Azi avem, în noi ideologii ale mesianismului politic, ce pretind cunoașterea fără resturi a realității și că rezolvă orice, proiecte de a trece peste complexitatea realității. Dogmatismul revine sub chipuri noi.
Paradoxele logico-matematice ne avertizează, însă, că nu putem cunoaște riguros în orice condiții: este contradictoriu să vorbească despre toți sau toate cel care este implicat de acestea. Principiul lui Heisenberg ne spune că nu putem stabili în același timp poziția și viteza unei particule la nivel subatomic. Teorema lui Gödel ne avertizează că axiomele unui sistem nu se pot demonstra în acel sistem.
Mai mult, avem astăzi și încercări de a stabili „ceea ce nu vom cunoaște niciodată” (Marcus du Sautoy, Ce que nous ne saurons jamais. Voyage aux frontieres de la science, Flammarion, Paris, 2020). Nu vom cunoaște, de pildă, niciodată cum mulțimea nesfârșită a variațiilor mici afectează evenimentele lumii. Ca urmare, previziunile noastre sunt lovite fatal de o limită lăuntrică, oricare ar fi ecuațiile diferențiale pe care, urmându-l pe Newton, le-am folosi. Concret, nu vom putea stabili dacă Pământul rămâne în poziție stabilă față de restul universului, matematica haosului opunându-se clar (p.92 și urm). Nu vom cunoaște nici altele – precum natura timpului, obiectul infinit mic, tot ceea ce se petrece în conștiința altuia – căci suntem într-un sistem al realității care ne permite să formulăm doar probabilități. „Ecuațiile teoriei haosului ne spun că viitorul depinde enorm de reglajul extrem de fin al zecimalelor ce controlează tot ceea ce intră în ecuații. Deci eu nu voi cunoaște niciodată suficient prezentul pentru a avea o șansă de a cunoaște viitorul sau trecutul” (p.565). Nu mai luăm în discuție limitele fizice ale creierului uman, care pun, de asemenea, limite cunoașterii. Ca să nu mai vorbim de limitele limbajului cu care operăm.
Nici cunoașterea completă și nici ceea ce nu vom cunoaște niciodată ca oameni nu afectează prezența complexității. Ea este în realitate și în viața oamenilor o caracteristică imanentă și, ca urmare, inevitabilă a lumii în care suntem plasați. Lumea actuală este una a sporirii radicale a complexității.
Complexitatea o înfruntăm deja în viața cotidiană. Bunăoară, ne împărțim greu între a ne bucura de vacanță, a termina un proiect și a merge la serviciu, căci fiecare are rațiuni suficiente. Avem de ales cariera între pasiunea pentru anumită profesie, calculul șanselor de a fi admiși la pregătire sau al viitorului. Întreprinderea în care lucrăm are de luptat simultan cu păstrarea personalului, procurarea de materii prime și comenzi, asigurarea competitivității pe piață, exploatarea oportunităților, rentabilitatea și desfacerea produselor. În localitatea în care trăim presiunea la a construi apartamente este mare, ca și aceea de a facilita accesul la ele al celor care au nevoie și de a recupera investiția sub imperiul împrumuturilor de la bancă. Participăm la alegeri și suntem în fața situației date, care trebuie corelată cu ceea ce poate fi pe durata mandatului, cu ceea ce candidații promit, cu calificarea lor, cu devoțiunea lor, cu surprize și necunoscute pur și simplu ale situației. Medicul trebuie adesea să trateze simultan diabetul, boli de inimă și insuficiențe respiratorii.
Complexitatea este uneori atât de mare încât pare dezarmantă. Unul dintre profesorii pe care i-am audiat în anii de pregătire a doctoratului, cunoscutul Niklas Luhmann, spunea că s-a ajuns în lume la o complexitate atât de ridicată, încât tot ce se poate face este inventarea de mecanisme și tehnici de reducere a ei pentru a putea trăi oarecum funcțional, fără mari idealuri. Teologul Joseph Ratzinger, cu rațiuni ce se dovedesc tot mai profunde, vorbea de „o lume deja pierdută” pentru valori. Actualul secretar general al ONU declara deunăzi că lumea este doar la o apăsare de buton de coborârea în infernul războiului nuclear.
Nu doar în decizii de acțiune avem de înfruntat azi complexitatea, ci și în cunoaștere. Vrem, de pildă, în situația dată, să stabilim legătura între democrație și cultura oamenilor, dar știm cel puțin câteva lucruri: aleși inculți au dezamăgit, fiind egoiști, aleși precar pregătiți au decepționat, fiind nepricepuți, combinația dintre pregătire și devoțiune trebuie atinsă, dar candidații sunt cei care sunt, cu însușirile și vulnerabilitățile lor.
Un matematician ne dă ca „frumos exemplu de complexitate” (Marcus du Sautoy, Ce que nous ne saurons jamais. Voyage aux frontieres de la science,p. 84-85) următorul. Să presupunem o populație de girafe cu gâtul mic ajunse într-o zonă în care hrana lor se găsește doar în copaci. În această situație este clar că au șanse mai bune de supraviețuire girafele cu gâtul lung. Să punem întrebarea: care este șansa de mutație la generația ce urmează schimbării zonei în care trăiesc girafele cu gâtul scurt? Dacă se dă cu zarul atunci este clar că la 1,2,3,4,5 girafa din noua generație va avea un gât de aceeași talie, poate chiar mai scurtă, iar 6 ar corespunde situației în care girafa obține un gât mai lung. Dar abia girafa cu gâtul lung va supraviețui în virtutea mutației aleatorii pe care a suferit-o în raport cu girafele de start. Restul nu vor supraviețui și nu se vor putea reproduce. Numai ea va putea să o facă. Același lucru se repetă pentru generația următoare. Dacă se dă din nou cu zarul este clar că 1,2,3,4,5 corespund situației în care girafa are gâtul la fel ca părinții, iar 6 un gât mai lung. Fiecare generație este cu ceva mai numeroasă decât precedenta, dar esențială nu este mărimea populației, ci împrejurarea că mediul a favorizat girafa cu gâtul mai lung. Este vorba aici de o combinație de hazard și selecție naturală ce explică lungimea gâtului girafelor. După cum poate explica diversitatea speciilor din natură. O poate explica fără a recurge nici la vreun „proiect” prealabil și nici la simpla „întâmplare”. Ne putem întreba, desigur, care este proporția hazardului și selecției naturale și multe alte lucruri, dar rămâne fapt această complexitate a emergenței de specii cu noi caracteristici și de specii în general.
Percepțiile cele mai larg răspândite astăzi ne spun că nimic nu este liniar și simplu. Ele impun conștiințelor trei constatări: lumea în care trăim este complexă; această lume este nesigură; ceea ce este nu este ceea ce am vrea să fie. Dacă în lumea actuală s-ar ocoli aceste percepții, atunci reflecțiile ar deveni nerealiste.
„Complexitatea” redă o realitate. Ce înseamnă ea? Ce orizont deschide? Să observăm deocamdată exemplele deja date.
În fiecare exemplu este un subiect care constată complexitatea. Nu există complexitate fără „subiect” care să o ia în seamă. Complexitatea este ceva ce se constată, fiind determinare a realității date.
Ceea ce este complex este unitar. Complexitatea nu este nici ceva aidoma „haosului”, dar nici „ceva uniform”, ce prezintă neapărat numitor comun. În mod curent, ea este o unitate plină de diferențe, discordanțe și tensiuni.
Complexitatea se poate reda cu ajutorul distincțiilor pe care le posedăm în virtutea tradiției culturale – de pildă, părți-întreg, individualitate–asociere, atomi-molecule, părți componente-ansamblu. După elaborarea teoriei sistemelor, descrierea cea mai răspândită este în termeni de „elemente”, „relații”, „sistem”. Altfel spus, descriem complexitatea ca fiind a unui sistem și căutăm să observăm elementele acestuia și relațiile lui plecând de la scopul pe care noi, ca subiecți, îl avem în fața acelei realității.
Nu toate sistemele complexe sunt formate ca urmare a acțiunilor oamenilor. Sunt sisteme complexe, precum cele ale planetelor, ale funcționării naturale a organismelor, ale emergenței naturale a speciilor etc., care nu sunt dependente de subiectul care vine în fața lor pentru a-și implementa unul din scopuri. Ele funcționează, să spunem așa, și dacă omul nu ar exista. Dar avem și astfel de „sisteme complexe dependente de subiect”, care au ca elemente oameni, relațiile fiind între oameni, cu obiectivări în tradiții culturale și instituții, iar viața oamenilor are loc de fapt înăuntrul lor. De fapt, dinăuntrul acestora din urmă sisteme oamenii se raportează la sistemele complexe ale naturii.
Se înțelege că sistemele se etajează, în înțelesul că un sistem complex este cuprins în alt sistem și mai complex și așa mai departe. De aceea, în conformitate cu teoria sistemelor, se poate vorbi, la limită, de „sisteme de maximă complexitate”. De exemplu, la această oră se consideră „sisteme de maximă complexitate” din aria experienței noastre ca oameni, deci ca subiecți, mintea umană, natura, societatea modernă, umanitatea.
Complexitatea stabilită în acțiunile oamenilor este la propriu atunci când elementele sistemului asumat în funcție de scop și relațiile lor sunt atât de numeroase și felurite, încât scapă posibilităților noastre de prelucrare, cel puțin imediată, în timpul aflat la dispoziție. În situația în care scapă posibilităților de control din partea subiectului, este inevitabilă din partea acestuia o „selecție” de elemente și de relații în funcție de capacitatea sa de intervenție, cognitivă și mai mult decât cognitivă, în acel sistem.
Ca subiecți care avem scopuri întreprindem eforturi, cognitive și acționale, de a stăpâni complexitatea sistemelor cu care avem de a face. Această stăpânire presupune din capul locului „selectivitatea”. Or nu poți face selecția nelacunară fără adoptarea perspectivei „întregului”. A lua în seamă întregul realității, nu pentru a dizolva obiectul considerat în el, ci pentru a-l putea descrie, explica și înțelege este parte a cunoașterii edificatoare și a acțiunii de succes.
Pentru a ajunge să stăpânim complexitatea unui sistem este nevoie de „selecția” de elemente, dar și de „valorificarea” lor în scopul amintit. Nu este de ajuns simpla operație a „selecției”, mai este nevoie și de „valorificare”, iar în cazul sistemelor complexe compuse în fond de acțiunile umane și rezultatele lor nu este posibilă valorificarea fără a lua în seamă înzestrarea lor cu conștiință și voință. De aceea, stăpânirea complexității în sistemele societale poate fi realizată, cum s-au mai petrecut lucrurile în istorie, prin „disciplinare” – administrativă și juridică. „Ideologiile” sunt cele ce servesc „disciplinarea”, scopul lor fiind controlarea oamenilor înainte de orice. Dar stăpânirea complexității nu este dusă la capăt decât dacă este una în forma „comunicării”. Forma instituțională a comunicării nelimitată de structuri – fie ele ale tradiției, fie ele ale modernității – este „democrația”.
Dacă, însă, „selectivitatea” este operată arbitrar sau doar convențional sau „valorificarea” este făcută lacunar, din „complexitate” se obțin abuzuri – de la inadecvare, trecând prin dezorganizare, la „haos”. În sistemele societale, „haosul” ia, la rândul său, forme variate, de la nemulțumiri la revolte și revoluții violente. În plus, în acest sistem nu funcționează neapărat regula proporționalității efectelor în raport cu cauzele, observată în cazul corpurilor inerte de către fizica clasică. Aici este valabilă regula după care cauze socotite mici pot produce efecte le scară mare.
Azi democrația este pe frontispiciul unei vaste ideologii. Aceasta a promis democrație, dar, în fapt, a dus, la rândul ei, democrația în criză. După 1975 este continuă discuția despre „criza democrației”. Teza mea este că abia democrația permite astăzi, în societățile de complexitate ridicată în care am intrat, stăpânirea complexității, dar o democrație care a învățat din istoria ei și a devenit reflexivă. Argumentele în favoarea democrației sunt oricum independente de ideologia amintită (A. Marga, Soarta democrației, 2022), de ideologie în general, o preced, de altfel, pe aceasta și trec de ea.
Pentru a înțelege operațiunea cheie a „selecției” din sistemele complexe, de care vorbeam, să luăm în considerare exemple simple.
Să ne amintim, ca un exemplu, omagiul pe care Einstein i l-a adus lui Newton fondatorul fizicii moderne, prin care fizica s-a desprins de cea antică greacă, a lui Aristotel. Și Newton, ne spune Einstein (Comment je vois le monde, Flammarion, Paris, 1979), a avut în față complexitatea fenomenelor de mișcare a corpurilor, împreună cu observațiile lui Tycho Brahe, pe care Kepler le-a folosit pentru a formula legile observabile ale mișcării planetelor, și legile inerției și ale mișcării rectilinii și uniforme a corpurilor, stabilite de Galilei. Dar el a făcut marea străpungere a orizontului prin „selecția” ce i-a dat fenomenul mișcării unui punct material într-un timp infinit mic sub influența unei forțe exterioare. Newton a adus în discuție accelerația și masa corpului și a ajuns să formuleze legea gravitației și să dea a reprezentare clară a relației de cauzalitate. El a avut curajul să identifice cauza mișcărilor corpurilor cerești cu greutatea din experiența curentă. „Iată unirea legii mișcării și a legii atracției, iată capodopera admirabilă a gândirii sale. Căci ea permite a calcula, plecând de la starea unui sistem ce funcționează la un moment dat, stările sale anterioare și posterioare, evident în măsura în care fenomenele se produc sub acțiunea forțelor gravitației” (p.165). Calculul diferențial a avut importanță crucială, iar relația cauzală s-a dovedit a fi „ultimul postulat fundamental al întregii naturi” (p.170). Toate acestea au făcut din Newton mai mult decât un maestru – un savant, gânditor al naturii deschizător de orizonturi.
Să ne amintim și că la un moment dat părintele economiei de piaţă a procedat precum părintele fizicii. Înăuntrul fizicii sale, Newton a conceput mai precis mişcarea rectilinie şi uniformă a corpurilor, iar Adam Smith a privit preţul produselor ca echilibru al ofertei şi cererii, în condiţiile în care piaţa nu este afectată de intervenţia vreunei forţe exterioare. Aidoma mişcării corpurilor, economia de piaţă îşi continuă desfăşurarea, controlată de o „mână invizibilă (invisible hand)”, câtă vreme nimic din afara ei nu o afectează. Adam Smith, ca şi Newton, operează cu un sistem pe care îl putem socoti „liniar”. Într-un astfel de sistem se înregistrează succesiuni de stări ce se lasă înţelese ca relaţie cauză-efect, în care cauza şi efectul sunt proporţionale (Klaus Mainzer, Komplexität, Wilhelm Fink, Paderborn, 2008, p. 110). Cunoscând o stare și forțele ce acționează se poate reconstitui trecutul și anticipa viitorul.
Avem aici o abordare a realității economiei – una ce conține o idealizare, bazată pe o abstractizare, realitatea aceasta fiind și ea complexă. În fapt, realitatea rămâne diferită de abordările ei. Preţul produselor nu a depins decât rareori de echilibrul dintre cerere şi ofertă, căci preferinţele de consum, schimbări ale producţiei, speculaţiile de pe pieţe, inovaţiile tehnologice, revoluţiile industriale, mişcările din burse, şomajul şi multe altele afectează mereu chiar echilibrul.
Din câte cunoaștem, un matematician, Louis Bachelier, a propus, deja în 1900, înlocuirea descrierii mişcărilor individuale cu descrierea mişcărilor agregatelor de indivizi (ceva analog „moleculelor” față de atomi) ca mişcări browniene. S-a deschis astfel în economie preocuparea de captare a unei realităţi în care interacţionează „factori” nenumăraţi, în care relaţia cauză-efect nu mai este proporţională (cauze mici putând genera efecte pe scară mare, chiar globale) şi în care aducerea sub control a „factorilor” nenumăraţi („stăpânirea complexităţii”) are prioritate faţă de orice altă temă.
Abordarea actuală a “complexității” are, însă, premise în evoluția din mai multe discipline. Este vorba de evoluția din termodinamică (datorită lui Ludwig Boltzmann), din fizica matematică (prin Henri Poincaré), din informatică (odată cu Alan Turing), din biologie (prin Manfred Eigen), din neurologie (cu Warren S. McCulloch şi Walter Pitts), din neuroştiinţe (cu Humberto Maturana). Cei menționați au înaintat spre conceperea ordinii din sistem ca rezultat mai mult al interacţiunii componentelor, decât a orice altceva.
Cum am arătat în alt loc (Andrei Marga, Cunoaștere și reflexivitate, Editura Academiei Române, București, 2020), culminația abordării “complexității” s-a atins cu Niklas Luhmann, care a dat o sociologie generală – cea mai recentă, cronologic vorbind, și axată pe explorarea „complexității”. Aceasta ia „complexitatea” drept realitate indestructibilă a vieții din societate, iar „stăpânirea complexității” o urcă la rangul de problemă de bază a vieții societăților.
Oricum am evalua-o, nu mai putem face abstracție astăzi de „complexitatea” sistemelor de orice natură – inclusiv a sistemelor de gândire și de acțiune, a sistemelor persoanei și societății. De la „complexitate” este de plecat la un moment dat, în explorarea a ceea ce se trăiește, inevitabil. Cu atât mai mult astăzi, când la diferite nivele ale realității se poate vorbi de sisteme și de complexitate, iar aceasta este trăită adesea cu temeri.
Este sesizabilă în jurul nostru tentația de a socoti „complexitatea” ceva atât de copleșitor, încât scapă ordonării conceptuale și complică deciziile de acțiune până la a le inhiba. Sunt de părere, la rândul meu, că nu trebuie economisit efortul de a capta „complexitatea”. Obiectiv, nici nu se poate economisi la infinit, căci se destramă viața – maladiile pot copleși, anomiile din societate o pot bloca, rătăcirile pot fi periculoase. A ignora „complexitatea” se plătește cu nerealism și riscuri.
Numai că trebuie făcuți și pași dincoace de constatarea „complexității”. Pași spre a o descrie, explica și înțelege și pași spre a controla și a o controla în mod adecvat în raport cu elementele sistemului.
Tot Niklas Luhmann lega indestructibil „complexitatea” de tema sistemelor (Einführung in die Systemtheorie, Carl-Auer Systeme-Verlag, Heidelberg, 2002). El ne și amintește o seamă de contribuții care ajută la a gândi „complexitatea” ca însușire a „sistemelor”. În succesiunea celebrei teorii a sistemelor a lui Ludwig von Bertalanfy, bunăoară, s-a perceput că orice „sistem” este legat cu „mediul înconjurător (Umwelt)”, iar acesta este mai complex decât sistemul. W. Ross- Ashby spunea că nici un „sistem” nu are capacitatea de a răspunde la toate solicitările mediului. Alții au propus ca „sistemul” să fie conceput ca subiect al „reducerii complexității” – a „mediul înconjurător” și a propriei „complexități”. Psihologia a și pus problema reducerii complexității în relația scop și mijloace. Jerome Bruner a apărat ideea unei „reduceri a complexității” conținută în scopuri. Niklas Luhmann spune că s-a atins, cu aceste demersuri, problema acțiunii în „sistemul de înaltă complexitate”.
Într-un „sistem de înaltă complexitate”, odată cu creșterea efectivului de elemente, fiecare element este suprasolicitat de cerințele de relaționare. Creșterea în interacțiuni aduce astfel, oarecum indirect, și o creștere a limitărilor pentru fiecare element. De aceea, duc mai departe această abordare și susțin că stăpânirea complexității nu este o simplă reducere, ci pretinde o operațiune mult mai pretențioasă. Concret, organizarea și tehnologia sunt indispensabile în sisteme, dar fără reflecție și comunicare, ce ia instituțional forma democrației, nu se ajunge la stăpânirea complexității într-un sistem în care elementele sunt oameni. Iar doar cu o democrație confuză, în care nu valoarea opiniilor, persoanelor și soluțiilor contează, ci descurcarea, se ajunge tot în impas.
Între timp, o seamă de percepții și constatări au fost prelucrate la nivelul unei filosofii cuprinzătoare axată pe stăpânirea complexității. Niklas Luhmann, a fost izbit de faptul că societățile timpului nostru, atât de organizate în sisteme, sunt nu doar inserate într-un „mediu înconjurător” care le solicită continuu să-și asigure stabilitatea. Fiecare este alcătuită din subsisteme multiple, ce intersectează, interacționează și se ierarhizează în mod schimbător și are criterii de performanță specifice. Concluzia trasă este că raționalitatea acțiunii orientată de un scop va trebui înlocuită cu conceptul unei raționalități mai realiste, cea a sistemului în care acțiunea este încadrată. Nu „acțiunea individuală” a unui agent este de acum referința, ci „sistemul acțiunilor”. Acesta multiplică agenții, diversifică mijloacele și este mai complex. „Raționalitatea nu mai poate fi înțeleasă ca desfășurare comprehensivă și considerare a unui sens dat în prealabil. Ea este înainte de toate o reducere a complexității” (Zweckbegriff und Systemrationalität, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1973, p.14). Niklas Luhmann s-a referit precumpănitor la „sisteme sociale”, dar constatarea era aplicabilă pe scară mai largă, sistemelor vii.
Cu timpul, am ajuns, în fața realităților, să trag, la rândul meu, două concluzii. Anume, teza „complexității” crescute a lumii se confirmă cu brio. Oamenii depind, fiecare, mult mai hotărâtor de sistemele în care se desfășoară viața lor decât de scopurile individuale. „Complexitatea” covârșește viața în societățile timpului nostru. Orice subiect este încărcat de acum, din capul locului, cu solicitarea la a proceda selectiv. Selectivitatea devine problemă de viață, individuală și colectivă. Cum se rezolvă ea?
Nu avem la îndemână – aceasta este o asumpție a filosofiei pragmatismului reflexiv, pe care am conturat-o în scrieri anterioare – altă soluție decît să legăm selectivitatea de stabilirea „sensului”. Altfel apare pericolul dizolvării oamenilor în evenimente ce duc în orice direcție. A sta smirnă în fața realității, fie și cu uimire, nu rezolvă ceva. Viața umană este legată de aspirații și scopuri proprii – altfel se stinge, chiar dacă omul respectiv rămâne viu. Așa stând lucrurile, tocmai „complexitatea” conjură filosofia să interogheze sensul și să caute o raționalitate care rămâne legată de scopurile oamenilor, individuale și comunitare, luând în seamă „complexitatea”.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Stăpânirea complexității, aflat sub tipar)