Concursul Național de Literatură
„Ioan Slavici”, Ediția a XII-a, 2024
Premiul II, secțiunea Proză Scurtă

 

 

Ne-am săturat, atâta ne-a tot bătut la cap să intrăm. Am intrat. Tocmai ne umpleam sticlele când am simțit că ne urmărește cineva cu privirea. Am salutat, că așa se cade, dar din acel moment n-am mai avut scăpare. Pierdusem timpul cam de o oră prin fața porții ei, iar ea nu mai putea de curioasă. Stă zile întregi, spunea oarecum rușinată, să vadă cine se oprește la izvor. Mai schimbă o vorbă…
— Stați jos, uite aici, lângă cloșcă, poate-mi aduceți noroc să scoată toți puii!
Cloșca avea însă altă părere despre noroc. Nu s-a bucurat deloc de binecuvântata noastră apropiere, a-nceput să cârâie, și era cât pe ce să se ridice de pe cuibul ei improvizat sub masa din bucătărie, când „tușa” Paraschiva a intervenit și rezolvat situația. A luat covata de pe perete și a trântit-o din două mișcări sub masă, peste găina isterizată.
Ce treabă avem noi aici de rezolvat, ce s-a întâmplat cu mașina, cine vine după noi – curgeau întrebările. Mă uitam la ea cum stă pe scaun în fața lui Nelu. La fiecare întrebare se lăsa puțin în față, de parcă am fi fost la un interogatoriu și ea ar fi vrut să se asigure că Nelu spune adevărul, și numai adevărul. Pe el însă nu părea să-l deranjeze. L-a cucerit cu ridurile ei cenușii și cu ochii mari, negri, incredibil de adânci și triști.
Eu n-am avut chef de vorbe. Mă uitam la pozele vechi cu care parcă tapetase cineva peretele. Încercam să ghicesc trecutul. Mă uitam la fețe triste și fericite și nu se legau lucrurile, dar oricum n-aveam chef să o întreb, așa că mi-am găsit alte preocupări. Priveam cum dansează razele soarelui cu praful din cameră și ascultam ce făcea cloșca, cum se ciocneau ouăle când le întorcea, și ce pârâit ciudat făcea în timp ce-și aranja penele.
— Vreți niște slană? Am și ceapă bună și pâine de casă! – a strigat dintr-o dată Paraschiva și aproape că a sărit de pe scaun. Nici n-am apucat bine să-mi las gândurile în pace și ea era deja în cămară. N-am avut nici o șansă s-o refuzăm.
— Al cui e fotografia de pe perete? – am spus eu repede, când am văzut că pe lângă slană are de gând să ne aducă cam tot ce ar fi de mâncare prin cămară.
Și-a ridicat capul spre privirea rece a fotografiei și s-a așezat repede pe un scaun. Și-a scos și batista din șorț. Era fotografia bărbatului ei. Fusese miner.
Nelu a tăiat primul din slană. Mi-a făcut semn să mănânc, să n-o jignesc pe femeie.
Lucra în mina de uraniu, scoteau uraniu pentru ruși, pentru export, vânduți pe bani puțini.
Slana a fost groasă de două degete, cu ceva urme de șuncă pe ea, nu prea sărată, adică excelentă. Am mâncat o cantitate considerabilă, deși nu ne-a fost neapărat foame. Ar fi vrut să ne dea și țuică după ea, dar nici unul dintre noi n-am băut.
Strada ei era strada văduvelor. Povestea morții soților lor era asemănătoare. Fuseseră colegi și i-a ros cancerul pe rând. Pe toți. Slăbeau, cădeau la pat și se duceau. Unul după altul.
Atunci să bem batăr o limonadă! Ne-a poruncit și ne-a și pregătit-o în câteva secunde, a rupt chiar și un pumn de frunze de mentă din fața ușii și le-a aruncat în limonadă. Ne-a căzut chiar bine după slană.
Nelu s-a uitat la ceas. Mai avem vreo jumătate de oră până să ajungă la noi piesele de schimb. Când ni s-a stricat mașina, am zis să ne plimbăm de-a lungul izvorului, dar din cauza urșilor varianta cu „tușa” Paraschiva ni s-a părut mai sigură.
Cine s-a mutat din satul acesta, nici unul n-a trăit mult. Paraschiva nu plângea, doar avea ochii umeziți și-și strângea cu putere batista la piept, de parcă avea grijă ca nu cumva, de atâta necaz, inima ei s-o ia din loc.
Cosmin, unchiul ei lucrase tot în mină în regimul trecut. Aflase de la el că sunt în țară vreo 400 astfel de mine, de unde fuseseră scoase chestii periculoase, dar numai câteva dintre ele au fost închise așa cum trebuie. La ei niciunul. Știa în ce hal au rămas minele. Din unele se scotea și toriu pe lângă uraniu. Pânza freatică a fost contaminată și, încet, dar sigur, fiecare om din zonă își primește „doza”.
Cosmin spera ca dacă se va muta, va avea o viață mai bună, dar a murit la scurt timp după ce s-a mutat, deși luase cu el o piatră uriașă, și o pusese lângă pat, ca nu cumva după ce a trăit cu radiațiile alea, lipsa bruscă și totală radiațiilor să-l omoare. Degeaba, cine s-a obișnuit cu ăsta, trebuie să rămână aici – a concluzionat Paraschiva.
Deja băusem două ulcioare mari de limonadă și era răcoare în casă, dar nouă dintr-o dată începea să ne fie cald.
Tătu-i radiocativ aici, a continuat ea să povestească ca și cum ne-ar fi vorbit despre rețete de sarmale sau despre modele de croșetat. Au fost aici niște studenți de la facultate de la Cluj și cu ceva aparate galbene au tot măsurat și-n case și afară timp de mai multe zile. La ea arăta aparatul ăla numărul ăl`mai mare. Vro 3800 din radonul ăla sau cum i-o zis copiii. Săracu Radu, odihnească în pace, cândva pusese vro două căruțe de pietre în fundație. Da` cine s-o gândit atunci că nu-s bune petroaiele alea ce o aruncat ei de n-o fost bune după ce le-o adus din mină? Multe case, șure și garduri din sat or fost construite cu petrele alea. Studenții i-au promis că or s-o ajute din bani Iuropeni. Vor veni vor da jos tătă tencuiala, vor să sape sub fundație, să-i pună ceva de aerisire. Ăștia or bolunzit toți acum. N-are ea nevoie de așa circ acuma, când se pregătește să meargă la operație, dar primarul i-o poruncit să semneze că-i de acord, așa c-a semnat, ce era să facă? Nu vrem încă un pic de limonadă?
Nelu era cam palid. Și da, începuse să ne fie insuportabil de cald, deși soarele nu mai bătea prin geam și nu era nici focul aprins în casă. Chiar ne făcusem semn că e timpul să plecăm, când a început să sune telefonul lui Nelu. A venit piesa, putem pleca.
Paraschiva a încercat să ne convingă să mai stăm, și se vedea pe ea că nu o face din politețe, ci se agață de noi cu disperarea omului însingurat. N-am avut putere să închidem poarta între noi și ea, am lăsat-o așa, s-o închidă ea.
Am schimbat piesa care ne dăduse bătaie de cap și am pornit la drum. Nici unul dintre noi n-a scos vreun cuvânt. De-a lungul serpentinelor n-am mai rezistat. Nelu a fost primul care a vomat. Apoi am urmat eu.
Până la urmă n-am băut nici apa. Am aruncat-o cu sticlă cu tot.