Nume, număr şi numen

În operele Suzanei Fântânariu, artista care a marcat puternic şi trainic arta plastică românească din anii ’70, ’80, ’90, 2000, substanța este o entitate deja locuită, trăită. Substanța trăieşte în timp. Timpul trece şi pulsează prin chiar moartea lui. Timp mort recuperat de artistă şi împlântat în arta lui alt-ceva. Altceva mai adânc şi mai feminin, zis vreme. Vremea de azi, iluzia care ne ține în viață. Vremea care transmite vibrații şi eliberează unde. Unde prin care trecem din trecut în prezent, de acolo aici (mă gândesc la minunatul colaj Jurnalul utopic), într-un fel de dezbinare şi denominare de genuri si numere. Arta lui a fost odată ceva dar nu se ştie ce şi când. Arta care investighează nume, numere și numene (numenuri, lucruri în sine, miez al lucrurilor, cunoscut prin rațiune, în opoziție cu fenomenul, perceput doar senzorial).

Arta, un front de lucru

Totul sare şi iese din formă, dă din formă afară şi prinde contur metafizic. Materiile îşi scot timpul la vedere, îşi arată vârstele, fac târg unele cu altele, sunt la iarmarocul filozofic al trecerilor de la un regn la altul, de la celula minerală la cea vegetală, de la vegetal la animal. Materii care  au suflu şi sunet. Materii care se frământă şi se apasă, mnezic. Arta Suzanei este un front de lucru, un câmp arheologic, o muncă de recuperare a ceea ce-a fost şi s-a pierdut de memorie în sunet. O artă a viului pierit şi împietrit în lucrurile emoției (şoaptă, geamăt, icnet, strigăt, urlet). O artă a trovanților, cu aglomerări de simboluri, aidoma pietricelelor care se strâng laolaltă, mânate de vânt şi ape şi se unesc spre a  rezista în timp, se lipesc una de alta, se cimentează între ele printr-un liant carbonatic. Pietricele care se hrănesc prin timp şi cu timp.
Se hrănesc unele cu altele, din centru spre exterior. Se spune din popor că pietricelele acestea cresc undeva sus, îşi schimbă locul şi forma, ba chiar se înmulțesc prin atingeri de piatră cu piatră iar după ploi puternice cele mai mici, hrănite cu nisip şi apă, devin mari şi divine (în munții Babele, se crede, există  astfel de pietre misterioase). Oamenii locurilor le numesc pietre vii, deoarece ele cresc, îşi pot schimba locul şi forma, şi chiar se înmulțesc. Astfel, după ploi puternice, se nasc pietricele, entități noi, pietre foarte mici, pui de piatră, care se hrănesc cu nisip și cresc sub timp.

Arta care deranjează prin rezistență

Arta Suzanei este o astfel de piatră vie, în creştere perpetuă. Lucrările artistei au memoria pietrei care ştie cum şi unde să se rostogolească şi cu ce să se hrănească. O artă niciodată cuminte, lineară, mai niciodată strunită. O artă care chiar deranjează prin rezistență, prin performanță, prin angajare, prin subversivitatea gândirii ei interactive. O operă care interpretează şi interpelează, care zgârâie şi zgâlțâie ochiul şi gândul. La această artistă polivalentă, ştiința şi conştiința gravitează, alegoric, în jurul conceptului timp. Iar conceptul timp este măsurat cu istorie (ieri) şi incertitudine (mâine). El este materie şi are ca subiect obiectul în sine, corpul. În creațiile Suzanei corpul se măsoară prin ruină şi mister.
De la ancestral la postmodern, de la vacuitate la abundență, naturalul şi artificialul, corpul şi obiectul, timpul şi spațiul, lucrează inteligent şi imuabil, obligându-se să coabiteze în laboratorul autoarei. Pictură, xilogravură, colaj, carte-obiect, multiperformanță, orice gen încercat de Suzana Fântânariu devine un manifest între Art Nouveau şi condiția postmodernă a cunoaşterii detotalizante.

Cunoaşterea de-totalizantă

Orice proiect al Suzanei Fântânariu revoluționează entitatea  şi unitatea de sine stătătoare a materiei. Prin mâna şi ochiul artistei totul se schimbă şi se pune invers, se opune. Se face substanță antinomică, fază de contradicție, de opunere totală. Tot ceea ce există în afara sinelui creator este conceput ca artă a materiei pe care o conțin corpurile.
Incantare (lat.), fabricare, executare, elaborare, energia creației pune în funcție (în lucru) forțele ei, mecanică şi metafizică, în chiar masa substanțelor pe care le atinge: fie ele solide, lichide sau senzitive.
Că este vorba de pictură, desen, colaj, gravură, arta inefabilă a acestei inegalabile artiste se compune din descompuneri ale materiei şi ale gândirii alese, din redirecționarea acestora sub formă de energie gravitațională aptă să sustragă  noul din vechi şi să dea vechime şi durabilitate estetică esențelor din adâncuri. Lumea Suzanei. Sau Suzana, Sisif pierdut în catacombele conştiinței noastre comune :
Oare tu, corpule /m-ai întrebat vreodată /cine sunt /şi de ce te port / de colo-colo?/ (fragment din poemul Vremea trece prin vene, aparținând artistei)
O artă a transcendențelor şi a ascendențelor, în care domină ironia morții, ca o formă de luciditate extravagantă. Suzana Fântânariu este teo-logică şi totemologică, dacă pot spune astfel. O artistă a urmelor, a mormintelor şi a momiilor care cresc şi înfloresc în noi, a underground-ului carnasier. Viziunile ei nu sunt euforizante, nici exotice, nici lirice, nici onirice, ele sunt reale şi reificatoare (relația artistei cu substanța artei sale se inspiră din propriile ei relații cu lumea obiectelor şi a ființelor care o înconjoară) iar ea, creatoarea acestui univers, devine din subiect al proceselor sociale, obiectul central al acestora, marele lucru-totem. Cinetic chiar. Ce ține de mişcările ei interioare, de îndoielile şi înclinațiile conştiinței sale. O mișcare creativă mai mult decât alchimică, sub impactul factorilor mnezici. Arta SF nu este doar reacție la vécu ci şi raport de memorie, rezumat alegoric.
De la pictură la gravură, de la instalație şi înscenare artistică (opere in situ) la colaj, Suzana Fântânariu îşi compune şi descompune viața, şi-o pune în vitrina timpului. Timpul din spațiul interior. Şi viceversa. Iată ce spune artista, poetic, despre scoaterea în lume a creatorului de artă: Mână în mână/ anonimatul trăind ca un rege./ clipa înghețată în texte,/ semne de gratii albe, proiectate pe fețe./ Suntem mulți, într-unul, doar pustiul/ ştie abisul,/ o limită stăpânită de umbre cu gratii.

Mâna şi ochiul – între viu şi mort

Cu inovație şi pertinență, Suzana ocupă orice spațiu în care se expune şi expune, însuşindu-şi- orice colțişor, orice fărâmă de galerie. Instalațiile ei devin astfel o formă de nomadism artistic şi filosofic. Artista se instalează oriunde şi subjugă orice public, orice limbă, orice teritoriu de limbaj. Şi le umple cu sine. Fără frică de ridicol, de banalitate, de non-sens. O artistă puternică, dominatoare. Domină prin umilință şi prin voința de a supune trăirismul şi nimicnicia.
La SF, vidul este linia de interferență între ființe şi lucruri, fenomene şi fapte, culori şi vibrații ce se încrucișează şi se suprapun: e acolo în plin vid, o nebunie de nod energetic. E acolo un loc de intersecție a două sau mai multe căi de comunicație şi de comunicare având direcții diferite dar aceleaşi ținte: mâna şi ochiul, tactilul şi văzul, indiferent de structura lor. Și astfel, lucrările Suzanei captează energia dintre viu şi mort.
O energie de frontieră, de pasaj între întuneric şi lumină, între mistic şi profan. Arta ca ardere, combustie, reacție, descompunere. O descompunere de conotații simbolice, pe alocuri moralizatoare. Dialectică între static şi animat, în care observația ştiințifică şi senzorialitatea îşi dau mâna şi semnează pactul granițelor comune. Între impresionism, postmodernism şi realism utopic, Suzana Fântânariu transformă arta în filozofie şi filozofía într-o problemă de criză existențială.
În urmă cu ceva ani, la Timişoara, pe uşile fostului comitet județean de partid, artista a pictat, timp de câteva luni, memoria colectivității, ca un prag de trecere. Suzana Fântânariu a curățat şi pictat uşile în spatele cărora regimul comunist şi oamenii săi ne-au golit viețile şi şi-au umplut gențile. Din doctrină şi latrină politică, uşile acelea au redevenit lemn – obiect de artă şi memorie, pentru care a fost creat un nou spațiu expozițional la Asociația „Memorialul Revoluției” din Timişoara: Am încercat să rememorez, să redeschid uşile amintirii, să le citesc povestea, să simt amprenta lăsată de timp, să le transform în artă şi memorie, afirmă profesoara universitară şi artista Suzana Fântânariu.
Interesată atât de concret, de palpabil, cât și de abstract, de latura invizibilă a fenomenelor în istoria societăților mentale, Suzana este un poeta faber, desăvârşit, un Aladin al metamorfozelor şi mistificărilor poetice. Ea îşi descompune ecosistemele, ca să le recompună şi reinvestească, utopic dar metodic.
De unde aura și înălțimea profetică a maestrei.