Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Re-locuirea culturală a Cetății

Încercând să provoc amplasarea unui Lucian Blaga turnat în bronz, așezat pe o bancă, destins, cu Poemele luminii pe genunchi, am argumentat prin simplitatea simpatică a modului în care astfel de statui, prezente în marile orașe ale lumii, aduc cumva cultura mare printre oameni. Argumentul și mai puternic era acela că statuia cu pricina s-ar fi înscris firesc în fenomenul pe care îl urmăresc de mai bine de un deceniu în Cluj, mai ales, dar știu că se întâmplă la fel în nenumărate localități ale țării. L-am numit re-locuire culturală a Cetății.
Startul l-au dat, cred, Zilele Clujului. Inaugurând Promenada cărților, spuneam atunci că, împânzit cu toate marile şi mai măruntele sale Biblioteci, cu Universităţi şi Şcoli de tot soiul, cu Librării, Edituri şi Redacţii de reviste, toate cu nume şi renume, Clujul putea fi lesne imaginat ca o vastă Sală de lectură. Cu „aripa” sa coborâtă acum în stradă, le dăruia cititorilor clujeni un prilej de a privi în faţă, nu pieziş, părţile întregului care sunt. În anii care au urmat, toate instituțiile culturale s-au întrecut în proiectul transformării piețelor, străzilor, parcurilor, grădinilor în locuri de încărcare a bateriilor culturale, alături, împreună. Verile pustii ale Cetății au rămas o amintire. Până nu de mult, rețeaua de străzi și parcuri era doar un loc de trecere, important și el, desigur, mai ales din perspectiva a ceea ce s-a numit locuirea pe traiectorie a omului de azi (Augustin Ioan) – locuirea în camere de hotel, în locuinţe de serviciu, în „locuri” aflate pe drumuri. În cetate, spaţiul public e consolidat de înaintările oamenilor spre locurile lor de consumat timp existenţial. Mersul lor însuşi construieşte un spaţiu de enunţare (De Certeau), căci locuitorii „ţes locurile laolaltă prin viermuiala lor”. Și cel mai mărunt dintre cătune păstrează această ţesătură a paşilor oamenilor gospodari, cum ar spune Creangă, ţesătură care defineşte orice loc locuit de o comunitate omenească.
Dar, în această stare de câmp, avem în continuare nevoie de un loc anume, identificabil, pentru a vorbi despre locuire. Traiectoria nu exclude dorinţa de a reveni acasă. Ei bine, Cultura a invadat aceste locuri de trecere, anonime, grăbite și solitare, și a prefăcut cetatea într-o casă-acasă a tuturor la care revii, căci te re-descoperi aparținător ei prin cultură. Spectacolele de teatru și operă în Piața Unirii, un spectacol de balet în Parcul Mare, Jazz-ul pe străzi și în parc, teatru de păpuși, proiecții de film, festivaluri de toate mărimile, gastronomie și flori, modă și dans popular, meșteșuguri și măiestrie au deprins locuitorii Clujului cu împărtășirea repetată, coerentă, mereu surprinzătoare, grație entuziasmului și imaginației organizatorilor, dintr-o zestre comună uriașă și ignorată în prelunga tranziție. Ea însăși, tranziția, ruinătoare de identitate și suspendat loc de trecere. Chiar dacă scriitorul nu e, prin firea lucrurilor, „spectaculos” – cărțile nu doar se scriu., dar se și citesc în singurătatea ungherului fericit – Festivalurile de carte și de literatură, ba chiar lansările de carte și recitalurile au reușit să atragă lume ca niciodată înainte. Cea mai importantă urmare a acestei revărsări în stradă a tuturor formelor de cultură a fost că sălile de spectacol s-au umplut și ele de lume. Gustul fusese deprins. Agenda clujenilor de toate vârstele conținea tot mai multe asemenea prezențe, umăr la umăr, în fața unor manifestări culturale alese. Pe sute de scaune scoase în stradă ori în piețe, în fața unor mari scene impunătoare și bogate, deși temporare, am urmărit fețele clujenilor tineri și mai puțin tineri – atente, luminoase, cu un zâmbet discret pe buze, aruncând priviri de recunoaștere celor din jur, străini deveniți de-acum membri ai aceleiași comunități avide de cultură.
Re-locuirea prin cultură se construia pas cu pas. Cu efort, desigur, cu zbateri pentru găsirea de fonduri, cu emoții și poticniri. Se pusese în mișcare și părea că nu mai poate fi oprit un mecanism uriaș, divers, coerent, tot mai atent gândit, căci construia tradiție și propunea un veritabil modus vivendi. O locuire armonică, o con-viețuire cu ingrediente culturale care să promită perpetuarea situării fireşti în centrul lumii. Doborând greutățile, artiștii din toate domeniile dimpreună cu locuitorii Cetății au suit încet panta, gata să ajungă la firescul deplin al manifestărilor culturale în Cetate. În curând, se putea atinge platoul – așezat, sigur, echilibrat, gata de noi provocări. Lumea își redobândise Capul legitim: Cultura. Oamenii îi recunoșteau forța de coeziune și progres. Învățau deschiderea spre Celălalt. Își redescopereau locurile memoriei (Pierre Nora), căci marea scenă urbană e mărginită de vestigii istorice așteptând să fie reincluse durabil în prezent. Karsten Harries (citată de Jean-Jacques Wunenburger, Viaţa imaginilor) crede că arhitectura e un zid de apărare împotriva terorii timpului: „Limbajul frumuseţii este limbajul unei realităţi eterne”. Circumstanţială – spaţial, temporal, modal –, viaţa e definită de situările ce o înconjoară, o pun în cerc. Locuirea se întâmplă mereu în spaţiu (locul-cel-larg, gândit, inevitabil, cu o jumătate de gând, căci simţurile ne înşală de îndată ce privim dincolo de lungimea braţului nostru întins, un dincolo totuna cu lumea şi universul) şi în loc (lumea-cea-mică a prejmei şi împrejurului, a casei, a curţii şi grădinii, a străzii) (vezi Fernand Braudel, Grammmaire des civilisations). Starea şi mişcarea au nevoie de loc, gândul are nevoie de spaţiu. De unde s-ar putea deduce că locurile fizice/corporale sunt materializări ale spaţiului mental pe care eşti în stare să-l concreşti. Locul acceptă, aparent supus, „gândirea narantă” (Giampiero Comolli), cea care controlează prin poveste; ori îşi dă iluzia că se întâmplă aşa.

Sâmbătă, 7 martie 2020, lumea se bulucise la Librăria Humanitas din Cluj, revărsându-se până pe trotuar. Ana Blandiana își lansa Integrala poemelor. Cititorii au ascultat-o, au intrat în vorbă cu ea, apoi au stat la rând cuminți, minute în șir, pentru un autograf. Deja se auzise un huruit subteran anunțând spaime, dar aici nu răzbise încă.
A doua zi, a căzut ca o ghilotină Pandemia. A retezat brusc totul, în plin avânt. A oprit toate motoarele, chiar și pe cele care au nevoie de foc continuu pentru a supraviețui. Cât de necesară și cât de eficientă a fost închiderea teatrelor, muzeelor, cinematografelor, librăriilor, bibliotecilor, școlilor nu știu. Nici nu știu cum am putea afla vreodată. Dar știu că orice organism întrerupt brutal din mișcarea sa ascendentă se dezechilibrează, cade, se sparge. O vreme, păruse totul un experiment atipic, un spectacol inedit numit izolare, carantină, restricție. Am vorbit deja despre asta în Gara planetară (România literară, nr. 36).
Acum, după luni de derivă, prăbușire, derută, se încearcă redresări. Unele dintre părțile organismului cultural – dar și economic și social – nu se vor mai putea redresa, oprirea prea lungă provoacă moarte cerebrală. Cum toate se refac acum cu accent pe distanțare și mască, au dispărut apropierea, împărtășirea, zâmbetul. Ești atent mai ales la respectarea normelor. Ai un sentiment de ireal și neînchegat. Ba, și mai grav, de facultativ. Lumea fără cap a lui Canetti își alătură Capul fără Lume, al Culturii exilate într-o paranteză. Ți se sugerează că se poate trăi și fără Cultură, și fără Școală. Simulacrele online sunt paliative, nu vindecătoare. Sunt forme stângaci instituționalizate ale absenței. Ale pustiirii. Ale sălbăticirii noastre.
Izolarea nu poate intra în definiția Culturii. Se zice că biografia începe când te (re)cunoaşte celălalt. Poţi avea o viaţă foarte bogată şi, pentru tine, o vreme, îndestulătoare, dar biografie nu ai. De aici – zice C. Noica – dorinţa de comunicare. Biografia se naşte dintr-o dorinţă de deschidere spre celălalt. Iar Cultura oferă formele cele mai profunde și mai ziditoare de comunicare. Ea, a dovedit-o, asigură locuirea cu stil a Cetății. Te învață să numeri locuri ale memoriei culturale, să înregistrezi semne ale recunoştinţei postume și detalii legate de frumuseţea ignorată a locurilor prin care trecem în goana îndatoririlor de zi cu zi. Toate acestea înmagazinează un stil. Să reconstitui ori să întreţii o atmosferă e o datorie care ar trebui să ne fie de la sine înţeleasă. Ţesătura comunitară poate fi şubrezită de orice gest nesocotit/nepăsător, care nu-l include în gândul tău pe Celălalt. Locuirea culturală autentică e de-limitată, nu închisă. Ea scoate din deschiderea goală a nemărginirii, oricum inaccesibilă omului, şi situează într-o deschidere limitată, luată în stăpânire, chivernisită cu migală și luciditate şi capabilă să ţină locul totului.
Dintr-o aproape uimitoare înfăptuire, re-locuirea culturală a Cetății a devenit acum o provocare gravă și anevoioasă. Un proiect de luat în seamă serios și responsabil pentru a recupera punctele câştigate pe drumul re-găsirii de sine a fiinţei. Tot ce s-a câștigat într-un deceniu de re-locuire culturală are nevoie urgentă de o exigenţă actuală care să reînvie și să consolideze ceva ce a fost silit să devină, brusc, dintr-un prezent efervescent, un trecut la care te referi cu nostalgie.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg