Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Recipiente cu memorie

Recipiente cu memorie

 

Ștefan Damian
Arhanghelul de sticlă
Cluj-Napoca, Editura Dacia XXI

 

Arhanghelul de sticlă, romanul apărut în 2011 la Editura Dacia XXI, din Cluj-Napoca, citit de mine abia la începutul acestei veri, mi-a revelat o surpriză extrem de plăcută. Îl cunoșteam, într-o anumită măsură, pe poetul Ștefan Damian, de asemenea pe traducătorul Ștefan Damian, admirabil mesager al literaturii române în Italia, și a celei italiene în România. Știam că opera sa adună, pe lângă numeroasele volume de critică și istorie literară, traduceri, poezie, și multe cărți de proză, romane și povestiri. Doar că mie acestea îmi erau încă necunoscute. Arhanghelul de sticlă mi-a întregit imaginea despre personalitatea culturală a ilustrului profesor clujean, un scriitor complex, și, potrivit acestui roman, un antropolog, un păstrător și un tezaurizator de istorie vie, trăită. Pentru că, parcurgând cartea, trecând prin toate poveștile, care par, la un moment dat, disparate, nu ai cum să nu înțelegi că personajul Claudiu, liantul, firul care leagă istoria și istorisirile într-un tot devenit întreg, se substituie de fapt autorului.
Claudiu nu-și conservă amintirile în formol, sau, o formulare și mai uzitată, în chihlimbar. El, împreună cu dispărutul Sergiu, captează suflete în sticluțe de penicilină și le păstrează pe grinda casei, unde vor rămâne peste vremuri, mult mai departe de vârsta copilăriei, singura „vinovată” pentru o idee atât de nebunească. În fond e o metaforă superbă pentru prețiozitatea amintirilor, păstrate, ca orice lucru valoros, sub forma concentrată, în recipiente mici. „Nu mai știa de unde le venise ideea. Probabil totul pornise de la Sergiu, ca de obicei (…) Într-o iarnă (…) li se întâmplase să asiste la agonia unei bătrâne din vecini. (…) Chiar în clipa în care ea răsufla pentru ultima dată Sergiu îi puse sticluța la gură și îi închise spiritul în ea, arătându-i-l mândru lui Claudiu. (…) Nici după ce trecuseră mai mulți ani și se obișnuise să vadă lumea prin alte prisme, mai mult sau mai puțin adecvate modului său de a fi, nu putuse uita spiritele captive din sticluțele de pe grinda principală a casei.” Sigur, putem interpreta ideea aceasta ca fiind modalitatea de a salva niște suflete-povești, ținute în captivitate doar pentru a fi eliberate cândva, de a le trece peste timp, sau prin timp, și, astfel, de a le da posibilitatea să trăiască din nou. Ceea ce se și întâmplă, evident ca amintiri păstrate și scrise într-o carte. Sau o putem considera ca fiind o trimitere la povestea orientală a duhului captiv în lampă. Oricum am gândi, Arhanghelul de sticlă este plin de astfel de povești, de un realism alegoric. De fapt, romanul este suma unor povești cu substrat alegoric, în care personajele nu au o identitate psihologică, chiar dacă poartă nume și sunt localizate în spațiu și timp. Ele sunt în realitate niște simboluri, folosite de autor pentru a comunica teme și preocupări majore, precum teorii ale timpului, călătoria sufletului spre lumea de dincolo. În acest sens, morala poveștii luntrașului Aron, cel ce nu voia să i se adreseze cineva cu numele adevărat, deoarece la un moment dat îi fusese stâlcit în Caron!, și așa îi rămăsese porecla, este mai mult decât evidentă. Chiar personajul, în mod direct, dezvăluie intenția autorului: „Mi-a spus, odată, învățătoarea că a mai fost unul ca mine, dar el îi ducea numai dincolo, nu-i mai aducea niciodată înapoi, aștepta să se întâmple minunea care până acum nu s-a văzut, cu toate că am auzit despre ea, și, anume, să învie din nou. Eu îi duc și îi aduc și cei care se întorc rămân așa cum au fost, cu bunele și relele lor, dacă nu reușesc să învețe ceva de la cei între care se duc.”
Sau ar mai fi povestea lui Sese, bâlbâitul. El și-a pus în cap să construiască ceasuri care să meargă invers, pentru a scăpa oamenii de povara trecerii timpului. Căzând în depresie, pentru că invenția lui a eșuat, a sfârșit ca nebun al satului, personaj arhaic prezent în viața așezărilor dintotdeauna, prin care Dumnezeu trimite oamenilor profeții. De aceeași factură e și povestea lui Nedov, inventatorul unui car cu două oiști, una la un capăt și alta la celălalt, rămas însă nemișcat atunci când au fost înhămați caii la el și trăgeau în direcții diferite. O viziune metaforică asupra vieții, după cum spune chiar personajul: „carul ăsta nu merge nici înainte, nici înapoi! Oricât s-ar sforța cineva să ne tragă în față, totdeauna este cineva care să ne tragă îndărăt! Da, chiar și așa, seamănă cu viața. Și-i bine: că rămânem tot călare pe ea și ne găsim aici bucuria și rostul.”
Dar poate cea mai emoționantă, mai profundă e povestea arhanghelului, aceea care dă și titlul romanului. Un arhanghel de sticlă adus de apele Râului și spânzurat de o grindă într-o casă, unde rămâne martor al unei crime odioase, transformându-se apoi în răzbunător al bătrânului omorât. Casă în care sunt păstrate și sticluțele cu suflete captive, făcându-se astfel legătura cu povestea din copilăria lui Claudiu (personajul central, în jurul căruia se adună piesele de puzzle ale acestei cărți și se transformă într-o imagine coerentă, întreagă). Este, de altfel, și ultima secvență a narațiunii, unde un Claudiu matur intră în casa părăsită, din satul pustiit de o inundație devastatoare. „Numai sus, dominând toată camera, atârnat cu un laț de grinda mare pe care rămăseseră flaconașele ce țineau spiritele captive, era un arhanghel de sticlă căruia îi lipsea aripa dreaptă.”
Liantul romanului, alături de Claudiu, e Râul, scris chiar așa, peste tot în carte, cu majusculă. Un personaj tăcut, dar foarte important, situat în miezul tuturor acțiunilor. Pe malurile sale se trăiește și se moare, se scrie istorie, de capriciile sau de generozitatea lui depinde existeța acestei așezări, de-a lungul unei perioade de timp destul de îndelungată. Înțelegem că începutul ar fi undeva în vremea celui de-al doilea doilea război mondial, urmat apoi de dificultățile trecerii la regimul comunist, totul adus în final până în zilele noastre. În unele cazuri, relatările ating chiar perioade mai îndepărtate. Este vorba așadar de o amplă frescă în timp a unei societăți rurale, o frescă la care Ștefan Damian lucrează cu minuțiozitate, pagină cu pagină, arătându-ne pe parcurs doar detalii, foarte expresive de altfel, devenită vizibilă, ca un tot unitar, doar după ce am trecut și de ultimul paragraf. Abia atunci imaginea de ansamblu ni se dezvăluie, spectaculoasă, dar și coerentă, legând între ele toate scenele, mici istorii de viață, și construind povestea vie a unei societăți aflată între mit și istorie, și care astfel se salvează. Pentru că, în final, nu se închide cercul! Fresca lui Ștefan Damian nu este un exponat de muzeu. Ea continuă să trăiască, în urma tuturor vicisitudinilor, prin cele două personaje continuatoare: Claudiu și Râul. Chiar dacă apele Râului au distrus pământuri și au pustiit case, chiar dacă în cimitir crucile s-au înmulțit, și pe trupul lui Claudiu de asemenea (e aici un mesaj de un dramatism aparte, Claudiu și Sergiu, copii fiind, consideră că ar trebui să-și scrijelească pe piele câte o cruce pentru fiecare strămoș al lor plecat în lumea de dincolo), chiar dacă iarba a înghițit mai multe morminte, și pe un Christ căzut de pe cruce, există cineva care a rămas în picioare, cineva care deține suficiente recipiente cu memorie pentru a asigura curgerea vieții în acel loc. Și mai există Râul, element al distrugerii și al creației în egală măsură, un semn promițător ca o ramură de măslin adusă de un porumbel după potop. „A doua zi, soarele își reluase locul pe cer ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Observă Râul. Curgea domol, făcând câteva curbe noi, necunoscute, creând prunduri, atingând maluri, sfârtecând bucăți de pământ, ducându-le la vale. Nu-i scăpaseră nici pomii sau copacii de pe margini, așa cum nu-i scăpase nici inima munților, smulsă de izvoare și dusă tot mai departe spre Apus, risipită cu aceeași dărnicie cu care se risipeau speranțele, anii și viețile, în nestăvilita rostogolire a timpului.”
Mă gândeam, întorcând ultima filă a romanului, că Arhanghelul de sticlă s-ar putea interpreta pe tot atâtea pagini câte are el. Pentru că fiecare poveste ascunde în spatele ei o alta, sau altele, cărți, mituri, credințe, eresuri, idei filosofice întredeschise doar de autor, ca niște porți grele în spatele cărora cititorul interesat și pasionat se poate pierde. Eu am scris aici despre câteva dintre ele, și nici nu cred că într-o recenzie ar trebui dezvăluit mai mult. Recomand Arhanghelul de sticlă celor cărora le este dor de o carte care, imediat ce este închisă, începe să încolțească în mintea cititorului său, rămânând acolo încă multă vreme. Și, ca să închei cu un citat, din punctul meu de vedere un vers reușit (cum altfel?, doar Ștefan Damian este și un foarte bun poet!), odată isprăvind acest roman, vă asigur că nu veți avea „fețele încruntate ca un cearceaf pe care s-a făcut dragoste într-un hotel de mâna a treia”.

 

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg