Cele două spectacole ale Teatrului “Andrei Mureșanu” din Sfântu Gheorghe pe care le-am văzut la începutul acestui an mi-au sugerat titlul de mai sus prin aura cvasi-reportericească pe care o are fiecare, în doze diferite, fără a trăda însă acea pulsională magmă de imaginație pe care o conține/permite orice act artistic.
Le-am vizionat în – pentru mine – noua sală a Teatrului “Andrei Mureșanu”, un spațiu încă în amenajare, dar prietenos și elegant, în care sper că teatrul de limbă română al Covasnei să-și găsească un adăpost pe termen lung, cu spor și rost.

Prima producție propusă de gazde a fost Orb de mină de Szekely Csaba, pe un text deja faimos în spectacologia noastră, parte a așa-numitei Trilogii a minelor – serie dramaturgică al cărei destin scenic ar merita un eseu aparte. Spectacolul a fost realizat împreună cu Teatrul Independent Osono și este regizat de Catinca Drăgănescu.
Partea mediană a trilogiei lui Szekely Csaba sondează aceleași resorturi ale sălbăticirii, dezumanizării individului, pe un fundal socio-istoric derizoriu, aici însă cu un accent mai parodic-persiflant, mai cinic decât în implicita pledoarie patetic-emoționantă din Flori de mină ori în șfichiul sarcastic din Apă de mină. Un accent bine sesizat și asumat de Catinca Drăgănescu, a cărei regie reușește să dea personalitate și savoare spectacolului.
Construită sub falsa aparență a unui policier, piesa are ca subiect “dușmănia” dintre doi “jupâni” ai unui sat uitat de lume, unul din ei acuzându-și adversarul de corupție și chemând pentru anchetă un polițist din oraș. Pe această canava acțională și având mereu în fundal universul strivitor-promiscuu al pieselor lui Szekely, se brodează alte fire ale intrigii, cu primarul alcoolic și sora lui ciudat-introvertită, cu vecinul zurbagiu și xenofob, cu fiica studentă cu aspirații imigrante… Aceleași istorii desțâțânate care te duc dinspre hohotul de râs spre rictus și frison.
Cu fler și ingeniozitate, Catinca Drăgănescu a reușit să edifice – cu consistentul sprijin al actorilor și echipei – o versiune scenică în care rețeta parodică e copioasă, dar nu reducționistă. Un ingredient al acesteia, de pildă, este accentul… maghiar al polițaiului român (o oglindire amuzantă și semnificativă a raportului din textul originar), ca și exhibarea clișeelor identitare ori sociale (cu momente/replici spumoase). Contrapunctul e dat de prezența corului (Mucha Oszkár, Benyhe Bernát, Daragics Bernadette, Fekete Kata, Gyergyai Bea, Péter Izolda), care interpretează varii melodii (Csibi Szabolcs face muzica live) – marcând în cheie gravă inflexiunile de semnificație ale intrigii.
Actorii au fost cu toții perfect stăpâni pe rolurile lor, dându-le pregnanță prin atenția la detalii, gesturi, intonații. Virgil Aioanei a fost convingător moale, năuc, ambiguu în rolul primarului alcoolic, în pandant cu Ion Fiscuteanu jr. – ofensiv și arțăgos în cel al adversarului naționalist, pus și el pe căpătuială. Elena Popa a conturat excelent introvertirea culpabilă a eroinei sale, cu un amestec de resemnare și voluntarism, sub care pâlpâie speranța, în timp ce Claudia Ardelean a pozat corect în fiica lumpen-emancipat-zăpăcită care-și “programează” viitorul. În fine, rolul cel mai acut – atât prin datele sale exterioare, de culoare, ca să zic așa, cât și prin cele de conținut –, cel al polițaiului, l-a jucat Sebastian Marina cu un impecabil umor, control și o excelentă poziționare ca pivot al intrigii.
Atmosfera specială a spectacolului e dată și de scenografia lui Wegroszta László, cu un decor masiv, construit din bârne de lemn, cu o recuzită bogată și costume sugestive, adunate parcă dintr-un magazin second-hand. Echipa e completată de Ivácson László (mișcarea scenică) și Fazakas Misi (coordonator Osono).
Orb de mină e un spectacol care aduce, meritoriu și inteligent, universul ardelenesc (și maghiar, și român, în cele din urmă) din scrierile lui Szekely Csaba în cultura românească.

Exact în cheia titlului de mai sus, bricolat cu rafinament și emoție a fost Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, un spectacol cu scenariu colectiv, în regia lui Carmen Lidia Vidu. Montarea face parte dintr-o tendință teatrală cu o anume istorie, deja, aceea de a revitaliza în registru ficțional realități punctuale, dar o tendință focalizată recent pe formule confesive, personalizate, fie parodice, fie nostalgice ori doar evocatoare.
Acest melanj de nostalgie, evocare (adică livrare afectivă, în cele din urmă, în fața spectatorilor, câtă vreme spectacolul pleacă de la realități) și patină ficțională – o patină dată de trecerea timpului și vătuirea senzațiilor primare – e pregnantă și în Jurnal de România. Sfântu Gheorghe.
E un spectacol tulburător, și m-am întrebat, după vizionare, ce anume m-a făcut să stau mereu cu o lacrimă la colțul ochiului, deși nu știam dinainte ce voi vedea. Nu am nici acum un răspuns “științific”, dar cred că există o energie emoțională ce transpare din acest spectactol și care te cuprinde și pe tine, spectatorul. Sună poate patetic și “impresionist” ce scriu, poate faptul că îi cunosc “de mici” pe majoritatea protagoniștilor mă va fi influențat, dar emoția pe care am resimțit-o a fost reală și puternică, și am sesizat-o și la alți privitori, prin reacțiile vii și empatice pe care le-au avut de-a lungul reprezentației.
În Jurnal de România. Sfântu Gheorghe, șase actori ai Teatrului “Andrei Mureșanu” ies pe scenă și își povestesc o parte din viață. Sunt “alogeni”, străini de Sfântu Gheorghe, dar au devenit fiii acestui oraș. Unii n-au visat să ajungă aici, alții s-au gândit că e doar o etapă, câțiva ar fi vrut să emigreze, orașul le-a fost pe rând loc de tranzit, popas temporar, apoi casă. Nu poți să nu te oglindești cumva în aceste mărturii, oricât de “localnic” vei fi fost vreodată, căci fiecare dintre noi a avut deambulările sale, clipele sale de “navetist”, dilemele și frustrările sale, răzvrătirile și împăcările sale. Exact aceste senzații și trăiri ies la iveală și în discursurile pline de căldură, de sinceritate și de senzația aia fără nume pe care o ai când îți privești fotografiile vechi – în istoriile, zic, pe care ni le spun de pe scenă, ca unor prieteni, Elena Popa, Ioana Alexandrina Costea, Ion Fiscuteanu jr., Costi Apostol, Daniel Rizea și Sebastian Marina, povestindu-se pe sine. E imposibil să rezum aceste frânturi de viață care trec printre surâsuri și lacrimi, cinisme și emoții, idealuri și deznădejdi, decizii și ezitări. Niște frânturi de viață pe care ei le povestesc cuceritor și frisonant.
Carmen Lidia Vidu nu a moșit doar (în sensul grecesc al maieuticii) aceste confesiuni, ci le-a dat și un fundal vizual dinamic și expresiv, prin care emoția e potențată iar umorul disipează emoțiile. Vetró Baji și Levente Vargyasi au făcut fotografii și secvențe video ingenioase (“deștepte”, îmi vine să spun colocvial) populează necontenit ecranul din spatele interpreților, “ilustrându-le” spusele. Așa cum Luiza Zan și Kónya-Ütő Bence – prima având și ea destinul personajelor din spectacol – au compus muzica prin care vorbe și imagini sunt catalizate în senzații. În fine, costumele Ralucăi Alexandrescu fac un mic contrapunct, având o fină tușă parodică.
Jurnal de România. Sfântu Gheorghe e un spectacol greu de încadrat într-o judecată de valoare distantă, strict profesională. Personal, am reacții foarte vii și intime la acest tip de discurs scenic, și nici nu mai contează, până la urmă, cât e ficțiune acolo și cât din realitate a mai rămas, câtă vreme ceea ce vezi rezonează în adâncul sufletului tău, ca un catharsis personal. Iar acest spectacol o face!

Sărbătoarea primăverii. Am văzut la Sfântu Gheorghe, între cele două spectacole al Teatrului “Andrei Mureșanu”, și o producție a Studio M, în regia și coregrafia Andreei Gavriliu: Sărbătoarea primăverii de Igor Stravinski. O opțiune inedită pentru Andrea, un fel de provocare personală onorată excelent, spectaculos, pasional, exact, cu acel amestec de zvâcnet și geometrie care dă, după părerea mea, patternul acestei coregrafe extrem de talentate. Aceste două axe semantice ale formulei sale de creație sunt vizibile și aici, amplificate, întărite, opulente prin muzica formidabilă a lui Stravinski.
În superbul decor imaginat de Alexandru Petre și Lea Rasovszky – cu un spațiu larg, ca un deșert acoperit cu nisip verzuliu, precum semințele ierbii viitoare, dansatorii Polgár Emília, Gáll Katalin, Nagy Eszter, Orbán Levente, Bajkó László, Veres Nagy Attila și Szekrényes László redau, cu remarcabila lor virtuozitate și forță de sugestie o adevărată celebrare dionisiacă a iubirii și nașterii, un ospăț nesățios al împreunătății fertile. Asta este matricea vizuală și de mișcare în care Andrea Gavriliu transpune partitura monumentală a lui Stravinski. Un spectacol scurt, alert, cuceritor, memorabil prin plasticitatea sa minimalistă, complementară, acum, cu grandoarea muzicii rusești.