Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Realitate și simbol

Realitate și simbol

fac pictura să se descopere pe sine
Gheorghe Pogan

Nu întotdeauna considerațiile unui artist despre condiția propriei creații sunt revelatoare pentru specificul și finalitatea demersului său artistic. De cele mai multe ori declarațiile sale țin de o intenție pe care, inevitabil, prin recunoscuta ei „deschidere”, opera le infirmă, impunându-și propriile sensuri și propriul univers. Până la un anumit punct, e vorba de o „preistorie” a operei de artă, în care, de cele mai multe ori, artistul rămâne cantonat și atunci când este pus în situația să-și comenteze propria creație uită că din momentul finalizării creației sale el, artistul, contează ca un receptor al unui produs ce le aparține de acum înainte și celorlalți, în egală măsură.
Observațiile de mai sus nu sunt valabile și în cazul artistului plastic Gheorghe Pogan, care, într-un interviu acordat Dorinei Brândușa Landén și publicat în revista Tribuna abordează propria artă cu multă luciditate și cu o necesară distanțare.
Pentru Gheorghe Pogan „punctul de plecare” îl constituie – și aceasta nu este deloc o noutate – realitatea imediată. El rămâne un artist care își elaborează atent imaginile „răsfoind diverse reviste, observând tot ce se întâmplă în jur, de fapt îmi iau ideile din viața cotidiană”. Contează pentru Gheorghe Pogan un aici, esențial ca punct de plecare, ce trebuie căutat așadar într-un spațiu accesibil și evident demitizat prin supralicitare. Ochiul care intră în contact cu ipostazele realului se deschide spre spiritul ce esențializează realitatea până la idee. Artistul accentuează faptul că este preocupat de „o anumită profunzime a culorii, a spațiului”. Demersul său artistic devine un gest tranșant, revendicându-se de la gestul demiurgic și de la consecințele grave ale acestuia, pe care, prin condiția sa de artist pe deplin asumată, Gheorghe Pogan îl repetă aproape ritualic. Privind de aici, de la circumstanță cu alte cuvinte și mărturisindu-și aplecarea spre profunzimea culorii, Gheorghe Pogan desparte „umbra printr-un câmp de lumină”. Jocul artistului devine grav în măsura în care deschide perspective spre idee și spre profunzime. „Practic am separat umbra printr-un câmp de lumină”, mărturisește pictorul, și din acest moment realitatea contează „ca o proiecție, nu are aceeași adâncime și nici nu este de aceeași dimensiune cu a pătratului”. Până la urmă, gestul artistului nu se sustrage unui gest mitic. Proiecție, în alte dimensiuni decât ale pătratului (pătratul ca simbol al totalității, „simbolul Universului creat, pământ și cer, prin opoziție cu ne-creatul; este antiteza transcendentului”, după cum ne asigură dicționarul de simboluri al lui Jean Chevalier și Alain Gheerbrant), umbra este scoasă din real și expediată în memorie, devenind, după mărturisirea pictorului, „captivă în memorie”. În demersul fenomenologic pe care îl practică Gheorghe Pogan (până la un punct gestul său înseamnă o descifrare lucidă a realului) realitatea este necesar desubstanțializată fiindcă, mai mult decât realitatea imediată și imaginea impregnată cu reflexe ale obedienței față de real, contează la Gheorghe Pogan o lume invizibilă, ceea ce se află în fond în „spatele formelor”, lumina ca temei al lumii și garanție a purității începutului absolut, așadar „lumina unui spațiu fără început și fără sfârșit”. Gheorghe Pogan nu se îndoiește de faptul că „există o ordine în lucruri” și spre aceasta tinde în permanență subconștientul artistului, o ordine care devine echivalentă propriilor plăsmuiri. Tot ceea ce contează ca „materie, structuri și texturi, evanescență și tactilități, goluri și prezențe” constituie un prag al perceptibilului doar( artistul formulează la modul fericit, „scheletul exterior al imaginii”) dincolo de care se află universul autarhic, netributar realului, al gratuității pe care reușește să o exprime Gheorghe Pogan. A face „pictura să se descopere pe sine” trimite spre dimensiunea esențială și absolut definitorie a unui artist cerebral, un risipitor sublim, care, aproape donquijotesc, este dispus să caute „dincolo de aparențe” dar, mai ales să născocească „forme desprinse de urmele concretului cunoscut”(s.n.). De aici, aproape previzibilă, o altă (semnificativă) mărturisire a pictorului Gheorghe Pogan: „Universul pânzei este simplu, aproape sărac, dominat de culoarea lumină. Încerc să evoc prin modestia picturii locul nostru în măreția naturii”.
Nu înseamnă așadar că la Gheorghe Pogan nu contează realitatea, cea imediată chiar; ceea ce contează însă în mod deosebit pentru artist este valoarea intrinsecă, prin care lumea se poate sustrage trecerii și condiției sale trecătoare. Valorile reale ale lumii sunt prezente în pictura lui Gheorghe Pogan în mod latent, „în ceea ce vezi sau și se pare că vezi, în simbolistică, atunci când este prezentă”(s.n.). Pentru un artist cum este Gheorghe Pogan arta devine modalitatea de a despărți ceea ce este semnificativ de nesemnificativ, în numele unei depline expresivități care are orgoliul mărturisit de a reprezenta absența. „Nu știu și nu vreau să reprezint efemerul, afirmă Gheorghe Pogan, dar pot reprezenta absența”.
Portretul artistului la maturitate este completat de perspectiva asupra relației dintre opera de artă (propria operă) și receptorul căruia, din momentul în care este oferită lumii, arta îi aparține pe deplin. Gheorghe Pogan recunoaște rolul receptorului, care prin relație și „complicitate” cu opera o creează, impunându-i semnificațiile. Artistul este pe deplin conștient că opera nu există în sine, ci doar în relație cu subiectul(cum formula undeva Eugen Negrici), receptarea picturii fiind „coborâre în semn” pentru a atinge „polisemia revelatoare” (Eugen Negrici): „La privitor ajunge un «obiect » finit. De reușita procesului de creație, de «fabricare» a obiectului estetic, depinde în bună măsură parte de receptare”. Și, mai ales, ceea ce trebuie reținut: „Receptarea nu mai aparține semnificativ autorului”.
Ultima idee a artistului, cea referitoare la receptarea operei de artă, este cât se poate de stimulatoare pentru vizionarea expoziției de pictură a lui Gheorghe Pogan, Falsă retrospectivă, găzduită de Galeriile de artă „Amfitryon de la Patria” Brașov, în perioada 10 septembrie-9 octombrie 2018.
Ceea ce reține atenția în tablourile expuse de Gheorghe Pogan este tendința artistului de a lăsa pictura să se descopere pe sine, și când afirm aceasta am în vedere primatul culorii care se sustrage formelor realului, anterioare actului creator. Pictura lui Gheorghe Pogan, cum spunea Malraux despre literatură, nu transcrie realitatea, ci îi dă replică, intrând în dialog cu ea, ca univers a cărui încărcătură simbolică trimite spre esența greu perceptibilă a lumii.
Pe cont propriu și pe risc propriu, abordez câteva tablouri prezente în Falsă retrospectivă, în încercarea unei relații de identificare cu universul picturii lui Gheorghe Pogan, sub semnul legitimei dorințe de „coborâre în semn”.
Fiecare tablou expus merită atenția cuvenită: Cataractă, printr-un „joc” fin al culorii și al liniilor trasate circular, ca un labirint cu sugestii ale opacității și lipsei de perspectivă, pe fondul de albastru nelimitat, un Negru zburător, în care pasărea, contând ca idee de zbor, este sugerată prin negrul concretizator, material, sau un Dialog, în care întâlnirea dintre culori și contrastul lor în plan simbolic adâncesc perspectiva de profunzime.
Imi rezerv plăcerea de a mă opri asupra unei Piramide pierdute, ce stimulează fără îndoială demersul hermeneutic. Gheorghe Pogan surprinde pierderea materialității piramidei, ale cărei particule, desprinzându-se din masivul si materialul edificiu, tind spre un spațiu simetric, de sus, unde piramidei in negru, îi corespunde una în altă culoare, cu vârful spre spațiul teluric, al realului. Concentrându-se asupra comunicării dintre material și ideal, tabloul lui Gheorghe Pogan poate fi receptat ca o ipostaziere artistică a ideii de inițiere. După cum se cunoaște, piramida este un simbol ascensional, prin care terestrul tinde să comunice la modul ideal cu celestul. După un Hermes Trismegistul, „vârful piramidei ar simboliza Logosul demiurgic, puterea dintâi și increată, dar care purcede de la Tatăl, desăvârșită și fecundă, și domnește asupra a toată făptura” (apud, Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dicționar de simboluri). Tabloul transcrie în mod simbolic deschiderea spațiului de jos spre transcendent, prin eliberarea necesară de condiția materială, și receptarea acestei deschideri printr-o piramidă întoarsă cu vârful spre pământ, imaterială și prezență spirituală prin culoarea ei, dar și momentul de grație, amintind începutul absolut, din illo tempore, al unității întregului.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg