În interacțiunea sa cu umanitatea, Principiul dispune de un mediator discret şi cvasi-necunoscut, un Centru spiritual suprem (CSS) – viu şi autentic – despre care, mai direct sau mai voalat, amintesc toate marile tradiții, atât cele de mult apuse, cât şi cele contemporane. În acest sens, ca o prealabilă pregătire la ceea ce s-ar putea numi problematica autorității spirituale şi a puterii temporale, René Guénon a găsit de cuviință că se impun a fi tâlcuite, mai întâi, înțelesurile misterioșilor intermediarii cereşti Shekinah şi Metatron aşa cum ne parvin aceștia din vechile scripturi ebraice și din dogma creștină. Astfel, Shekinah înseamnă prezența reală a divinității, acest termen fiind îndeobște menționat atunci când se face referire la existența unui CSS. Aflat permanent în corespondență cu Ierusalimul ceresc, CSS este locul unde, în mod tradițional, domneşte Shekinah. La rândul său, Metatron-ul este însuşi Principiul / Dumnezeu sau, uneori, trimisul Domnului, Supraveghetorul / Întemeietorul Tradiției, Îngerul Feții, Prințul lumii, etc. Metatron-ul desemnează, totodată, Polul ceresc sau, în unele cazuri, pe Şeful ierarhiei inițiatice – Iisus sau Mikaël – cel care, în unele cazuri, este însoțit de Samaël – umbra – ipostaza malefică și distructivă (Guénon, R. – 1994, pp. 23).
Toată problematica – deosebit de vastă și complexă – este reluată sistematic în operele guénoniene. (Guénon, R. – 2012 Stările…, pp. 79-82, Guénon, R. – 2012 Omul…, p. 55, Guénon, R. – 2008, pp. 120-129, Guénon, R. – 2006, pp. 209 și urm., Guénon, R. – 2005, pp. 150 și urm. etc.) Mărturisitorul Tradiției primordiale pleacă de la străvechea împărțirea pe caste valabilă, în linii generale, şi pentru lumea iudeo-creștină. El analizează din diverse perspective această cazuistică reușind să aducă în realitatea curentă numeroase interpretări și accente edificatoare. În acest cadru pe care l-am prefigurat sumar, ni se spune că Brahman are acces rezervat, prin inițiere și tradiție, la Marile misterii; ca atare, Ars sacerdotalis este calea tradițională care asigură aspirantului posibilitatea de realizare a stărilor supraumane. În același timp, casta Ksatriya putea avea acces doar la cunoaşterea Micilor misterii, Ars regis fiind calea ce asigură dezvoltarea integrală a potențialului uman, atingerea statutului de Jivan Mukti – Homo universalis. În mod firesc, cea de-a doua cale trebuie văzută ca fiind subsecventă primei, prefigurându-se astfel o ierarhie spirituală și o scară către Cer.
În pasajul de mai sus, menționăm doar două personaje (Sfântul şi Regele) din cele trei câte există în realitate. Această atitudine este explicabilă din moment ce se cuvine să lămurim, mai întâi, o bipolaritate vizibilă în toate societățile arhaice chiar dacă, prin aceasta, nu producem decât o tratare incompletă a cazului. Este, desigur o simplificare vădită, o contrapondere reducționistă şi, pe fond, doar parțial conformă cu reprezentarea simbolică din Tradiție. În esență, CSS nu poate exista fără cel de-al treilea arhetip – Profetul – aflat în relația cu Dumnezeu, în cea mai privilegiată postură, cea denumită în Tradiție, față către față.
Pentru a ilustra simbioza dintre autoritatea sacerdotală şi puterea regală – cele două coloane fundamentale pe care se sprijină orice edificiu socio-umană – vom apela, în continuare, la un exemplu preluat din lumea literară și consenat în nuvela Zahei orbul. Acțiunea sacerdoțiului nu poate asigura, de una singură, succesul demersului, după cum nici cea a puterii regale, exercitate în mod unilateral, nu poate duce la un rezultat acceptabil. Vasile Voiculescu, autorul nuvelei menționate, utilizează inspirat două simboluri: Orbul (Regele) şi Ologul (Sfântul / Înaltul Preot). Conlucrarea celor două personaje ar fi imaginea ființei reîntregite, unitatea din care nimic nu mai poate lipsi. Nu cumva, părinte, noi amândoi alcătuim fiara cea cu două capete a apocalipsului? – se întreabă la un moment dat Ologul purtat pe umerii de către Orb.
Pe de altă parte, opoziția formală dintre Venerabil şi Primul Supraveghetor, pe timpul lucrărilor masonice, mediată de către Secundul Supraveghetor, trebuie descifrată tot în acest registru. Guénon, citându-l pe Ossendowski, precizează că: Brahâtmâ poate vorbi lui Dumnezeu față către față, Mahâtmâ cunoaşte viitorul iar Mahângâ este implicat efectiv în derularea evenimentelor. Aşadar, Brahâtmâ exprimă înțelepciunea / voința divină și deține plenitudinea celor două puteri (sacerdotală şi regală) în unitatea lor indistinctă, nediferențiată şi nemanifestă, Mahâtmâ exprimă iubirea / mizericordia și îndeplinește funcțiunea autorității spirituale, prin excelență, iar Mahângâ – Regele care menține pacea și armonia socială – guvernează lumea și exercită puterea temporală prin dreptate și adevăr (Guénon, R. – 2010).
În cadrul ritualului masonic, cele trei personaje arhetipale simbolizează funcțiunile supreme lucrând împreună în spirit fratern în interiorul aceleiași tri-unități (CSS). Atunci când, în istorie, cele trei funcțiuni s-au reunit într-un singur personaj, aceasta a constituit un eveniment cosmic cu consecințe extraordinare. De aceea, prin viața şi înfăptuirile lor, Hermes Trismegistos, Moise, Buddha, Pitagora, Iisus, Mahomed au reprezentat momente de cotitură şi de semnificativă elevare pentru umanitate. La naşterea lui Iisus, de pildă, cei trei magi (craii de la Răsărit) au adus daruri simbolice: Mahângâ (Regele) – aurul, Mahâtmâ (Preotul) – tămâia iar Brahâtmâ (Profetul) – mirul, vederea duhovnicească. Astfel, încă de la început, Iisus este învestit cu cele trei puteri tradițional-sacramentale. Gestul a echivalat inclusiv cu consacrarea religiei creştine ca fiind o tradiție autentică şi în deplin acord cu voia Celui de Sus; a se vedea, de asemenea, în acest context, legenda monarhului ascuns din spiritualitatea românească (Lovinescu, V. – 1992).
Ceea ce urmează (o serie de trei articole despre funcțiunile CSS – Regele, Sfântul şi Profetul – nu va epuiza, desigur, subiectul în sine, iar metodologia ad-hoc pe care o propunem aici, nu reprezintă decât una din variantele posibile. În consecință, rezultatul demersului nostru este o invitație la aprofundare, meditație şi dezbateri asupra temei, astfel încât, în final, să se poată obține o mai bună elucidare în raport cu exigențele Tradiției şi ale doctrinei metafizice. În acord cu toate aceste repere, să le spunem, conceptuale, prezentate succint mai sus, ar trebui să facem o primă distincție netă între arta sacerdotată şi cea regală, prin prisma produsul final specific anume, Sfântul, pentru prima dintre măiestrii şi Regele, pentru cea de-a doua. Desigur, vom admite că asocierea repere conceptuale, fiind preluată din ştiință, este vag inadecvată pentru a caracteriza un subiect ce aparține cunoaşterii analogice (simbolice). Cu toate acestea, însă, dată fiind incapacitatea cuvintelor de a transmite mesaje de ordin spiritual, ne vom asuma și pe mai departe acestă condiționare, tot astfel cum savanții din fizica cuantică se văd nevoiți să utilizeze numeroase metafore și termeni oximoronici pentru a prezenta realitățile pe care ei le cercetează. Regele şi Sfântul au ca bază comună iluminarea, acea tulburătoare şi necuantificabilă experiență transcendentală – personală, netransmisibilă – vederea lui Dumnezeu ca lumină lăuntrică din ortodoxie. Această peak-experiance este mărturisită de către toți trăitorii autentici ca fiind sublimul moment de inflexiune ce marchează ireversibil începutul îndumnezeirii omului. (Maslow, A. – 2007)
A doua distincție pe care o vom introduce se referă la modul diferit în care Regele și Sfântul evoluează ulterior iluminării, primul adunând instrumente (viziune, charisma…) de îndrumare a acțiunii umane în vederea edificării Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ, celălalt sporindu-și puterile (despătimirea, iubirea aproapelui, vindecarea suferințelor) întru realizarea spirituală și unio mistica. Această diferență pe care o revelăm, aici, între cele două mari categorii de puteri nu este nici iluzorie şi nici incertă, ci doar dificilă de definit din punct de vedere concret, analitic, pentru că aceste două sidhi vin din adâncurile Ființei, asemenea unor daruri îngemănate.
Ca spirit și funcțiune, pogorându-se în om şi în Lume tot din aceeaşi sacralitate, Înaltul Preot şi Regele luminat sunt frați întru Domnul. În toate societățile tradiționale, palatul regal şi catedrala / templul, două edificii aflate, de regulă, în apropiere unul față de celălalt, marchează centrul administrativ şi sacerdotal al locului şi al comunității, în egală măsură. Fiind potențial litigioasă, scindarea puterilor, ca orice divizare de altfel, a generat şi va genera de-a pururi, conflicte vehemente şi contestare reciprocă. În istorie, au existat şi cazuri când o singură persoană a cumulat cele două puteri. Astfel, despre statutul său Iisus spune: Eu sunt Alfa şi Omega!, cu alte cuvinte, eu cumulez funcțiunea regală şi pe cea a sacerdotală, deopotrivă.
În fine, ca o a treia distincție, s-ar mai putea adăuga că arta sacerdotată şi cea regală, sunt diferite şi separate, îndeosebi datorită metodologiilor specifice. Pentru formarea sa, Sfântul alege asceza, izolarea (înstrăinarea de lume), în timp ce, Regele / Maestrul optează irevocabil pentru acțiune în plan socio-uman exersând la maxim interconectarea cu semenii ca o revărsare a propriei sale cunoaşteri asupra societății umane, comunității, etniei din care face parte şi împreună cu care se va mântui sau se va prăbuşi în neant, după caz. De precizat că prin sintagma Arta regală se va înțelege aici, o mixtură între şlefuirea pietrei brute şi edificarea Templului ideal al umanității, ca fiind acestea, două lucrări distincte ce se derulează simultan, una în plan personal, de perfecționare şi elevare spirituală, cealaltă, în plan social, de construire a unei lumi în acord cu ordinea divină revelată.
Până la un punct şi Sfântul şi Regele merg pe un drum comun, acela al cunoaşterii inițiatice, și totuși, tradițiile ce se alcătuiesc, în timp, în urma celor două personaje generice sunt contradictorii şi complementare, în egală măsură. Prima dintre tradiții formează arta sacerdotală / brahmanică, cealaltă, măiestria regală sau arta castei Kshatria. Istoria lumii abundă în date şi informații privind colaborarea și, uneori, confruntarea dintre cele două funcțiuni denumite metaforic, pe bună dreptate, coloanele pe care s-a înălțat umanitatea în aspirația sa către progres, şi prosperitate. Arta regală, aşa cum este aceasta transmisă în prezent în cadrul organizațiilor inițiatice, se prefigurează ca fiind trăirea cu sens, trăirea pentru ideal / valoare, adică trăirea orientată
axiologic având drept ultim scop construirea Templului ideal al umanității.
În plan individual, funcțiunea regală presupune aşadar, atingerea statutului de om întreg cu acel corolar al trăirii la propriu a iluminării; în prealabil, aspirantul a parcurs platoul despătimirii (eradicarea viciilor şi exersarea virtuților) şi a participat efectiv, în cadrul unei organizații inițiatice, la cultivarea spiritului fratern. După ce se va fi încărcat cu toată această cunoaştere pe care o trecem aici în revistă fără a insista, un astfel de Monarh ascuns (decondiționat de cele lumeşti) va privi dintr-o altă perspectivă viața sa de după inițierea cea mare – moartea simbolică urmată cu necesitate de o renaştere. Prin urmare, el va vedea cu alți ochi realitatea, asemenea celui care își schimbă filozofia de viață după ce a intrat în stări de conştiință non-ordinară. Un astfel de aspirant îşi va pune problema sensului vieții sale şi va încerca să se clarifice la acest capitol. Tot meditând la aceasta, personajul nostru generic va înțelege că nu trebuie să-şi fixeze un scop care să fie doar strict personal, ci să vizeze cu deosebire producerea de efecte benefice în plan social (comunitar).
Din acestă perspectivă, cel consacrat Rege îşi va asuma responsabilități privind transpunerea în fapt a voinței și ordinii divine. Desigur, el ştie că nu se poate bucura de rodul muncii sale; pomişorul pe care tocmai l-a sădit în urma convingerilor sale vizionare va deveni falnic şi va bucura un nenăscut pui de om care-i va culege fructul și-l va pomeni, peste timp, pentru fapta sa. Către un astfel de scop se va îndrepta de acum înainte acțiunea Regelui, sacrificiul său şi întreaga energie câtă i-a mai rămas până la marea trecere, cea definitivă şi ireversibilă. Şi iată cum, încet dar sigur, ars moriendi se transformă în ars vivendi. Acesta este fondul perfecționării inițiatice pentru orice Rex Deus! Când aspirantul la măiestria regală va ajunge să înțelegă ființial Adevărul atunci, cu siguranță, el se va fi înțelepțit definitiv şi, astfel, va putea să-şi asume, asemenea unui Avatar, o misiune de pogorâmânt în lume pentru a înfăptui voia lui Dumnezeu – ordinea sacră aşa cum rezultă aceasta din proporționalitate omniprezentă. În esență, funcțiunea Regelui constă în exercitarea efectivă a puterii lumeşti în scopul obținerii echilibrului şi armoniei și presupune efort normativ destinat să ordoneze şi, totodată, exercitarea controlului menit să regleze sistemul condus în raport cu scopul. Desigur, este inutil să mai precizăm că, de fapt, nu ne referim la un rege concret și că avem în vedere doar un personaj generic, definit în mod tradițional prin funcțiunea pe care el ar trebui să și-o asume ca supremă îndatorire și orizont de sacrificiu.

Bibliografie
Guénon, R., (2012) – Stările multiple ale Ființei, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R., (2012) – Omul şi devenirea sa după Vedānta, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R., (2010) – Autoritate spirituală şi putere temporală, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R., (2008) – Inițiere şi realizare spirituală, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R., (2006) – Introducere general în studiul doctrinelor hinduse, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R., (2005) – Metafizică şi cosmologie orientală, Ed. Herald, Buc.
Guénon, R., (1994) – Regele lumii, Ed. Rosmarin, Buc.
Lovinescu, V., (1992) – Monarhul ascuns, Ed. Institutul European, Iaşi
Maslow, A., (2007) – Motivație şi personalitate, Ed. Trei, Buc.
Ossendowski, F., (1999) – Animale, oameni şi zei, Ed. Institutului European, Iaşi