Consiliul
Județean Cluj
Relațiile dintre Supercategoriile speculative
Personalizate în manieră hegeliană, categoriile (concepte) și uneori Supercategoriile se transformă unele în altele, trec unele în altele sau devin, fără a putea fi „decupate” din înlănțuirea lor care creează iluzia mișcării. Altfel, considerate ca forme noetice ale Speculațiunii, ca idei sau gânduri, odată speculativate, ele își găsesc locul în mintea omului, în cuget (nous), unde este locul ideilor (topos eidon), al formelor noetice de orice tip (intelective, raționale sau speculative), situație în care ele pot fi raportate, comparate, conexate unele cu altele.
Relațiile autologice dintre Supercategoriile Subsistenței nu pot fi gândite decât prin „decuparea” lor din contextul pentadic al Subsistenței, cum au făcut-o filosofii din toate timpurile, începând cu eleații, pe care i-au interesat cuplul Totul și Unul (to pan kai to hen), pe alții i-au interesat Infinitul și Eternitatea, iar pe idealiștii germani mai ales Absolutul. Dar interesul nu se reduce numai la două Supercategorii, ci și la trei, la patru sau la toate cinci.
Neputând fi definite, căci depășesc domeniul de referință al Rațiunii, Supercategoriile autologice au fost interpretate speculativ prin raportare unele la altele, cea mai simplă fiind relația supercategorială binară. Aceasta este speculativă, căci fiecare dintre Supercategoriile autologice reproduce catoptronic Subsistența și, totodată, pe fiecare dintre celelalte Supercategorii autologice.
Se mai petrece aici un fenomen datorat interpretării cu mijloace raționale, inferioare celor speculative, a relațiilor, în special binare, dintre Supercategorii în genere. Constantin Noica observase că, de regulă, aceste relații sunt dublate de altele „degradate”, „coborâte”, am zice noi, de la nivelul Speculațiunii la nivelul Rațiunii. În felul acesta relația binară dintre Supercategoriile Infinitate și Eternitate este „degradată” la nivelul raportării dintre infinit și etern. Adică Supercategoriile sunt „degradate” în categorii sau predicamente: Infinitatea în infinit și Eternitatea în etern.
În cazul Absolutului, „degradarea” se face prin cuplul categorial absolut-relativ, iar la Hegel prin „ridicarea” personajului care este chiar Absolutul de la starea simplă de ființă la cea de concept și Idee în Logică, la reproducerea ei catoptronică în Natură și la reunirea celor două (Gândire și Natură) în Spiritul Absolut.
Genurile „maxime” (ta megista ton genon) la Platon sunt un fel de intermediare între Supercategoriile Speculative și genurile supreme raționale. Ele sunt cinci și pot fi considerate ca exemple ilustrative ale capacităților dialectico-speculative cu care erau înzestrați marii filosofi greci.
Ființa, ca to on, cu semnificație ideală ante rem, adică auto kathʼhauton, ca și Același și Altul sunt raportate la perechile „degradate” unu-multiplu, finit-infinit și alte cupluri asemănătoare, dintre care unele ca mișcare și repaus sunt, în mod evident, genuri de categorii, dar, concepute în sine, nu se mai raportează predicativ la specii, singulare sau individuale și, ca atare, nu mai sunt considerate predicamente.
Relațiile dintre acestea sunt însă demne de menționat, căci, în ciuda specificului determinat de concepția lui Platon despre Idee, în afară de relațiile binare ale acestora de participare (methexis) una la alta, de comuniune (koinonia) ori de combinare sau amestec (mixis), apar și două relații binare în care genurile „maxime” sunt contrare (enuntia), ceea ce înseamnă că discuția este plasată bine în domeniul antiologic al Supercategoriilor. Este vorba despre relațiile binare: Același-Altul (tauton-thateron, heteron) și Mișcare-Repaus (kinesis-stasis).
Fig. 2
Cele opt săgeți din Fig. 2 indică fiecare câte o relație supercategorială binară: patru sunt de participare a celor patru „genuri maximale” la Ființă, care apare în Fig. 2 de două ori, adică pentru cele două perechi de genuri. Liniile cu două săgeți la capete marchează relațiile binare de contrarietate, restul de două marchează comuniunea celor două genuri maximale contrare cu Același și Altul. Datorită faptului că aceste relații trebuie exprimate și respectiv comunicate se ajunge la propoziții sau judecăți contradictorii, pe care Platon le menționează. Să zicem că Repausul participând la Ființă și la Același este Repaus, dar participând și la Altul este altul decât Repausul, dar altul Repausului este Mișcarea, și atunci el nu mai este Repaus. Adică este și nu este Repaus (esti kai ouk esti stasis). După cum și Mișcarea se dovedește că este și nu este Mișcare, dar aceasta nu înseamnă că Repausul este Mișcare sau că Mișcarea este Repaus, căci între acestea este relația binară de contrarietate. Adică ceea ce este Mișcare nu este ceea ce este Repaus.
Se profilează astfel un „joc dialectico-speculativ” care îi ducea la disperare pe scolasticii care încercau să interpreteze pe cale rațională (kata tou logon) ceea ce era în afara (epikeina) Rațiunii și deasupra (hyper) Acesteia, dar era totuși exprimat cu mijloacele lingvistice ale vorbirii raționale, cum procedează Platon în dialogurile Parmenides și Sofistul. Ce-i drept, personajul care conduce discuția este Străinul din Elea, adică un Parmenide sau un Zenon care te obligă să ajungi la contradicții, dacă vrei să vorbești, cum zicea Wittgenstein, despre ceea ce trebuie să se tacă. Și Platon, cu o deosebită subtilitate transferă discuția pe plan lingvistic rațional, adică acolo unde contrarietatea genurilor „maxime” conduce, de la acceptarea neființei, la acceptarea contradicției și în cele din urmă a falsului. Acesta este riscul identificării de planuri, căci acceptarea combinației ideilor (mixis ton eidon) nu trebuie să ne conducă la amestecul enunțurilor afirmative cu cele negative și nici la amestecul adevărului cu falsul. Asta dacă nu vrem să devenim sofiști.
Aceleași relații binare față de trei dintre cele cinci genuri „maxime” (Ființa, Același și Altul) pot fi stabilite și în legătură cu alte dualități, de exemplu, Unu și Multiplu, Finit și Infinit etc. Ceea ce înseamnă că două dintre pozițiile din Fig. 2, respectiv (2) și (3), pot fi considerate ca un fel de „variabile” de genuri „maxime” și, respectiv, de Supercategorii.
Aici însă mai intervine ceva, de ordin lingvistic, dar și ontic. Perechile contrare, de exemplu, Mișcare-Repaus, pot fi redate și prin negativul unuia dintre contrarii, Mișcare-Nemișcare sau Nonmișcare; Unul și Multiplul prin Unul și Nonunul; Finitul și Infinitul prin Finitul și Nonfinitul, particula „Non” marcând negativul și relația de contrarietate propriu-zisă, pe când celelalte relații pot sugera uneori Alteritatea care, ea însăși, are drept contrară Identitatea sau Nonalteritatea.
Se deschide astfel o perspectivă deosebită a relațiilor binare între Supercategorii care ar putea fi aplicată și la nivelul Supercategoriilor autologice, și anume direct prin negativ și nu prin „decădere”.
De la nivelul Eternității, de exemplu, să nu coborâm la etern și vremelnic, ci să acceptăm contrarul NonEternitate.
Se va ajunge astfel la o situație speculativă paradoxală pentru nivelul Rațiunii, căci aici se petrece coincidentia oppositorum între pozitiv și negativ. NonEternitatea, de exemplu, este ceea ce nu este Eternitate, adică Unul, Totul, Infinitatea și Absolutul. Dar și pozitivul, adică Eternitatea, este Unul, Totul, Infinitul și Absolutul, de unde rezultă că Eternitatea este NonEternitatea. Și, într-adevăr, și după Fig. 2, adică platonic vorbind, Eternitatea, dacă participă la Ființă și la Același, este Eternitate, dar, participând și la Altul, nu mai este Eternitate, ci NonEternitate sau, cu aspect contradictoriu paradoxal, Eternitatea este și nu este Eternitate. Aceasta, deoarece Ea de fapt nici este, nici nu este, ci subsistă. Exprimarea paradoxală ivindu-se prin transpunerea Ei la nivelul judicativ al Rațiunii, adică prin „decădere” de la nivelul Supercategoriei autologice.
Aspectul speculativ al identității dintre pozitiv și negativ a fost utilizat pe larg în sistemele filosofice dialectico-speculative, începând cu sistemul lui Fichte în care Eul se opune Sieși ca NonEu pentru a se reuni apoi cu Sine. Căci Eul, ar zice Platon, participând la Altul ș.a.m.d.
Trebuie menționat însă și faptul că relațiile pentadice platoniciene, spre deosebire de cele idealist-germane (triadice), fără personalizarea genurilor „maxime”, deși acestea sunt idealizate în sine, nu conduc la nicio continuare spre alte cicluri de relații, ceea ce înseamnă că genurile „maxime”, ca și Supercategoriile pot fi „decupate” și tratate în sine și pentru sine, în ciuda faptului că toate pot fi speculativate față de sine sau față de celelalte în relații binare, dar, antihegelian vorbind, fără a se transforma (ele însele) unele în altele.