Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Referința ontică a Speculațiunii

Referința ontică  a Speculațiunii

Din perspectivă aristotelică, spre deosebire de Intelect (phronesis), prin care cunoaștem cum sunt obiectele, și față de Rațiune (logos), prin care știm ce sunt acestea, Speculațiunea (theoria) ne oferă cunoașterea Ființei propriu-zise, a Ființei ca Ființă (to on he on), căci nici Intelectul și nici Rațiunea nu speculativează (theorei) Ființa ca atare (kath’hauto) ci numai în parte (en merei). Dar cu ajutorul Speculațiunii, prin care cunoaștem Cauzele prime și Principiile (protai aitiai kai archai), știm și de ce este (dia ti esti) ceea ce este așa cum este. Speculațiunea presupune Intelectul și Rațiunea, dar mai presupune și Temeiul acestora.
Ce-i drept, la nivelul fiecărei facultăți a gândirii există un fel de „motivație” noetică a formelor gândirii: a celor intelective prin demonstrație deductivă (axiomatică sau nu); a celor raționale prin demonstrație silogistică. Se poate considera că axiomele din care pot fi deduse anumite formule logico-matematice sunt cauzele și principiile acestora, după cum și termenul mediu era considerat un fel de cauză a silogismului și, respectiv, premisele drept cauze și principii ale concluziei, mai ales atunci când erau universal afirmative și adevărate. Dar toate aceste „motivații” își au temeiul în Principiile Gândirii Speculative care se reproduce pe sine catoptronic (he noesis noeseos noesis). Și se gândește în totalitatea sa, amintind de „Ființa Totală” (pantelos on) a lui Platon. Ea reprezintă întreaga ontologie, numită de către Aristotel Filosofia Primă (prote philosophia), iar cu trimitere directă la Speculațiune (theoria) sunt trei discipline: matematica, fizica și teologia (tres philosophiai theoretikai: mathematike, physike, theologike). La acestea se mai adaugă și astrologia (cosmogonia și cosmologia care țin de domeniile speculative ale matematicii). Nu trebuie să uităm nici de Gândirea Speculativă (nous theoreticos) adică de „genul acela de suflet” (genos tes psyches) care ar putea fi separat ca eternul de coruptibil.
Obținem astfel, din perspectivă aristotelică un tablou mai amplu decât cel triadic al lui Immanuel Kant, compus numai din ontologie (cosmologie), psihologie și teologie.
Important este domeniul matematic, pe care Kant nu l-a considerat printre cele bântuite de interpretare speculativă, cu toate că, spre zilele noastre, cele mai cunoscute paradoxe sunt referitoare la transfinitul matematic.
Cele cinci domenii ontice de referință ale Speculațiunii ar fi: 1) cel ontologico-fizic; 2) cel matematic; 3) cel cosmologic; 4) cel psihologic și 5) cel teologic. Însă la fiecare dintre acestea trebuie făcute anumite precizări: din domeniul ontologico-fizic referința Speculațiunii se îndreaptă către totalitățile infinite de tipul mulțimilor de mulțimi care ajung să fie și să nu fie incluse unele în altele; din domeniul matematic interesează șirurile infinite de numere cu particularitățile lor dialectice; din domeniul cosmologic sunt investigate în special cazurile de transcendență spațială, iar din cel cosmogonic, transcendența în timp; domeniul psihologiei transpersonale nu mai necesită explicații, iar cel teologic este prin excelență speculativ.
Cu rectificările de rigoare cele cinci domenii ontice de referință ale Speculațiunii sunt: 1) totalitățile infinite; 2) șirurile transfinite de numere; 3) transcendența cosmică spațială și transcendența cosmogonică în timp; 4) fenomenele psihice transpersonale și paranormale și 5) religiozitatea și fenomenele teologice transcendente și transcendentale.
Toate acestea sunt domenii asupra cărora, dacă sunt aplicate formele noetice ale Intelectului și ale Rațiunii, se ajunge la obținerea unor enunțuri contradictorii de tipul antinomiilor kantiene. Kant considera, din perspectiva Intelectului și a Rațiunii, că aceste domenii sunt la limita oricărei experiențe (intelective sau raționale) posibile. Când Rațiunea depășește aceste limite devine speculativă. Adepții Speculațiunii consideră că domeniile acestea depășesc într-adevăr limitele Intelectului și ale Rațiunii, dar, în loc să fie „interzise”, ele sunt legitime pentru o facultate a gândirii superioară acestora, care se bazează pe alte principii. Or, din perspectivă kantiană nu numai că este interzis „accesul” spre acestea, dar ele însele, datorită faptului că depășesc limitele amintite sunt lăsate în „spațiul acela gol” (lehrer Raum). Ele, ca atare, tot kantian vorbind, nu pot fi nici dovedite, nici infirmate.
Mai târziu, L. Wittgenstein va spune că despre ceea ce nu se poate vorbi, în limbajul logico-simbolic al Intelectului, trebuie să se tacă (Woron man nicht sprechen kann, darüber muss man schweigen). Dar despre aceste domenii de dincolo și de dincoace de limitele Rațiunii și de limitele Intelectului s-a vorbit de când există vorbirea și s-a tot scris și nu sunt încă semne, cu toate că pe alocuri a fost chiar interzisă vorbirea și scrierea despre ele, că a sosit sau va veni vremea „tăcerii”. Și aceasta, pentru simplul motiv că domeniile super raționale și super intelective au fost și vor fi gândite, ce-i drept în mod speculativ, adică speculativate, când se face corect, prin facultatea gândirii corespunzătoare acestora, adică prin Speculațiune.
Aceasta nu înseamnă însă că domeniile respective n-au fost gândite incorect, să zicem, cu mijloacele Intelectului și ale Rațiunii, mai ales, că unele au devenit chiar obiecte de studiu ale științelor particulare în care sunt folosite până în zilele noastre, metode intelective și raționale. Și, în mod evident, nici după Kritica extrem de dură a lui Kant, n-a încetat nici un psiholog, să zicem, să mai cerceteze sufletul, sau vreun teolog să mai creadă în Dumnezeu, de frica paradoxelor și antinomiilor semnalate la care ar putea să ajungă. Și chiar au ajuns.
Matematicienii, de exemplu, încercând să cerceteze fundamentele matematicii, aristotelic vorbind, să caute cauzele prime și principiile numerelor, au elaborat teoria mulțimilor. În felul acesta au reușit să formuleze definițiile numerelor. Cardinal „unic”, de exemplu, este „mulțimea tuturor mulțimilor cardinal echivalente cu o mulțime care conțin un singur element”. Definiția se face însă apelând la un concept, „mulțimea tuturor mulțimilor” care este de puterea Infinitului sau Transfinitului. Or, în asemenea situații, kantian vorbind, ne așteptăm la apariția paradoxelor, adică la apariția unor contradicții care nu mai pot fi identificate. Orice segment finit din șirul numerelor naturale conține și un segment finit de numere pare și de numere impare. Dacă șirul numerelor naturale este infinit, atunci el nu mai poate să cuprindă șirul numerelor pare, căci și acesta este infinit, deoarece fiecare număr par poate fi pus în corespondență biunivocă cu fiecare număr din șirul celor naturale: 1 cu 2; 2 cu 4; 3 cu 6 ș.a.m.d. până la infinit. De unde se poate conchide că șirul numerelor naturale cuprinde și nu cuprinde șirul numerelor pare, dacă ambele sunt infinite. Ceea ce nu poate fi acceptat din perspectiva Rațiunii. La fel și în cazul mulțimilor de mulțimi, unele se conțin pe sine ca element, altele nu se conțin. Dar mulțimea tuturor mulțimilor care nu se conțin, dacă se conține, atunci nu se conține și dacă nu se conține, atunci se conține.
În astfel de condiții, din perspectiva Speculațiunii, situația este normală, căci așa se petrec lucrurile în domeniul Transfinitului. Matematicienii clasici au căutat soluția paradoxelor, adică, în spirit kantian, evitarea lor, afară de cei intuiționiști, care gândeau dialectico-speculativ și considerau că succesiunile de numere ilustrează motivul „denumirii libere” (das freie Werden), că numărul unu este el însuși purtătorul opoziției, căci adăugat la un număr par îl face impar și adăugat la unul impar îl face par, adică îl transformă pe fiecare în opusul său, el fiind un fel de „celulă antitetică”.
Dar și geometria, care este aparent evidența (de la video, videre) aritmeticii, abundă în „prelungiri” la infinit, la mediul în care „te poți aștepta la orice”, cum sunt, de altfel, toate „tăieturile” și „împărțirile” de segmente care dau șiruri infinite de zecimale, ca numărul „pi” (3,14 …) sau „numărul de aur”. Și zice matematicianul intuiționist, că între numerele din șirul infinit al zecimalelor poate să apară și succesiunea „123456789”, căci dacă n-ar putea să apară, atunci șirul n-ar fi infinit, dar oricât ai prelungii împărțirea nu vei ajunge niciodată la succesiunea respectivă, căci aceasta este caracteristica dialectico-speculativă a Infinitului numeric potențial, că el conține și că el nu conține astfel de succesiuni, adică aici se încalcă principiul noncontradicției (im Gebite des freien Werden). Motiv pentru care nu va renunța nimeni la împărțirile care dau numere cu zecimale. Ceea ce știa și Immanuel Kant, dar nu voia să-i supere pe matematicieni.
Dar nici psihologii și nici teologii nu și-au abandonat „meseriile” de teama contradicțiilor. Aprofundând anumite fenomene psihice, cum zicea și Kant, la limita dintre somn și starea de veghe, în cazul hipnozei, de exemplu, psihologii au constatat că, în anumite faze ale somnului, pacienții pot auzi mai bine decât în starea de veghe. Și, mai mult, că pot auzi sunete imperceptibile, dar nu mai aud sunetele puternice. Aceasta, în faza hipnozei numită „paradoxală”. „Kantienii știu de ce!”. Psihologii însă, în loc să caute „soluții” la astfel de situații, caută să le provoace cu precădere, căci tocmai în asemenea momente, să le zicem, ale „devenirii libere a Sufletului”, acționează cel mai bine sugestia verbală, șoptită a psihologului cu influențe tămăduitoare, benefice pentru suferințele pacienților.
Contra teologilor însă, după modelul kantian al reducerii religiei numai în cadrul limitelor rațiunii (innerhalb der Grenzen der blossen Vernunft) au apărut tot felul de critici, cea mai vestită fiind a lui Feuerbach, îndreptată contra „esenței Creștinismului”, și multe cărți în care a fost rescrisă Viața lui Iisus fără minunile care sunt contradictorii. Dar teologii au avut numai de câștigat, mai ales de la ateii cei mai sârguincioși în găsirea contradicțiilor, căci „coincidentia oppositorum” este tocmai semnul sacralității, „celula antitetică” să-i zicem a religiozității, „limite”, în termeni kantieni, de la care începe Credința.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg