Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Recenzorul, geamul și vitraliul

Recenzorul, geamul  și vitraliul

Când recentul volum al Mariei Monica Stoica, Paradigme literare (Cluj-Napoca, Limes, 2021) este recomandat călduros tocmai de Catinca Agache, este imposibil să nu-i rezervi zăbava lecturii, pentru a savura „rafinamentul și eleganța discursului literar”, dar și „arta de a surprinde esențele tari ale textelor analizate”, despre care pomenește autoarea prefeței.
Într-un text având valoarea unui adevărat program, „eleganța discursului critic” (dar și modernitatea acestuia) se dezvăluie cât se poate de convingător: „Criticul literar Alex Ștefănescu, necruțător inamic al diletantismului de pe piața de literatură contemporană, făcea la un moment dat un apel la realismul și obiectivitatea de analiză a produsului cultural numit carte, opunând vitraliul geamului. Cunoscutul critic acuza facilitatea demersului analitic al acelora care, prezentând o carte, se pierd în elogii, motivul generozității regăsindu-se în privilegierea «vitraliului» care captează lumina și augmentează vibrația cromatică, la mijloc se aflându-se (sic!) mai degrabă orgoliul autorului, căruia recenzorul nu i-a putut refuza o favoare”.
Aruncând o privire, prin amintitul geam, spre „piața de literatură contemporană” (cartea nu se ocupă de piața de literatură veche sau de piața de literatură pașoptistă, așadar) pentru a vedea care este starea „produsului cultural numit carte”, autoarea constată cu adâncă mâhnire starea de lucruri „de la noi din țară”: „constatăm că la noi în țară se publică masiv, dorința de a dobândi gloria antumă luând-o înaintea canoanelor instituite”. A o lua înaintea canoanelor, probabil printr-o depășire neregulamentară, este primejdios de-a dreptul. Autoarea dă sfaturi, îndrumând atent lectura critică, dar altceva surprinde. Vorbind despre piața de carte și despre produsul cultural numit carte, autoarea aruncă în joc recenzorul, căruia i se acordă de altfel o atenție cu totul aparte, tocmai acel recenzor care nu-i poate refuza o favoare scriitorului. După o asemenea afirmație, cititorul rămâne, pe bună dreptate, convins că autoarea volumului are în vedere un binevenit recensământ al produsului cultural numit carte. Fiindcă în DEX recenzorul este definit ca o „persoană care participă la lucrările unui recensământ”. Dar după primele pagini, același cititor își dă seama că autoarea l-a indus în eroare, fiind de fapt vorba de recenzent, după amintitul dicționar „autor al unei recenzii”, „persoană care face o recenzie”.
În treacăt fie spus, autoarea acordă prea puțină importanță dicționarului: scrie „oxymoron”, care în DEX apare „oximoron”, e drept că provine din fr. „oxymoron”. Dar asta este cu totul altceva!
Volumul are cinci secțiuni (I. Lirice; II. Proze; III. Epistolare.; IV. Restituiri; V. Articole eseuri), dar suntem interesați în mod deosebit de acele texte în care, „fără a pretinde obiectivitate absolută și realismul sagace al privirii critice prin geamul strălucitor”, autoarea încearcă să treacă în revistă, după propria mărturisire, „câteva dintre cărțile promovate în zona de centru a țării”, gest considerat „un act recuperator”.
Autoarea are în atenție cărți de poezie și de proză și săvârșește într-adevăr, cu mult elan, un impresionant act recuperator.
Recenzorul devenit recenzent scrie despre poeta Mihaela Aionesei, al cărei volum de debut „marca un destin aparte al poetei”, la care contribuie „poezia de esență ontologică”, „exprimarea metaforic alegorică” sau „orchestrarea trăirilor covârșitor existențiale, grevate de iminența tragicului sau de co-existența cu tragicul”. În volumul Albatrosul cu aripi de sare, recenzenta (de data aceasta) descoperă nebănuite profunzimi, pe care le comunică sedusă de propriul discurs: „Pentru Mihaela Aionesei poezia este formă de mântuire; o semantică metaforic-alegorizantă susține discursul poetic în care lupta sinelui cu sinele abisal este redată prin dedublări ale eului liric, de poet-femeie, poet-om, cu treceri prin stratul metamorfozării în piatră, pasăre cu aripi de sare, inimă îmbrățișând lumea nevăzută a îngerilor etc.”. Își poate dori mai mult poeta?
Precum eroul din vechime, fericit că a avut parte de un artist care să-i consemneze faptele, un poet precum Ion Ciurea poate fi și el fericit că a avut șansa unui recenzent (nu recenzor) pe măsura profunzimii și a valorii sale. „Spiritul reflexiv al poetului, scrie Maria Monica Stoica, referindu-se la volumul Veșnicia trecerii (Editura Eurocarpatica, Sfântu-Gheorghe, 2006), dezvoltă o problematică amplă, a meditației lirice precumpănitor filosofice, ancorând frământările eului în contextul atât de controversatului mileniu trei al omenirii”. Autoarea nu are nicio ezitare, Ion Ciurea este fără îndoială un poet-filosof: „Mijloacele analitice ale poetului-filosof îi permit să dezvolte antinomia etern-efemer, cea care pune sub semnul relativității lumea planetară însăși, amenințată de comete, asteroizi și meteoriți care se-ndreaptă spre ea, putând-o nimici”.
Maria Monica Stoica își continuă demersul recuperator scriind despre poete. Ochiul vigilent al autoarei descoperă poezia tocmai în „acorduri de muzică folk”. Și dacă tot a descoperit acolo poezia, distinsa autoare simte că trebuie să o și definească: „poezia este o formă genuină și inextricabilă de încărcătură afectivă, fior mistic intrând în vibrație cu sufletul care transmite cântecul indicibil al inimii”. Fără a se neglija „conținutul” și „forma”, asupra cărora se insistă în mod deosebit: poezia este „o creație pe deplin poematică pe deplin articulată în formă și conținut”, care „are nevoie de stăpânirea exactă a mijloacelor poetice, în speță a acelor mijloace artistice și modalități prozodice care dau fluiditate construcției literare”. De aici plecând, autoarea o prezintă pe poeta Corina Nica la adevărata ei valoare: „În profunzimea fiecărui poem Corina Nica reflectă sentimente frumoase, durabile și adevărate, fiind cât se poate de omenești”. Am zis!
Conținutul și forma sunt aruncate în joc și atunci când este prezentat Ionel Simota (Iubire și redempțiune la un poet angelic). Autoarea citește „poemele simotiene” (ale lui Simota!), mărturisind revelația frumosului și a întâlnirii cu inefabilul. Cu observații severe legate de conținut și formă: „Poemele simotiene au o încărcătură estetică bogată; sunt moderne prin formă și ușor desuete prin conținut, definind specificitatea unei arte poetice inconfundabile”. Chiar așa!
Uneori autoarea prezintă pe scurt, ușor narativ, ceea ce ar ține de „conținutul” (termen ce-i place) unui poem din volumul Anthoniei Amatti, Lungul drum al vieții către viață, publicat la Editura Ex Libris din Brăila. Textul „critic” nu are nevoie de comentariu: „Dincolo de obligațiile unei biografii obișnuite, artistul se simte responsabil cu transmiterea moștenirii spirituale, apanaj al sensibilității creatoare, împărtășind-o celorlalți”. Distinsa autoare este consecventă, revenind la conținutul și forma care îi sar în ajutor, precum personajele adjuvante din basm: „Construcția volumului este în concordanță cu o anumită formație clasică a autoarei care cultivă rigoarea compozițională punând în acord forma și conținutul artistic al volumului”.
Cu același avânt „recuperator” scrie Maria Monica Stoica și despre cărțile de proză. Un roman al lui Ioan Oliviu Niculiciu, Drum spre sanctuar, este „o carte care transmite cititorului încrederea în cultură și literatură”. Cum autorul este „înzestrat cu un bagaj substanțial de lecturi literare și filosofice”, cartea sa nu poate fi decât „un substanțial roman de idei”, roman care, desigur, „își merită înscrierea în paradigma literaturii contemporane”. Prozatoarea Florentina Teacă scrie „o poveste cu valoare arhetipală”, în egală măsură cartea reținând atenția prin „respectul față de valorile perene: istorie, limbă, cultură și civilizație românească”, în timp ce un roman al Catincăi Agache „ne ridică din agora vieții cotidiene și ne propune un nivel de elevație intelectuală și spirituală care ajută la reconsiderarea valorilor umaniste, prin recursul benefic la cultură și la marea literatură”.
Cu toate că primele două secțiuni ale volumului susțin, după cum s-a văzut, specificul demersului critic al autoarei, un articol precum Eugen Lovinescu sau despre tribulațiile artistului nu poate să nu ne trezească interesul. (În articol, criticul este numit Eugen Lovinescu, E. Lovinescu sau Lovinescu!) Autoarea scrie despre criticul „care a năzuit să facă din critica literară, demersul situat la granița dintre știință și artă, un act de creație artistică, revoluționând pentru acel timp disciplina în speță”. Concluzia este demnă de reținut: „Multiplele ipostaze ale personalității lui E. Lovinescu, criticul literar și scriitorul care și-a subordonat creația unei îndelungi operații de șlefuire, reprezintă o sursă vie de interes pentru literatura română”.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg