Consiliul
Județean Cluj
Redescoperirea divinului
Sensul uimirii
Era odată uimirea. Uimirea în fața cerului înstelat deasupra noastră și a legii morale în noi, înțeleasă mai mult sau mai puțin kantian. Uimirea anticilor greci care- extaziați în fața naturii și uimiți de Cosmos – căutau principiile vieții și ale Universului. Uimirea socratică, ce îndemna la căutarea principiilor universale. Uimirea care ne face să punem întrebări și să percepem, în frumusețea unei ființe vii sau a unui fenomen atmosferic, o indefinibilă senzație de miraj. Această senzație n-a dispărut. Știința o redescoperă, prin revelațiile sale pornind de la infinitul microscopic până la infinitul macroscopic.
Această uimire nu este numai efectul unei revelații estetice sau urmarea unei stări emotive. Este o stare a sufletului, pe care noi toți o percepem nu numai în fața unei minunate panorame spațiale, dar și în fața a ceea ce se revelează ca o adevărată extasi. Pentru un copil este o senzație imediată, pentru un adult este o exigență profundă, semn al unei dimensiuni interioare, în care pulsează necesitatea imperioasă de frumusețe, bunătate și justiție.
De aici necesitatea unei educații menită să trezească necesitatea uimirii, nu numai aceea de a gândi și a produce cele necesare. Din această uimire, din care nu numai că poate izvorî intuiția sensului vieții noastre, ci și continua relaționare cu natura în care suntem parte și din care facem parte ca creație. Perceperea divinului constă în aceasta, dincolo de toate tentațiile vitrinelor și a unei stări de angoasă dată de o umanitate care, în parte, este încă prizoniera avidității, a confruntării antagoniste și a ignoranței.
Prezența divinului
Îmbogățirea zestrei etice coboară din patrimoniul divinului, unde armonia, ordinea și justiția pot fi considerate principii inspiratoare. Din aceste principii, cunoscute în existența de toate zilele, ca idealuri de viață, percepția acestei dimensiuni de prezență și de transcendență, poate fi înțeleasă ca o percepție a divinului: fiind prezentă în orice realitate proprie vieții, ca o energie internă, iar transcendența ca parte ulterioară a unei dimensiuni deschisă spre înțelegere și posibil de reprezentat. De aici apare senzația de înălțare spre înalturile cerului.
Acesta este sensul și valoarea simbolică a întregului creat. De aceea, Francisc din Assisi se adresează Soarelui, afirmând: „Ție, Preaînaltule, îți conferim o semnificație aparte”, înțelegând prin aceasta fratelanța cu tot ceea ce este minunat și incomensurabil și cu tot ce este viu, cuprinsă fiind până și „moarte noastră corporală”.
În acest sens putem înțelege de ce Gandhi a adăugat, maximei „iubirii aprapelui ca pe noi înșine”, cosiderația că „tot ceea ce este viu este în același timp aproapele nostru”.
Educația poate înălța natura umană și pune în valoare toate potențialitățile spirituale, deoarece în ea este prezent divinul. De aceea ființa umană nu trebiue văzută numai ca un cumul de pulsiuni – chiar dacă sunt prezente în instinctul de conservare – ci ca pe un suflet întrupat, în care pulsează dimensiunea spiritualității.
Descoperirea divinului în tot ceea ce există, coboară direct din conștiința prezenței dumnezeiescului peste tot. Aceasta în realitate, în sensul cel mai adevărat posibil, își are originea în învitația Tatălui ceresc de a ne ruga la Iisus Hristos: acel Tată care este în ceruri, adică peste tot, înțeles în sensul originar al termenului aramaic.
Prezența divinului este în orice particulă. Această stare nu-l reduce la imanență, deoarece ca spirit originar și originant este în aceeași măsură transcendent. În aceasta mecanica quantică ne ajută să înțelegem că fiecare particulă este o hologramă, un tot-parte a Totului. Acesta este sensul oricărui existent, în măsură să putem recunoaște acea matrix energetică care este Unul, ca pe un continuum care este în orice lucru și în orice persoană.1
De aici vine sensul de fratelanță universală, acela de a ști să recunoști în orice altă ființă o particulă-scânteie divină. A fi în măsură să surprinzi fratelanța colectivă este posibil numai dacă se poate intui că întreg Universul nu poate să aibă decât un Principiu unitar.
Faptul de a recunoaște că toți coborâm din același principiu de Ordine, Justiție și Iubire, ne poate permite să percepem prezența divinului, așa cum ne spune Pietro Ubaldi2, începând a îmbrățișa în tot ce ne înconjoară, infinitele manifestări ale creației. De aici „secretul fericirii”, care constă într-o încadrare perfectă în ordinea dumnezeiască. Ceea ce înseamnă a lucra, animați de iubire și justiție, făcându-și fiecare propria sa datorie, cu dorința de a se înscrie în interiorul ordinii și Legii divine.
Acest lucru poate fi văzut ca un principiu regulator al tuturor lucrurilor, energie ce însuflețește Universul; totul își are izvorul în unitatea Spiritului. De aici putem vorbi de prezența divină în orice lucru. De aici necesitatea de a ne conforma legilor sale, de a descoperi lucruri noi prin implicarea noastră în cotidian, urmărind ceea ce este just și încercând să facem bine pe cât cu putință.
Într-o asemenea prospectivă Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să producă o mișcare spirituală, prin care o persoană să se poată recunoaște în alta, într-o sintonizare cu mesajul evanghelic și în conformitate cu Legea dumnezeiască. Cuvântul lui Dumnezeu nu este făcut numai pentru a fi admirat sau repetat, ci pentru a fi reprodus, întrucât este Cuvânt al vieții, ce presupune o sinceră auto-reflexie și în același timp o alegere conștientă a drumului vieții. Acesta este cuvântul preformativ, ce inspiră alegerile etice conștiente.3 Iisus Hristos s-a manifestat, în acest sens ca model: ca noul biotip al umanității.4
De aceea sunt importante toate exemplele și modelele umanității. În acest sens Nehru a afirmat despre Gandhi că în vreme ce devenea mai bătrân, corpul său părea tot mai mult un vehicul pentru spiritul său puternic care locuia în el, iar locul unde locuia devenea un templu, iar pașii săi lăsau urme sacre. Sacră este orice cărare pe unde trece un om drept, sacră viața omului care aduce cu el divinul. Sacralitatea este înscrisă de destinul nostru de sfințenie și de perfecțiune.
Divinul se descoperă făcând posibilă expansiunea percepțiilor, până la sintonizarea conștiinței mistice și chiar mai departe. Este vorba de un proces de armonizare și contemplare. Francisc din Assisi, în Cântecul creaturilor, face dovada acestui lucru extraordinar. Capacitatea de a descoperi în tot ce ne-nconjoară fratelanța cu ele, relaționare ce i-a permis întâlnirea cu lupul din Gubbio; fapt simbolic ce le sugera oamenilor să se reconvertească și să facă dovada iubirii pentru tot ceea ce este creat.
Legătura cu divinul este dintotdeauna legată de capacitatea de a te adresa la transcendent și la ceea ce ne învăluie și ne cuprinde. În această prospectivă rugăciunea reprezintă, la nivelele ei cele mai înalte, adeziunea la legea Ordinii și Justiției divine, care pune ordine în tot Universul. De aici acceptarea cooperării cu acțiunea dumnezeiască, care se manifestă în legile armonizării și unificării5.
În acest sens Pietro Ubaldi ne face să medităm asupra faptului că noi toți suntem parte a Universului, în care fiecare element este conștient, așa cum ar trebui să fim, noi, ființele umane, solidare, ca părțile organismului uman, ce contribuie la însănătoșirea celulelor afectate. În această participare conștientă la binele întregului, prin depășirea egocentrismului fiecăruia, sau a unor colectivități rău informate, sau a unor grupuri sectare; numai așa vom putea regăsi armonia, depășind separatismul egocentric ce ne împiedică să surprindem ceea ce este divin în tot și în toate.
Deschiderea spirituală spre extasi
Dacă divinul este o dimensiune care se poate descoperi în intimitate, atunci când reușim să ieșim din noi înșine, desăvârșim momentul unei ucenicii spirituale în vederea dobândirii unei stări de extasi. Aceasta înseamnă a ieși din noi înșine, reușind să ne apropiem de natură și de alții. Înseamnă să permitem energiilor vitale, care sunt în noi, să se orienteze spre ținte acceptabile din punct de vedere uman, spre valorile existențiale semnificative.6
În plan educativ este nevoie să permitem copiilor să se manifeste în mod deschis, să iasă din ei în raporturile cu părinții, cu animalele, cu ceilalți copii cu care se joacă, cu bunicii, cu alte persoane, ca o relație constitutivă pentru a putea cunoaște, înțelege și coopera. Este un exercițiu continuu prin care se poate dobândi o asemenea predispoziție.
De fiecare dată când reușim să trăim cuprinși de bucuria iubirii percepem o ieșire din prizonieratul „eului” propriu, creând un spațiu deschis manifestării sufletești, în greaua misiune a depășirii individualismului și a separatismului conjunctural, ca o necesară convergență cu tot și cu toate.
Dacă starea de extasi este o viziune directă a realității, această viziune reușește să ne îndepărteze de preocupările și interesele individuale, deschizându-ne spre ceea ce este în interesul întregii comunități. În această dimensiune se poate desăvârși ceea ce se află în eul nostru, deschizâdu-l spre sinele ce constituie divinul din ființa umană. În acest proces constă tema întregii evoluții umane, menită să se armonizeze cu întreg creatul în procesul de unificare cu tot ceea ce se află în jurul nostru.
Azi putem să ne dăm seama de dimensiunea divinului prin intermediul conștientizării stării lumii în care trăim. Deschiderea căilor de comunicare a contribuit la sfârșitul feudalismului, la constituirea orașelor, ale căror centre au devenit Catedralele, în interiorul cărora s-a manifestat arta unor întregi epoci, și care prin credință și participare au strâns în jurul lor întregi comunități.
În schimb deschiderea căilor de comunicare proprii științelor și ecologiei profunde fac posibilă recunoașterea pe întreaga planetă, în univers, în particulele cuantice și în galaxii, ca și înteriorul inimii, a dorinței nestăvilite spre unitatea cu Totul și care ne cheamă, fără distincție la Iubirea universală.
Traducere din limba italiană de Viorel Igna
Note
1 Cfr. V. Marchi, Tutto è uno, în Con tutte le creature, Ed. Alveare, Assisi 2010, pp. 142-144.
2 Pietro Ubaldi, Ascensioni umane, Mediterranee, Roma, 1991, p. 20
3 Cfr. G. Mollo, Il senso della formazione, La Scuola, Brescia 2004, pp. 232-234.
4 Cfr. G. Mollo, Pietro Ubaldi biosofo dell’ evoluzione umana, ed. Mediterranee, Roma 2006.
5 P. Ubaldi, Ascensioni umane, ed. Cit. p. 75.
6 Cfr. Rielo, Le mie meditazioni secondo il modello genetico, tr. it. Fondacio Fernando Rielo, Madrid 2003, p. 91