“La fel ca și în anii 1920-30, clasa de mijloc, înspăimîntată de viitorul incert, aderă (tocmai de aceea) la extrema dreaptă, pentru ca aceasta să rămînă așa cum este; celălalt motiv este, desigur, capitalul străin, precum și concurența minorităților naționale considerate a fi «străine». Extrema dreaptă ar dori să limiteze mai ales prezența acestor minorități, garantînd astfel «burgheziei naționale» și clasei mijlocii din sectorul administrativ o existență prosperă, cu realizări marcante și fără riscuri semnificative”
Tamás Gáspár Miklós, Scrisoare catre prietenii mei români

 

„Noi” și „voi”: continuitatea unei ideologii totalitare
Regimul comunist a rescris istoria pentru a ascunde ori a falsifica tragediile din trecutul României. S-a inspirat din aceleași ideologii discriminatorii precum regimul totalitar anterior. Așa se face că timp de multe decenii comuniștii au negat Holocaustul. Chiar și copiii din acea vreme au internalizat „dialectica” unei conștiințe istorice național-comuniste prin cel puțin trei tipuri de transmitere istorică: a. ceea ce spuneau izvoarele, accesibile doar cîtorva persoane; b. memoria familiei și a celor angajați în căutarea adevărului sub forma memoriei comunicative și parțial discursivă; c. tradiția istorică, acceptată politic și care nu putea fi pusă la îndoială.
Cum se explică această situație? Care au fost premisele unei interpretări a istoriei care a distorsionat atît de mult realitatea trecutului? Doar intimidarea? Doar ascunderea forțată a adevărului istoric? Nici vorbă de așa ceva. Problema nu se rezumă la complicitatea burgheziei liberale cu naţionalismul extremist. Ea exista și era una de fond ce rezulta din înţelesul dat culturii, comunităţii etnonaţionale şi identităţii statal-politice. Nu întîmplător, național-comuniștii au oficializat-o prin Gheorghiu-Dej și mai ales prin curentul protocronist din timpul lui Ceaușescu. Raportul stăpîn-supus a caracterizat mentalitatea elitelor în ambele regimuri, fascist și național-comunist. Chiar dacă se schimbase ideologia și contextul politic, cei care au profesat și multiplicat formele de gîndire monoculturală erau înrudiţi. Ei se raportau la aceleași prăfuite modele etnoculturale din epoca romantică, lumea satului fiind principalul reper al vechimii, al dreptului şi al superiorităţii primului venit. Ideile identitare din școlile regimului naţional-comunist nu fuseseră mult deosebite de acelea din anii interbelici ori din timpul dictaturii lui Ion Antonescu. În ambele cazuri, dominante au fost tradițiile ruralității și nu urbanitatea sau modernitatea. Rezultatul a fost „dezmăţul folclorizant” din anii lui Ceauşescu, cu efecte în a istoriei, recognoscibile și astăzi în inadaptarea unui segment al populației la rezultatele științifice, la dinamica mişcării sociale și la noul vocabular social-politic. O remodelare a gîndirii, respectiv formularea ideilor politice în funcţie de aspiraţiile integrării României în civilizaţia occidentală a fost privită cu suspiciune şi adesea respinsă cu argumente inconsistente.
Abordarea doctrinară a istoriei naționale – pe care o întîlnim și astăzi la unii scriitori și publiciști -, continuă gîndirea dichotomică de tipul „noi” și „voi”, „noi-majoritarii”, „voi-minoritarii”. Pentru mine era util să înțeleg noile cărți de istorie, dar mai ales de ce ideologia antisemită și rasismul fac o carieră. Faptul că intelectualii reprezentativi ai României secolului al XX-lea îmi spuneau la mijlocul anilor 1980 că evreii nu există în cultură, sau că au foarte puține merite în cultura românească, arată ponderea prejudecăților și a vechii ideologii. Fusese orientarea lui Nae Ionescu și a unui segment important dintre congenerii săi. Ea revine mai cu seamă după 1971, comuniștii promovînd-o prin conceptul de „națiune socialistă” și inserînd etnonaționalismul pentru a readuce în prim plan omogenizarea socială, cultural-comunitară și confesională. Cum explicăm această continuitate? Istoricul Oliver Jens Schmitt – preocupat de istoria celor două regimuri extremiste din România – atrage atenția asupra modului în care s-a impus dictatura național-comunistă în România postbelică: „În concepția sa ultranaționalistă, Ceaușescu a adoptat modelele de gîndire care erau larg răspîndite în aripa social-revoluționară a Mișcării Legionare cum ar fi naționalismul exagerat sub forma protocronismului și ideea unei dictaturi modernizatoare, omogenizatoare și nivelatoare din punct de vedere etnic și social. În urma unui proces mai îndelungat, a apărut cultul extrem al personalității lui Ceaușescu, care s-a dezvoltat pe deplin în a doua jumătate a anilor 1970 și care s-a caracterizat prin subordonarea statului, a Partidului și a societății față de dictatură” (Oliver Jens Schmitt, Biserica de stat sau biserica în stat. O istorie a Bisericii Ortodoxe Române 1918-2023, Editura Humanitas, București, 2023, p.194).
Mai mulți tineri cercetători români au evidențiat riguros particularitățile discursului despre naţiune în anii regimului comunist. Ei au analizat izvoarele intelectuale care au stat la baza naţionalismului practicat de comuniști; au acordat interes noţiunii de specificitate naţională, precum și profilului psiho-spiritual românesc prin care vechea cultură identitară fusese asociată ideii de naţiune socialistă. Studiind textele, amintiții cercetători au arătat cum curentul protocronist apărut după 1971 e înrudit cu ideile românismului din anii interbelici și din timpul războiului. Exemplele lor provin din cărțile publicate de intelectualii anilor ‘30 ai secolului trecut. Alături de vechile concepte: spaţiu mioritic, autohton, tradiţional, autentic, românism, școlile politice comuniste inventaseră la rîndul lor cîteva concepte noi spre a-și construi propriul lor discurs naţionalist (C. Roiban, Ideologie și istoriografie. Protocronismul, Ed. Univ. de Vest Timișoara, 2014).
În contextul în care Nicolae Ceaușescu se îndepărtase de ideile statelor comuniste din Europa de Est, popularitatea avea să-i fie întreținută prin reabilitarea etnonaționalismului. Teoria protocronistă a reluat prejudecățile legionarilor și ale lui Ion Antonescu în privința așa-numiților <străini din interior>. Au fost destui intelectuali care, în epocă, în schimbul afirmării, deveniseră propagandiștii regimului. Fuseseă convinși de trăirea romantică a istoriei și de miturile astfel prelungite în actualitatea imediată. Nerealista aşezare în planul ştiinţelor socio-umane a avut urmări dintre cele mai dramatice pentru gîndirea și acțiunile politice. Impactul textelor speculative a încurajat viziunea metafizică în dauna aceleia empirice. Nu e vorba de sensul real al conceptelor de cultură și educație, ci de absența examinării raționale și critice a vechii ficțiuni etnice. De aici, continuitatea ideologică de la o epocă la alta. Interpretarea bazată pe cercetare nu are legătură cu una sau alta dintre tradițiile de grup. Ceea ce mulți dintre predecesori, dar și dintre congenerii mei n-au înțeles e faptul că „identitatea se dovedește întotdeauna hibridă, cultura este întotdeauna eterogenă, iar diferențele istorice nu sunt doar exclusive. Cultura se desfășoară în tensiunea dintre divers și comun, prin urmare cele două aspecte nu trebuie înțelese ca fiind similare” (Hans Erich Bödeker, “Foreword” [Cuvînt înainte] la Victor Neumann, Kin, People or Nation? A European Political Identities, Scala Arts and Heritage Publishers, London, 2021, p.9). O disociere de acest fel contribuie la identificarea erorilor de interpretare (și nu doar de interpretare).

 

Argumentul biologic
Sensul rasial al conceptului de etnocultură a fost prezent în discursul unor intelectuali români încă în secolul al XIX-lea. Între cele mai cunoscute teorii privind specificitatea, respectiv identitatea poporului și a națiunii în temeiul purității sîngelui sînt acelea formulate de Vasile Conta și Aurel C. Popovici (Victor Neumann, Conotațiile rasiale ale conceptului de neam în Idem, Neam, Popor sau Națiune? Despre identitățile politice europene, ediția a IV-a, Cluj, 2022, pp. 137-147). Acest gen de autodefinire identitară avea să fie aprofundat și completat în perioada interbelică, dar mai cu seamă în timpul regimului Antonescu aflat sub influența Germaniei național-socialiste. Legislația celui de-al Treilea Reich a definit conceptul german de națiune prin asocierea lui cu rasa. Într-o analiză inserată în lexiconul Geschichtliche Grundbebegriffe, Reinhart Koselleck arată cum noțiunea de rasă a fost codificată la 15 septembrie 1935 prin „Legea pentru protecția sîngelui german și a onoarei germane”. În accepțiunea legiuitorului, „puritatea sîngelui” reprezenta continuarea existenței poporului german. Urmarea a fost interzicerea căsătoriilor și a relațiilor sexuale între evrei și cetățeni cu sînge german. Deoarece criteriile de excludere pe bază de „sânge” și „rasă” nu puteau fi determinate ca atare, decretul de aplicare a recurs la un unul care nu avea nicio legătură cu acestea: un evreu mishling (provenind dintr-o familie mixtă, iudeo-creștină) este o persoană care descinde din unul sau doi bunici care sînt complet evrei prin rasă. „Un bunic este considerat pe deplin evreu fără alte formalități dacă a aparținut comunității religioase evreiești” (Reinhart Koselleck, und în articolul Volk-Nation. Lexikalischer Rückblick în Otto Brunner, Werner Conze, Reinhart Koselleck, Geschichtliche Grundbegriffe (Concepte istorice fundamentale), volumul 7, Stuttgart, 1978, pp. 380-430; cf. p. 413).
Cu ocazia exproprierii proprietăţilor evreieşti din mediul urban la 21 martie 1941, Ion Antonescu era convins că o asemenea măsură avea ca scop restabilirea drepturilor istorice ale naţiunii române, „întoarcerea la tradiţia naţională și creştină în concepţia proprietăţii”. El voia ca decretul să devină un act doveditor al integrării poporului român în spiritul naţionalist care străbătea Europa. Potrivit judecăţii sale, acesta era „omagiul sincer” al „regăsirii celui mai autentic trecut românesc”. În realitate, urmărise înlăturarea evreilor pe criterii de sînge și rasă din viaţa socială şi economică a ţării, transformarea lor într-o monedă de schimb în relaţiile cu Germania. Ion Antonescu preluase principiile din Decretul-lege numărul 2650 din 8 august 1940, motivîndu-și rasismul prin identificarea evreilor pe baza unirii ritului cu criteriul sîngelui. În viziunea sa, unul dintre punctele centrale a fost eliminarea „străinilor”, cu deosebire a evreilor, din structurile societăţii și, apoi, din România. Scopul era omogenizarea naţiunii. Calitatea de evreu fusese considerată marca unei inferiorităţi rasiale, o culpă în sine, legislația interzicînd „căsătoria între românii de sânge şi evrei” (Decret-lege nr. 2651 / 8 august 1940).
În accepțiune religioasă, sintagma <născut din tată evreu> trimite la o opinie rezultînd din dogma religioasă și potrivit căreia există o incompatibilitate între confesiunile celor doi părinți, una susținînd apartenența în funcție de originile mamei (cazul evreiesc), iar cealaltă în funcție de originile tatălui (cazul creștin ortodox). În momentele de criză (și nu numai), diferențele ori contradicțiile pe amintita temă au fost folosite în beneficiul ideologiei clasei dominante. Regimurile politice autoritare și totalitare, precum și legislațiile lor foloseau sintagma <născut din tată evreu> cu următoarele semnificații: 1. „străin de credință”, „străin de neam”, „străin de țară”; 2. individ nesigur, demn de pus sub supraveghere, care trebuie verificat, marginalizat sau transformat în marfă de vînzare; 3. persoană care, prin sînge, nu este parte a majorității; 4. <născut din tată evreu> înseamnă persoană de altă rasă, care poate fi exclusă sau exterminată sub pretextul că e incompatibilă rasial cu o comunitate anume. Cert e că fascismul românesc – aidoma nazismului – s-a folosit de prejudecățile medievale punînd în aplicare identificarea individuală în funcție de o fictivă etnocultură ().
Legile rasiale le găsim formulate pentru întîia oară în timpul dictaturii regale a lui Carol al II-lea. De exemplu, prin decretul-lege 2650 din anul 1940, evreilor li se interzisese dobîndirea de nume românești, iar în anumite circumstanțe, „tatălui evreu i se interziceau puterile părintești asupra copilului creștin”, încălcarea legii fiind pedepsită cu închisoare și cu amendă. Prin decretul-lege 2651 din anul 1940 erau interzise „căsătoriile dintre români de sînge și evrei, atît în țară, cît și în străinătate”). Dacă aveau loc astfel de căsătorii, ele erau anulate. „Declarația de dinaintea căsătoriei trebuia să arate dacă cei ce vor să se căsătorească sînt sau nu evrei. Ofițerul de stare civilă trebuie să cerceteze religia acestora înainte de căsătorie și să întrebe și martorii referitor la religia mirilor. Încălcarea legii se pedepsește cu închisoare și cu amendă”. Legislația privind identitatea introdusese biologismul drept criteriu de clasare a oamenilor. Imaginația guvernanților, a Jandarmeriei și a Siguranței Naționale a generat o profundă segregare etno-rasială, mergînd pînă acolo încît și pe cei ce aveau un singur bunic evreu – aidoma legislației naziste – îi considera evrei. Politica de omogenizare etno-rasială manifesta dispreț și discriminare față de orice fel de diversitate, clasificînd cetățenii statului pe baza originii părinților și a rudeniilor lor, pe baza limbii materne, a religiei, a numelui, a fizionomiei, a culorii pielii etc.
În mai multe discursuri, Ion Antonescu a recunoscut că s-a inspirat din gîndirea intelectuală a generației sale: „Așa am crescut eu, cu ura împotriva turcilor, jidanilor și ungurilor. Sentimentul acesta de ură împotriva dușmanilor patriei trebuie împins pînă la ultima extremă. Îmi iau eu această răspundere…” (apud Lya Benjamin, Studiu introductiv, Legislația antievreiască, Hasefer, București, 1993, p. XXXIX-XL).: „…. dacă nu profităm de situația care se prezintă azi pe plan național și european pentru a purifica neamul românesc, scăpăm ultima ocazie pe care istoria ne-o pune la dispoziție… pot aduce și Basarabia înapoi și Transilvania, dacă nu purificăm neamul românesc n-am făcut nimic, căci nu frontierele fac tăria unui neam, ci omogenitatea și puritatea rasei lui. Și aceasta urmăresc în primul rînd” (Lya Benjamin, Definiția rasială a calității de evreu în legislația din România, 1938-1940, în Anuarul Institutului de Istorie din Cluj-Napoca, vol. XXXIV, 1995, p. 133). Particularitățile religioase ale iudaismului și ale creștinismului au fost însoțite de fanteziile politico-ideologice din care s-au născut teoriile rasiste. Antisemitismul epocii moderne e inspirat de ideile și credințele religioase. Bertrand Russell a asociat ignoranței și intoleranței, tragediile provocate de gîndirea dogmatică: „superstițiile privitoare la sînge au multe forme fără nici o legătură cu rasa… Ideea după care copilul e din sîngele tatălui are o origine superstițioasă…” (Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare, Traducere de S.G. Drăgan, București, 2021, p. 128).
Dreptul sîngelui a fost și a rămas o pură superstiție. În anii 1971-1989 m-am confruntat eu însumi cu prejudecățile identitare născute din aceeași ideologie. E adevărat, ele nu mai figurau în legislația oficială, dar erau prezente în vocabularul conaționalilor și mai ales în practicile autorităților regimului național-comunist. Haosul economic românesc provocat de deportarea evreilor în Transnistria în timpul războiului avea să se repete în epoca Ceaușescu prin vînzarea lor. Multe dintre cele ce s-au spus și se spun despre mine arată că – pornind de la nume – mi-a fost inventată identitatea cu scopul vînzării, marginalizării profesionale sau excluderii. Vechiul-noul organicism cultural trimite la teoriile rasiste dragi unor învățați din generațiile precedente. Sînt și astăzi printre noi persoane și lideri de instituții, dar și intelectuali a căror preocupare e aceea de a clasa oamenii în funcție de teoria biologistă. E adevărat, vocile alternative au existat și există. În trecut ori acum au fost și sînt intelectuali și oameni politici care s-au dezis de astfel de teorii. Retrospectiv, strălucit e exemplul oferit de Casa Regală a României, care în timpul celui de-al doilea război s-a opus politicii „soluției finale”a lui Antonescu prin demersurile reginei-mamă Elena.

 

De ce național-comunismul a ascuns ororile Holocaustului?
Tragediile războiului mondial au lăsat urme imposibil de șters. Istoria Holocaustului – inclusiv cel românesc – e și astăzi o necunoscută, minimalizată de unii, negată de alții. Răul suprem, Auschwitz-ul, a rămas insuficient cercetat, neînțeles de mulți. În recenta sa carte, istoricul Dan Stone exemplifică și explică de ce Holocaustul e o istorie neterminată (The Holocaust. An Unfinished History, 2023) și cît de îndatorate au rămas statele europene cu recunoașterea și asumarea tragediei evreilor. Altfel, astăzi nu ar mai fi posibile confuziile cultural-identitare și antisemitismul în legătură cu situația din Orientul Mijlociu. În cazul României, supraviețuirea antisemitismului nu e o întîmplare, căci teoria etno-rasială de sorginte romantică a trecut dintr-o ideologie într-alta. n-a caracterizat doar mișcarea legionară urmărind purificarea națiunii, ci și ideologia a regimurilor Dej și Ceaușescu. Diferența e de intensitate. Istoricii au observat că după ce s-a instalat la putere, Partidul Comunist Român a îmbrăcat haina naționalismului convins fiind că evreii, maghiarii și rușii sînt dușmanii de moarte ce doreau dezmembrarea țării. E unul dintre motivele pentru care au fost urmărite și discriminate minoritățile. Cît despre intelectuali, istoricul Tony Judt spune că ei s-au asociat clasei politice național-comuniste dovedindu-se „nesiguri, paranoici și resentimentari în ceea ce privește poziția țării lor” („România, între istorie și Europa” în Reflecții asupra unui secol XX uitat. Reevaluări, Iași, 2011, p. 213). Chiar dacă nu a fost vorba de toți intelectualii, amintita orientare oficială a partidului a fost împărtășită de un întins segment al lor, ei beneficiind adeseori de privilegii.
Toate acestea explică faptul că antisemitismul și rasismul au supraviețiut după al doilea război mondial. Minimalizarea ori negarea pogromului de la Iași și a pogromului de la București, ignorarea legislației rasiste a regimului Antonescu, marginalizarea sau necunoașterea deportărilor și a omuciderilor în masă din Transnistria au făcut posibilă propagarea etnicismului cultural, diferențialismul ( și ) și exclusivismul supraviețuind regimurilor în discuție. La fel de adevărat e că istoriografia național-comunistă a exclus cercetarea culturii, civilizației și istoriei evreilor, particularitățile lor și ale altor comunități minoritare, considerîndu-le străine națiunii. Excepție făceau studiile documentare din cadrul unor comunități religioase, cazul acelora din cadrul Federației Comunităților Evreiești aflată sub conducerera lui Moses Rosen. Instituțiile statului și o parte a societății au continuat să uzeze ori să creadă în prejudecățile pe baze lingvistice, religioase și rasiale. Necunoașterea Holocaustului e rezultatul îndelungatei excluderi a temei din programele școlare și universitare. Cu excepțiile de rigoare, absolvenții de studii liceale și universitare nu au primit nici astăzi informațiile necesare privind răul suprem al istoriei secolului al XX-lea.
Elev fiind în anii 1960-1970 într-o localitate de la granița de vest a României, aveam colegi de clasă și de joacă ce mi se adresau frecvent cu termenul de „jidan”. S-a întîmplat ca lucrurile să și degenereze, tatăl meu fiind nevoit să intervină la școală sau în vecini pentru a le aminti că am un nume și că expresia pe care ei o foloseau e una jignitoare. Pe urmele defunctului regim, sînt și astăzi instituții publice și jurnale online – deunăzi și revista culturală Vatra – ce reiau vocabularul lăsat moștenire de legionarism și național-comunism. Nu trebuie subestimată ieșirea gălăgioasă, înrudită ori bazată pe teoria culturalismului-etnic, dorind să interzică în cultura română al istoricului ori al scriitorului așa-zis „străin de neam și de țară”. Nu e surprinzător articolul lui Dan Culcer din amintita revistă de cultură, cum nu e surprinzător antisemitismul și rasismul ce astăzi revine sub diferite forme în viața publică din România și din alte state ale Europei ca urmare a atacului terorist asupra populației civile din Israel săvîrșit la 7 octombrie 2023 și a intervenției anti-Hamas din Gaza a armatei israeliene. Iată ce scrie publicistul, confirmînd supraviețuirea vechii probleme identitare: „Unii evrei nu trebuiau să se amestece în treburile românilor și mai ales să nu pună în discuție valorile și miturile acestora. Dacă au făcut-o sau o fac, să nu se mire nimeni că vor suporta consecințele”. Cît despre scriitorul român de origine evreiască, el notează următoarele: „Odată plecat din România, singura șansă a lui Norman Manea de a fi luat în seamă era să-și revendice apartenența la comunitatea mondial(ist)ă a jidovilor” (cf. Vatra, nr. 10-11, 2023). E aici o gravă amenințare! Limbajul e unul antisemit și demonstrează că ideologia naționalistă a supraviețuit în cazul unor intelectuali formați în școlile comuniste. E limpede că o astfel de orientare supraviețuiește acolo unde informațiile și dezbaterile critic-raționale despre istoria recentă au fost amînate sine die.
La ce „consecințe” se referă Dan Culcer, căci mă simt și eu vizat deîndată ce scriu de decenii despre miturile transferate de la o epocă la alta prin conceptele de „neam”, „popor” și „națiune”?. Întrebarea e legitimă, mai ales că unii intelectuali din România, aflînd de la CNSAS cum că aș fi fost „timp de 12 ani” un James Bond al vieții culturale naționale, nu numai că n-au nici o îndoială în privința verdictului, dar caută să influențeze limitarea dreptului la liberă exprtimare. În felul acesta ei agreează încă o dată ideologia național-comunistă, dar și poveștile din arhiva instituțiilor de forță ale statului totalitar. Toate, în contextul în care nu există reguli precise și îndrumări pentru citirea documentelor Securității, cercetătorii-istorici demonstrînd că nu știu să citească dosarele fostelor servicii secrete din țările Europei de Est, de îndată ce acordă valoare de adevăr notelor ofițerilor de securitate. O corectă evaluare nu ar fi ignorat limbajul și mesajul din documentele de acest fel, scopurile unei instituții ce servea interesele regimului totalitar și care avea deprinderea de a amalga adevărul și minciuna, realitatea și iluzia în scopul manipulării.
În fine, în privința acuzelor ce mi se aduc de colaborare cu fosta poliție secretă, ele nu au astăzi altă explicație decît intenția de a marginaliza sau a reduce la tăcere așa-zisul „străin din interior”. Într-un studiu bazat pe metodele avansate ale științelor umaniste și social-politice, Corina L. Petrescu observa că documentele Securității dau seama despre „șantaj și trădare”, „corect și greșit”, „bine și rău”; demonstrează că fiecare notă a unui serviciu secret conține un adevăr, dar, atenție, acesta e adevărul acelui serviciu de stat care l-a produs și nu adevărul propriu-zis (Cold War Spy Stories from Eastern Europe/Poveștile de spionaj din Europa de Est, editori Alison Lewis, Valentina Glăjan, Corina L. Petrescu, 2019)1. Era de dorit ca CNSAS să fi știut acest lucru înainte de a declanșa procesele defăimării în cazul unor scriitori și oameni de știință reprezentativi pentru România postbelică precum Ștefan Augustin Doinaș, Dinu C. Giurescu, Adrian Marino ș.a. La fel și în cazul meu. Critica metodologică e absentă, ceea ce face ca să contribuie la acuze nefondate ca în exemplele de mai sus, respectiv la negarea marilor tragedii din . În concluzie, exercițiul reflexivității fie lipsește cu desăvîrșire, fie devine o raritate.
Mulți dintre cunoscuții gînditori occidentali au atras atenția asupra consecințelor zvonisticii, exaltărilor colective, orgoliilor, hărțuirii, torturii, eliminării diversității. Proliferînd minciuna în dauna adevărului, miturile scuză tortura: „Orice emoție puternică are tendința de a genera mituri… cînd o emoție e colectivă, ca în război, nu există nimeni care să corijeze miturile ivite spontan. Așa se face că în toate epocile de exaltare colectivă, zvonurile nefondate capătă o largă crezare… Începînd din evul mediu, evreii au fost întruna acuzați că practică omorul ritual. Nu există nici cea mai mică dovadă în sprijinul acestei acuzații. Totuși, ea persistă. Am întîlnit ruși albi care erau convinși de adevărul ei, iar printre naziști era acceptată necondiționat. Astfel de mituri oferă o scuză pentru folosirea torturii, iar credința nefondată în ele este o dovadă a dorinței inconștiente de a găsi o victimă de persecutat”. (“Spicuiri din mormanul de deșeuri intelectuale…” în Bertrand Russel, Viitorul omenirii și alte eseuri deloc populare, traducere de S.C. Drăgan, București, 2021, p. 123-124).
Începînd cu epoca Renașterii, omul părea că va deveni mai tolerant, va comunica, va evolua și va integra diversitatea semenilor săi. Aceasta a fost viziunea lui Erasmus, precum și a urmașilor săi ce întrezăreau o Europă în care coabitarea pașnică atrage fuziunea orizonturilor. De ce nu s-a întîmplat așa? Să fie adevărat că există (Koselleck) sau (Xenopol)? Chiar dacă de fiecare dată e vorba de contexte social-politice diferite, miturile bazate pe zvonuri nefondate sînt aceleași. Adică, acolo unde miturile devin referința dintîi, ele împiedică examinarea critică a trecutului, reforma și dinamica vieții sociale, intelectuale și politice. În astfel de contexte, opiniile se substituie în forță cercetării academice a faptelor, a biografiilor, a realității. În locul rupturii de trecut, renasc și se insinuează vechile ideologii, subminînd reflecția istorică și blocînd prospectarea viitorului. Unde anume se repetă istoria? Acolo unde unii intelectuali – conștient ori inconștient, voalat sau nu – reciclează <deșeurile intelectuale>, ei reactivează miturile, inventînd dușmanul în persoana <străinului din interior>.

 

 

Notă
1 Corina L. Petrescu, “Beim Lesen einer Akte. Securtitate-Unterlagen als Geschichte und Geschichten” (Citirea unui fișier. Securitatea documentelor ca istorie și povești) în Florian Kuhrer-Wielach und Michaela Nowotnick (Hg.), Aus den Giftschränken des Kommunismus. Methodische Fragen zum Umgang mit Überwachungsakten in Zentral un Südostseuropa (Din mărturiile otrăvite ale comunismului. Întrebări metodologice privind gestionarea dosarelor de supraveghere în Europa Centrală și de Sud-Est). 1 Auflage, Regensburg (Veröffentlichung des Instituts fuer deutsche Kultur und Geschichte Sdosteuropas an der Ludwig Maximilians-Universität Munchen, 2018, p. 191-204). Mulțumesc istoricului Armin Heinen pentru semnalarea articolului și a cărții.