doilea regizând la rându-i mai multe pelicule conjuncturale, de reținut cel mult pentru actorii imortalizați pe peliculă. Dar desemnarea lui Paul Călinescu ca regizor al filmului ce urma să fie „capul de pod” al noii cinematografii nu a fost chiar hazardată: „[…] determinant s-a dovedit argumentul Agnita Botorca – un documentar realizat de Călinescu în 1947, despre un șantier similar, doar că de mai mici dimensiuni” (Aura Puran, Paul Călinescu, București, Ed. Meridiane, 1996, p. 16-17).
Scenariul scriitorului Mircea Ștefănescu, căruia i s-au impus numeroase modificări pe parcursul filmărilor, brodează o poveste cu accentuat mesaj politic pe marginea unei realități de fapt: construirea căii ferate Bumbești-Livezeni, proiect grandios pentru acea vreme în care s-au implicat mii de voluntari. Povestea nu are, totuși, încrâncenarea și mesajul radical pe care le vor transmite peliculele de actualitate ale deceniului următor (în anii ’60-’70-’80, filmele de actualitate – cu excepțiile de rigoare, inevitabile am spune – devin tot mai puțin credibile, de un formalism cras, cu un mesaj în care nu mai credeau cu adevărat nici comanditarul, respectiv statul, nici realizatorii și cu atât mai puțin publicul). Există, evident, eroism; există, de bună-seamă, sabotori; de asemenea, există exponenți ai burgheziei cărora, deși nu sunt elemente dușmănoase cu adevărat, pur și simplu nu le place munca; există un conflict între forțele vechiului și ale noului învingând finalmente – prin sacrificiul suprem – binele, adică exponenții noii orânduiri ce va să vie. Dar, dincolo de acest schematism ce se va accentua în anii următori, pe lângă acest maniheism, există în Răsună valea o naivitate care conferă fimului o candoare ce nu te poate lăsa indiferent, există și o idilă, există și umor nu chiar de proastă calitate. Desigur, mesajul este unul clar – dar, cum spuneam, simplist – politic, mesaj la care e posibil ca nu chiar puținii spectatori ai filmului să fi zâmbit, și nu doar din complezență, mai degrabă decât să se fi lăsat îndoctrinați: „Entuziamul «începutului de drum al filmului artistic românesc» sparge cadrul schemei politice și dă farmec acestui vehicul propagandistic scris de Mircea Ștefănescu care prilejuiește o cascadă de debuturi [Marcel Anghelescu, Geo Barton, Ion Talianu, A. Pop Marțian, Horia Șerbănescu, Angela Chiuaru, Eugenia Popovici]. Sunt reușite mai ales secvențele de comedie: inadaptarea pentru muncă a lui «Niki-brigadierul» și transpunerea revuistică a acesteia în scheciul fraților Grigoriu (comp. Ion Vasilescu), dar rezistă, prin candoarea lor involuntară, și secvențele «eroice», ca exorcizarea ezitărilor prin scandarea lozincii «Bum-bești-Li-ve-zeeni!»” (Tudor Caranfil, Dicționar de filme românești, ediția a II-a, București, Ed. Litera Internațional, p. 182). Ciudățenia de care aminteam la începutul acestor rânduri constă în această îmbinare de candoare și propagandă naivă, în sensul picturii naive, care provoacă atât momnte de umor, pe alocuri involuntar, cât și în autenticitatea documentaristică: filmările exterioare s-au desfăzurat chiar pe șantierul Bumbești-Livezeni, iar figuranții sunt brigadieri și muncitori adevărați.
Fără a fi o mare realizare artistică, deși nu este lipsit nici de oarece de virtuți estetice, Răsună valea rămâne un film „pasabil” contextual și anunță, nu doar ceea ce va urma în domeniul creației cinematografice, din perspectiva ideologiei partinice, ci și vocația pentru filmul de ficțiune a lui Paul Călinescu. Peste doar câțiva ani, în 1955, pornind de la nuvela omonimă a lui Marin Preda, Paul Călinescu își da adevărata măsură realizând o (aproape) capodoperă a anilor ’50: Desfășurarea, unul dintre extrem de puținele filme de actualitate viabile – cel puțin parțial, prin câtimea de adevăr de viață conținută – ale cinematografiei românești din perioada comunistă.
(Fragment din volumul Evoluția filmului românesc în perioada comunistă: 1949-1989)