Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Relațiile cu China

Relațiile cu China

Astăzi nu este analiză a vieții internaționale și politicii externe a vreunei țări care să nu ia China în centrul atenției. Nu numai pentru că în marea țară de la Răsărit trăiesc douăzeci de procente dintre oamenii de azi, pe o suprafață cât un continent. Dar această țară s-a schimbat cel mai mult în ultimii patruzeci de ani și a schimbat, la rândul ei, cel mai mult lumea. Afirmarea ei vertiginoasă a antrenat, de altfel, în jurul anilor 2010 încă o schimbare a lumii, după cotitura istorică din jurul anilor 1990 din Europa Centrală și de Răsărit.
Simptomatic, politica externă a SUA a luat cu un deceniu în urmă Asia ca „pivot”. Analiști care contează în decizii (vezi, de pildă, Robert D. Kaplan, Marco Polo’s World. War, Strategy, and American Interests in the Twenty-First Century, Random House, New York, 2018) văd China în fundalul desfășurărilor internaționale. Nu mai vorbim de ceea ce se face și se discută în alte țări.
Nu de mult, oferta chineză de finanțare de investiții în Europa Centrală, din 2013 încoace, a fost fructificată de Polonia, Ungaria, Cehia, Croația și de alte țări. Doar țări care nu-și lămuresc situația lumii de astăzi și reduc politica externă la simplă pliere la ce se vântură o ignoră.
Cu politica ei externă improvizată și mai curând de excursii, România actuală este, din nefericire, printre ele. Doar cu ceva săptămâni în urmă s-a acuzat din nou, oficial, că unii concetățeni ar vrea să ducă țara spre China. Trecem aici peste faptul că nimeni nu vrea astăzi să scoată România din cursul ei prooccidental și proeuropean! Dar este ca și cum ar fi ceva de ocară dacă cineva vrea relații cu China!
Sunt cel puțin trei confuzii grosolane în această vorbire. Ele costă enorm și merită, așadar, discutate.
Este mai întâi confuzia între culoare politică și realitate. Nu înțelegem nici acum că înainte ca oamenii să fie de o culoare politică sau alta, contează adevărul.
Este apoi confuzia între opțiunea politică și politica de stat. Poți avea personal o opțiune politică, dar relațiile dintre state nu se construiesc obligatoriu ca relații de culori politice. Atunci când aceste relații s-au mulat pe criterii ideologice – și în anii treizeci și în anii cincizeci, de pildă – nu a fost deloc bine.
Este, în fine, confuzia între ceea ce este în cap și evoluția lumii. Nu se înțelege că istoria este deschisă. Ca ființe libere, putem accepta sau nu discuția, putem accepta o politică sau alta, putem avea opinie despre orice. Dar dacă suntem integri, nu putem contesta realitatea Chinei, cu sistemul social pe care ea și-l dă, cu forma de conducere pe care și-o stabilește și cu performanțele ei impresionante. Nimeni nu devine mai înțelept prin aceea că este opac la realități.
Pierderile României cu asemenea confuzii se înmulțesc. Bunăoară, se va putea observa lucid că pe harta operațională a proiectului „Drumului Mătăsii”, de la Beijing spre Atlantic, România nu este. Sau este doar tangențial, ca țară limitrofă cu Marea Neagră.
Cum se știe deja, China a pus în joc, de peste un deceniu, cel mai mare proiect de infrastructură și cooperare pentru dezvoltare din istorie – „Noul Drum al Mătăsii”, la care contribuie cu o mie de miliarde de dolari. Proiectul prevede, pentru Europa, rețele de transport și construcții aferente de la Beijing la Hamburg, Rotterdam, Londra, Lyon, Madrid, Veneția și alte locuri. Realizarea lui, care implică optzeci de state, a făcut deja pași importanți (ca exemplu, deja 6000 de trenuri expres de lungimea unei jumătăți de milă fiecare au parcurs ruta!). „Noul Drum al Mătăsii” trece, cu un braț, prin Pakistan, Iran, Turcia, Bulgaria, spre Belgrad, Budapesta, Praga, Varșovia și, desigur, cu alt braț, prin nord, dincolo de România, dar coborând tot în Europa Centrală, spre a înainta spre Germania, Franța, Anglia, Italia și Spania. O magistrală a drumului duce de la Beijing spre Malayezia, alta, traversând Sri Lanka și Oceanul Indian, spre Orientul Mijlociu și Africa răsăriteană, încă una duce de la Veneția la Mombasa, prin Marea Roșie, iar a patra magistrală (aflată în pregătire) ar urma să treacă pe drumul cel mai scurt, care este peste Polul Nord, de la Beijing spre Marea Britanie.
Absența României de pe această hartă sau prezența ei tangențială constituie o pierdere. Numai că, din păcate, țara noastră încasează de ani buni pierderi grele. În interior, de pildă, s-a ajuns în ultimii ani la recordul mondial de emigrări, la recordul comercializării de ființe umane, la fuga de educația din țară, la scăderea competitivității în cercetare, în sport, în alte domenii. În exterior s-au înregistrat, din aceleași cauze, stagnarea relațiilor cu multe state sau datul înapoi, pierderea de poziții cucerite istoricește, scăderea prestigiului țării și punerea ei frecventă în paranteze, inclusiv în teme (de pildă Moldova) care o ating direct, și alte pierderi.
În orice caz, centralitatea Chinei în lumea de azi o asigură în primul rând impetuoasa și cuprinzătoarea dezvoltare a acestei țări, apoi inovațiile pe care le-a adus în orice direcție, mai departe punerea în relief a contribuției chineze la civilizația lumii și ponderea crescută pe glob și, în sfârșit, performanțele ei de o anvergură fără precedent. De aceea, cercetările ce se consacră Chinei actuale pe glob sunt de asemenea amploare încât cam la două luni apar cărți noi, fundamentale, în materie.
Am publicat în urmă cu cinci ani cartea Ascensiunea globală a Chinei (Editura Niculescu, București, 2015), în care am adus la zi discuția despre marea țară de la Răsărit. Nu numai că asumpțiile cărții s-au confirmat – între care, schimbarea profundă a performanțelor chineze, revenirea Chinei în centrul culturii mondiale, cotitura ce s-a produs odată cu reafirmarea ei în politica internațională – dar, între timp, China și-a amplificat și mai mult ponderea în lume. A devenit necesară o nouă ediție a cărții, lărgită.
Ceea ce se cuvine să ne rețină atenția din primul moment sunt noile performanțe și ponderea sporită a Chinei în lume. Cel mai proeminent ziarist german, Theo Sommer, a dat nu demult, într-o carte documentată complet și bine susținută de conceptualizări (China First. Die Welt auf dem Weg ins chinesische Jahrhundert, C.H.Beck, München, 2019), tabloul concludent al situației celei mai recente. Concluzia foarte bine informatului ziarist german este grăitoare: „secolul al nouăsprezecelea a fost secolul Europei, cel de al douăzecilea a fost secolul american. Secolul al douăzecișiunulea, așa sună cele mai multe predicții la trecerea în noul mileniu, va fi secolul Asiei. Eroare: va fi secolul chinez” (p. 11).
Unii își mai spun „chinezii vin!”. Este acum greșit, căci chinezii au venit deja! Indiciile sunt multe și variate.
Să ne amintim că, în însemnările sale din insula Sfânta Elena, Napoleon scria, în 1827, că „atunci când China se va deștepta, lumea se va cutremura”. Deja Mao Zedong a putut proclama „națiunea noastră nu va mai fi niciodată o națiune descurajată. China s-a ridicat”. Actualul președinte chinez a lansat deviza realizării „visului chinez (Chinese Dream)” și a anunțat că deșteptarea Chinei va aduce pe scena lumii un „nou tip de supraputere”.
Se poate discuta ce va veni. Dar până astăzi, în orice caz, China a smuls din sărăcie, în doar patruzeci de ani, aproape opt sute de milioane de oameni. În digitalizare, inteligență artificială, computerizare ea înaintează spre a deveni centrul lumii. În industrii precum informatica, robotica, ingineria spațială, construcții maritime, mijloace de circulație de mare viteză, automobile electrice, materiale, mașini agricole, construcții navale, biomedicină China se apropie de primul loc mondial.
La nivel global, vin din China, de pildă, 63% din producția de încălțăminte, 70% din ochelari, 60% din echipamentele sportive, 80% din televizoare, telefoane mobile, jocuri. China este cel mai mare producător de oțel, deținând 49% din producția mondială. În mari porturi din lume găsești aproape 30% din nave construite în China. China a folosit mai multe materiale în construcții în trei ani decât SUA într-un secol. În jur de 95% din orașele și satele Chinei sunt legate cu șosele noi.
China are acum un produs social brut de peste 11200 de miliarde de euro anual. Creșterea economică a fost de 13,4% și nu a scăzut niciodată sub 6,7%. Forța de muncă activă a Chinei depășește 780 de milioane de oameni.
Shanghai este acum cel mai mare port de containere din lume. Noul aeroport Daxing din Beijing s-a construit în patru ani și asigură traficul pentru o sută de milioane de călători pe an. Cea mai puternică firmă de construcții de reactoare nucleare este în China, iar chinezii construiesc reactoare în cele mai multe țări. China este deja cel mai mare constructor de automobile din lume. China este acum cel mai mare producător de microprocesoare de ultimă generație.
Peste 802 milioane de chinezi folosesc Internetul, iar 1,4 miliarde dintre ei utilizează telefonul mobil. China a trecut din epoca cardurilor în epoca plăților de pe Smartphone. Peste 2% din produsul intern brut se investește în cercetare. Doar SUA sunt în fața Chinei în acest domeniu.
Venitul pe cap de locuitor a urcat de la 76 de dolari în 1978 la 8600 de dolari în 2018. Un venit de peste 20000 de dolari revine astăzi fiecăruia dintre cei aproximativ 180 de milioane de chinezi, iar 30% din producția mondială de bunuri de lux se cumpără în China. În deceniul care începe China devine cea mai voluminoasă economie națională.
China investește la dimensiuni pe care nu le atinge nici o altă țară, pretutindeni pe glob, și primește investiții ca nici o alta. Ca exemplu, investițiile directe chineze în Germania au atins 25 de miliarde euro, în vreme ce ale Germaniei în China sunt de 70 de miliarde euro. În Australia chinezii au investit peste 81 de miliarde și aproape dublu în Africa.
China a dat în 2017 nu mai puțin de 20,8% din producția industrială a lumii. Exporturile chineze au fost de 4280 de miliarde de dolari. China este cea mai mare putere comercială a lumii, cu 13,5% din exporturi și 9,7% din importurile lumii. Din portul Hamburg, de exemplu, pleacă săptămânal 235 de nave cu containere spre 37 de porturi din China. În 2015 peste 815 trenuri au legat China de orașele Europei. Mai mult de 400 de trenuri pe an leagă acum China de Viena. Anual 25 de milioane de containere fac cursa pe calea ferată între China și Europa.
China este și o supraputere a banilor. Acumulările ei în devize în urma balanțelor pozitive înregistrate în schimburile internaționale urcă la peste 4000 de miliarde de dolari. China își permite să ofere credite cu cele mai mici dobânzi – 2-2,5% și fără condiții, exceptând garanția guvernamentală locală.
China a devenit a treia forță nucleară a lumii, cu peste 250 de focoase nucleare. Bugetul ei militar, în 2017, era de 228 miliarde dolari, întrecut doar de cel al SUA (610 miliarde). Modernizarea și amplificarea capacității militare atinge toate sectoarele apărării, care este pusă în legătură cu cele mai noi descoperiri științifice și inovații tehnologice. Unele arme sofisticate sunt secrete chineze. China se apropie de ora zborului uman pe Lună și proiectează deja zboruri umane pe alte planete.
Asemenea oricărei alte țări, nici în China nu lipsesc dificultăți structurale. Datoria publică a statului a atins 51% din produsul intern brut. În ultimii șase ani s-a redus ponderea săracilor de la 10,2% din populație la 4%, dar mai este de schimbat situația a peste 200 de milioane de oameni. Discrepanțele sociale din China sunt întrecute doar de Africa de Sud – numai în Beijing sunt 94 de miliardari, față de 86 în New York. Și China cunoaște o îmbătrânire a populației, tocmai ca efect al dezvoltării. Lupta împotriva corupției – care a fost declanșată de fapt, pentru epoca noastră, în China și a fost sprijinită de Statele Unite ale Americii – a debutat cu combaterea profitorilor economici de pe urma statului și continuă. Prelucrarea istoriei, în vederea lămuririi trecutului, ia încă timp.
China își etalează cu mândrie suveranitatea. La școală toți copii învață refrenul „să nu uităm niciodată înjosirea națională!” China cere pretutindeni „respectul intereselor ei nucleu” și propune orizontul „armoniei”. China este o supraputere care știe ce vrea și vrea să fie numărul unu. China a adoptat strategia soft power, pe care a transformat-o în smart power, cu care își sporește impactul în lume. China nu acceptă ca altcineva în lume să stabilească ierarhiile, căci, spun chinezii, știu și ei să o facă.
Este multă suficiență în abordarea Chinei și, înainte de orice, a chinezilor. Unii europeni au în minte doar trecutul chinezilor, marcat, ca în multe locuri din lume și în diferite epoci, de lipsuri. Alții văd doar deschiderea spre lume și îi socotesc pe chinezi imitatori a ceea ce ei observă în locurile în care merg. Destui au reținut numai particularitatea regimului politic chinez, aceea de a fi condus de un partid comunist, dar nu cunosc decât din clișee propagandistice China.
Firește, în nici o discuție despre o țară, oricare ar fi ea, nu trebuie tăcută sub tăcere politica și rezultatele ei, nici tăinuite consecințele, fie ele și negative, sub vreo „corectitudine politică”. Sinceritatea plină de luciditate trebuie preferată oricărei asemenea „corectitudini”! Dar discuția despre regimuri politice ar trebui dusă exact, cu cunoașterea precisă a lucrurilor. Altfel se rămâne la suprafață și se bagatelizează aspecte importante.
Nu se știe, bunăoară, nici cine sunt liderii cu care lumea are de a face. A trebuit să vină Henri Kissinger să atragă atenția că Mao Zedong, despre care se poate discuta îndelung, și trebuie discutat pe toate fețele, era format în studii clasice și stăpânea întinsa cultură a Chinei, din care își extrăgea vederile. A trebuit să vină Helmut Schmidt și să evoce discuția sa cu Mao despre Kant sau Haekel și să argumenteze nevoia unei atenții aparte a lumii la dezvoltarea fără precedent ce se anunța deja în China. Acum vine Theo Sommer care arată că liderul actual, Xi Jinping, inginer chimist și doctor în drept, este cunoscător al literaturii franceze, engleze, ruse și americane, după stagii în Franța, Rusia și SUA. Tot ziaristul german ne spune că Xi Jinping este „singurul om de stat din timpul nostru care nu numai că vorbește de grand design-ul unei noi ordini mondiale, dar o și face să devină realitate în mod înțelept, conștient de scop și consecvent” (p. 182).
La noi, cum se vede mai nou, se absolvă, cum dă Domnul, o facultate scurtă, se funcționează fără vreun relief, se nimerește apoi în funcții importante și se învârte iataganul „justiției” și serviciilor secrete, pentru a se ataca ceea ce nu se pricepe. Precară fiind formația și condiția culturală și civică a decidenților, precare sunt și rezultatele!
Care este raportarea rațională la China, cu atât de covârșitoarea ei prezență în lumea de azi? Pe drept, Theo Sommer atrage atenția că europenii ar trebui să se despartă de patru „iluzii”. Este vorba de iluzia că „istoria s-a sfârșit” cu schimbările din anii 1990, de iluzia că din exterior cineva va putea forța schimbări în China, de iluzia că felul de a gândi occidental va smulge China din tradițiile ei și de iluzia că o supraputere poate fi manevrată în voie (p. 428-432). Cultivatul ziarist german cere justificat și eliberarea de trei „obsesii”. Este vorba de obsesia după care China va prelua conducerea pe glob, de obsesia că dezvoltarea Chinei va întâlni dificultăți de netrecut, de obsesia că un război cu China ar fi inevitabil (p. 432-434). Toate aceste „iluzii” și „obsesii” trec sub tăcere deschiderea istoriei, soliditatea tradiției culturale chineze, complexitatea fără precedent a societății mondiale de astăzi și, peste toate, o „împletire de interese chino-americană”, începând cu interesele celor două economii majore ale lumii, cu totul nouă în istorie și care schimbă datele tuturor problemelor.
Adaug, la „iluzii” și „obsesii”, două „prejudecăți” tenace. Ele sunt vii mai ales în Europa, care, așa cum se observă tot mai clar, nu și-a lămurit până la capăt nici astăzi trecutul ei și nu s-a eliberat de clișee. Adaug, de asemenea, o „supralicitare” pe care unii o adresează doar Chinei, în vreme ce alte state fac același lucru.
Prima prejudecată este că tot ce nu este conform mentalității celui care judecă se poate confunda. Într-adevăr, când este „noapte” (adică omului îi lipsesc cunoștințele!), multe lucruri par simple. Această prejudecată conduce la asimilări fără suport.
Or, China actuală nu este Italia sau Germania anilor treizeci, nu este Uniunea Sovietică, nu este, precum sub Mao Zedong la un moment dat, o țară preocupată de „revoluția mondială”, nu este nici avocatul ordinii mondiale actuale. China actuală nu este asimilabilă cu vreun regim de azi sau din trecut. Între altele, ea joacă cartea neamestecului în treburile interne, a păcii și a cooperării în interes mutual. Și, cum recunoștea șeful personalului Casei Albe, generalul John Kelly, „chinezii au un regim care pentru chinezi funcționează” (p. 386), iar oricine este rațional nu poate să nu recunoască performanțele Chinei actuale.
China este cu totul altceva și trebuie examinată și evaluată fără preconcepții. Theo Sommer se apropie de miez când observă că, în același timp în care afirmă adeziunea „la marxism-leninism ca poziție călăuzitoare în domeniul ideologic”, Xi Jinping vorbește de „sinizarea marxismului” (p. 190). Creativitatea, în optici proprii, care scoate în cele din urmă din orice obediență a viziunii, este de fapt linia directoare a Chinei de azi.
A doua prejudecată este că pe lume există doar un fel de organizare rațională. Se poate și în acest caz constata că atunci când nu este reflexivitate, dogmatismul este la ușă. Această prejudecată conduce la pretenții nerealiste. Pretenția, de pildă, ca în China să vedem asumat liberalismul european sau american și instituțiile democrației create cu secole în urmă la Westminster.
Știm bine că nu a fost posibil istoricește și nu se întrevede așa ceva! De aici nu rezultă că în China ar fi ceva „străin canonul drepturilor fundamentale democratice și al drepturilor omului” (p. 440), cum spune, de data aceasta abrupt și greșit, Theo Sommer. Se pot parcurge scrieri importante în discuția internațională (Yu Keping, Democracy is a Good Thing: Essays on Politics, Society and Culture in Contemporary China, Brookings Institution Press, Washington DC, 2011; Liu Jie, Human’s Rights: China’s Road, Beijing, 2014) care dovedesc contrarul. În fond China a semnat, la San Francisco, în 1945, declarația universală a drepturilor omului și, ceea ce este esențial, nu a denunțat-o vreodată. Este adevărat, ea pune accent pe unitatea drepturilor omului – economice, sociale, politice, dar aceasta este chestiune de interpretare, ce se poate discuta.
Nu dă rezultate să se pună în seama exclusivă a Chinei ceea ce se face, de altfel, și în altă parte. Luându-se necritic după unii nemulțumiți de Institutele Confucius, Theo Sommer consideră rețeaua Hanban, care, la drept vorbind, este chiar mai amplă decât cunoaște el, ca fiind un „braț lung al Chinei” (p. 448). Evaluarea sa, după care se încalcă astfel libertatea de gândire, este, însă, cel puțin de neînțeles, din multiple motive.
Libertatea de gândire este, fără îndoială, o valoare primordială a vieții omenești și o componentă de bază a democrației. Nu există libertate și democrație fără libertatea de gândire. Moses Mendelssohn și Charles S. Peirce au argumentat decisiv că nici nu este posibilă îngrădirea durabilă a libertății de gândire.
Numai că institutele culturale amplasate în străinătate ale oricărei țări distribuie anumite abordări ale societății, ce se cultivă de țara respectivă, și preferă anumite teme, inevitabil în detrimentul altora. Faptul că reprezentanți chinezi nu discută critic situația din țara lor în Institutele Confucius nu este, totuși, test al libertății de gândire. Este doar indiciul unei orientări instituționale, ce poate fi comentată. Știm prea bine că rețeaua de Institute Confucius nu are egal prin anvergura și rigoarea organizării, dar aceasta nu este argument contra institutelor.
Desigur, discuția asupra raportării la China are deja o istorie și continuă cu evaluări și accente variate. Samuel Huntington (The Clash of Civilisations, Simon & Schuster, New York, 1996) spunea că democrația chineză nu va recurge la procedurile universaliste practicate în democrațiile occidentale, ci la acceptarea de către popor. John Mearsheimer (The Tragedy of Great Power Politics, W.W. Norton & Company, New York, 2001) își asumă că supraputerile se comportă la fel. Eberhard Sandschneider (Globale Rivalen. Chinas unheimlicher Aufstieg und die Ohnmacht des Westens, Hauser, München, 2007) susține că politica confruntării nu va împiedica ascensiunea Chinei. James Mann (The China Fantasy, Random House, New York, 2008) spune că în China forma de conducere consacrată rămâne durabilă și se va dezvolta un „capitalism autoritar”. Kishore Mahbubani (The Great Convergence. Asia, the West and the Logic of the World, Public Affairs, New York, 2018) susține că partidul comunist chinez, având controlul puterii, împiedică emergența de ideologii particulariste, ce pot fi primejdioase.
Theo Sommer conclude înțelept că în raportarea la China opțiunea „comunicare-cooperare-concurență” aproape că nu mai are nevoie de argumentare, fiind evidentă, și trebuie preferată din capul locului „liniei confruntare-criză-conflict” (p. 434). China este de privit ca o supraputere care își cunoaște interesele și și le afirmă cu claritate, ca o supraputere care mai are nevoie de timp pentru dezvoltarea proprie conform programelor sale, dar nu este nicidecum o țară în curs de dezvoltare. Eu aș adăuga – China este o țară de o bogăție culturală care abia a început să fie valorificată pe scară corespunzătoare și, în același timp, o țară cu creații în varii domenii, care nu se mai lasă ignorate.
Remarc aici doar o latură a problemei. Am discutat în mai multe rânduri cu prietenul meu Du Wei, pe când eram rectori, dânsul la renumita Hangzhou University of Science and Technology, iar eu la Universitatea Babeș-Bolyai. Domnia sa era profesor de estetică, cu studii la Cambridge (Marea Britanie). L-am întrebat dacă predă în cursurile sale Croce, Adorno, Lukacs, Hartmann, principalii esteticieni din istoria recentă a Europei. Răspunsul său îmi sună proaspăt și azi, cu voce cu tot: „Andrei, noi avem multe abordări comparabile!”. Mi-am dat seama pe loc că acest fapt va trebui asumat – anume că dimensiunile neobișnuite ale Chinei și creativitatea acesteia pot fi sursă de surprize, în materie de abordări și de personalități.
Raportarea la China este rațional să plece, în opinia mea, de la două premise. Ele sunt cruciale, fiind realități.
Prima premisă este aceea că există legitim o singură Chină, care trebuie respectată. Nici subînțelesurile, nici licitarea unui fragment al Chinei contra altuia, nici operarea cu dubla măsură sau ceva similar nu au dus departe și trebuie abandonate.
A doua este că aceea că rămâne treaba Chinei să-și decidă cupola ideologică și forma de conducere a statului. Ceea ce chinezii își asumă este ceea ce ei vor. Continuarea privirii relațiilor internaționale prin prisma competiției ideologice, după ce aceasta s-a dovedit caducă, și relansarea ei ar fi absurde, mai ales în era împletirii fără precedent a intereselor diverselor state.
Desigur, există în Europa și o a treia „prejudecată”, la care Helmut Schmidt a trimis cu rafinamentul culturii sale și pe care unii lideri europeni încep să o perceapă. Este prejudecata după care China are de făcut ceva, iar ceilalți ar fi în ordine și pot sta cu mâinile încrucișate. De la început fals!
Chestiunea cheie este democrația. Desigur, cum spunea fostul cancelar german, în China va fi treptat democrație (p. 55), dar de lucrat este și în altă parte. Theo Sommer constată cu luciditate: „Și Europa și America trebuie să-și facă gânduri cum se pot susține în zorii secolului chinez” (p. 45). El se apropie de veritabila problemă când constată, de asemenea: „În ceea ce privește democrația, depinde în primul rând de noi (în Europa, n.m.) să o menținem vie și puternică. Trebuie să respectăm în casa noastră principiile ființării democratice. Trebuie să rămânem conștienți că în competiția valorilor, inevitabilă în relație cu autoritarii, este vorba în cele din urmă de întrebarea care sistem oferă soluții mai eficace la probleme. Ideologia nobilă (hehre), singură, nu poate răspunde” (p. 436).
Numai că trebuie adăugată observația că și în democrația europeană actuală se resimt sau nu se combat tendințe cărora ar fi sănătos să li se pună capăt. De aceea și avem în Europa actuală critici ale felului în care se înțelege democrația (Roger Bootle, The Trouble with Europe, Nicholas Brealey, London, Boston, 2016), ale birocratismului și scăderii calității liderilor (Habermas), semnalări ale instrumentării justiției tocmai sub pretenția independenței ei (Andrei Marga, Justiția și valorile, Ratio & Revelatio, Oradea, 2017), propuneri de schimbare la nivelul Parlamentului și Comisiei Europene (Thomas Piketty et…, Pour une traite de democratization de l’Europe, Seuil, Paris, 2017) și, înainte de orice, efortul de a valorifica tradiția meritocrației, în care însăși China are ceva de spus (Helmut Wilke, Demokratie in Zeiten der Konfusion, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2014). Recuperarea sensului inițial al instituțiilor democrației și restabilirea unității dintre democrație și meritocrație sunt acum, în Europa, condiții majore ale unei democrații vibrante și creative, care să readucă continentul în mijlocul lumii.

 

(Din volumul Andrei Marga, China între supraputeri, în curs de publicare)

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg