Duplicitatea lui Beck în relaţiile cu România se va menţine

 

La 6 octombrie, Petrescu-Comnen a infirmat corectitudinea informaţiilor transmise de Beck prin ambasadorul român la Varşovia, Franasovici, ca „necorespunzând realității”. Şeful român al externelor precizează că – atât de la Roma, cât şi de la Berlin – România ar avea asigurări oficiale pozitive (în sensul) că: „Guvernele respective nu sprijinesc revendicările ungureşti decât numai în regiunile locuite de majorităţi maghiare. Nici Germania nici Italia nu sprijineau dorinţele ungare de a anexa Slovacia şi Rusia Subcarpatină”.1 Nu se cunoaște modul în care Fransasovici l-a informat pe Beck despre aceste aspecte. De atunci între cei doi s-a creat o prăpastie, care n-a mai putut fi trecută, demonstrându-i-se în față a fi mincinos.
Mai ales că în acele zile Beck ascundea în mod evident ambasadorului român faptul că el, personal, era partizanul şi arhitectul de drept al alipirii de către Ungaria a Ucrainei Subcarpatice; şeful diplomaţiei poloneze se menținea, în continuare, în duplicitatea-i caracteristică faţă de România, crezând că îi poate înșela pe liderii de la Bucureşti, în timp ce aceștia descifraseră adevărul din telegramele primite de la Londra, Roma sau Budapesta, care erau repartizate Regelui, Guvernului etc. Chipul și sforțările revizioniste ale Budapestei erau umărite cu mult profesionalism de cel mai bun ambasador al României din perioada interbelică: Raoul Bossy. Și acesta se lovea de gândirea găunoasă a omologului polonez, Leon Orlowski, pe care „îl cita” în însemnările sale demonstrându-i inconsecvența, lipsa de logică și de profesionalism. De la Varşovia lipsea informarea care se impunea în condițiile date: rezultatele vizitei ministrului Csaky în Polonia, efectuată în acele zile.
Impresia ambasadorului Franasovici, cum că Ungaria, în schimbul limitării pretenţiilor sale asupra Slovaciei, ar fi obţinut promisiunea Poloniei de a-i susţine revendicările privitoare la Ucraina Subcarpatică, nu avea logică și argumente solide. A fost meritul oficiului din Budapesta, care a adus decidenţilor români precizările de rigoare, respectiv că Csaky i-a cerut lui Beck ca să nu dea garanţii Cehoslovaciei, pe motiv că acestea ar leza interesele Ungariei în chestiunea Slovaciei şi Transcarpatiei. S-a produs o anumită înăsprire a dialogului, atunci când guvernul ungar a aflat de declaraţia lui Beck, făcută după restituirea Teschenului, respectiv că Polonia nu mai are motive de fricţiune cu cehii. Ministrul afacerilor externe al Poloniei ar fi asigurat pe Csaky de ajutorul său diplomatic, fără a lua însă angajamente precise pentru aducerea la îndeplinire a aspiraţiilor ungare.2
Nu rezultă din nici un document dacă noua nuanţă din poziţia poloneză s-ar datora demersurilor lui Comnen, pe care Beck îl dezavua, cum de altfel a şi scris în singura sa lucrare, Ultimul raport, culmea redactată în România, o mărturie a ranchiunei sau pizmei intelectuale, din care rezultă unele accente pătimașe la adresa omologuluui român, ca şi împotriva lui Titulescu, pe care colonelul, de asemenea, nu l-a avut la inimă. La București au ajuns semnale că Berlinul şi Londra aveau poziţii opuse planurilor poloneze şi maghiare. De la Londra, Vasile Grigorcea a comunicat decidenților, la 8 octombrie, că mai înainte cu o zi „între Berlin şi Varşovia a intervenit «ceva» ce a făcut ca planurile concertate polono-ungare să fie subit şi complet părăsite… ” Se pare că Germania, nevoind să fie pusă în faţa faptului împlinit, a făcut ieri la Varşovia un demers drastic, opunând un veto cât se poate de categoric, în faţa căruia Polonia s-a închinat”.3
Direct, de la Varşovia, cunoaştem din surse indirecte că Polonia ar fi refuzat să acorde ajutor în continuare Ungariei, şi i-ar fi promis numai un sprijin moral, precizându-i că în nici un caz Polonia nu va face război pentru pretenţiile maghiare.
În timpul vizitei demnitarului ungur la Varşovia, urmare aşadar a poziţiei germane şi engleze, i s-a sugerat lui Csaky să-şi realizeze dezideratele prin propriile puteri ale Ungariei. Nu excludem că sfatul respectiv să îl fi condus pe acesta la dinamizarea acţiunilor proprii.4

 

Părerile altor diplomaţi români despre problemele în cauză

 

Cunoscut a devenit faptul că la Londra, potrivit celor transmise de şeful misiunii, Vasile Grigorcea, la Palatul Sturdza, Foreign Office-ul ar fi dat instrucţiuni Legaţiei Angliei din Budapesta să intervină pe lângă guvernul ungar – în mod energic – pentru a modera pretenţiile şi a nu tulbura pacea.5 Iar ambasada Germaniei din capitala Marii Britanii ar fi ţinut „un limbaj categoric opus planurilor ungaro-polone asupra Rusiei Subcarpatice”.6 Dar Franasovici informează de la Varşovia despre poziţia aprobatoare a Germaniei cu privire la sprijinul moral şi diplomatic polonez pentru Ungaria, considerând că Rusia Subcarpatică va cădea ca un „fruct copt” în mâna Ungariei. Greu de înțeles ce rol aveau asemenea informaţii neverificate care se transmiteau la Bucureşti prin ambasadorul român.
Contradicţiile dintre informaţiile lui Franasovici şi cele primite de Comnen de la Grigorcea, Bossy, Zamfirescu etc. l-au determinat pe şeful externelor să îl invite de două ori în decurs de trei zile pe Fabricius pentru unele explicaţii privind poziţia Germanei în problema Ucrainei Subcarpatice, fapt elucidat în întrevederea din 9 octombrie, din care rezultă că România dorea şi insista asupra explorării intereselor comune germano-române privind Rusia Subcarpatică, respectiv de a păstra o posibilitate de comunicaţie și transport directe cu Reich-ul prin Cehoslovacia.
Pe lângă celelalte considerații, Comnen (cum spuneam, fost ministru al României la Berlin) amintea diplomatului german că printr-o graniţă comună maghiaro-poloneză se creează un dig artificial soldat cu efecte nefaste asupra relaţiilor viitoare dintre România şi Germania.
În acelaşi timp, la 10 octombrie, Comnen îi cere şi ministrului român la Berlin a-i întâlni urgent pe von Ribbentrop şi, eventual, pe mareşalul Göring, pentru a le da explicaţiile etnice, politice şi comerciale cunoscute, eventual cu harta în mână. Îi precizează că înglobarea slovacilor din Rusia Subcarpatică în hotarele Ungariei nu intră în acordul prevederilor de la München. Îi mai comunică că Guvernul (român) aşteaptă efecte pozitive în urma demersurile active şi insistente pe care diplomatul Bucureştilor le va face.7
La 10 octombrie, ministrului Nicolae Petrescu-Comnen îl primește în audiență pe ministrul german la Bucureşti, Fabricius, pentru a primi explicaţiile solicitate cu patru zile în urmă în legătură cu poziţia Germaniei faţă de intenţiile Ungariei privind frontiera comună cu Polonia. De reținut, acesta îi confirmă că: „guvernul german nu are niciun angajament faţă de Ungaria decât de a sprijini moralmente revendicările sale, care tind în mod exclusiv la recunoașterea regiunilor cehoslovace locuite în majoritate de unguri”. Totodată Fabricius reafirmă că Guvernul german nu este deloc de acord ca regiuni slave să fie reunite la Ungaria.8
În timpul primirii, ministrul Comnen îi atrage atenţia diplomatului german că „dacă planul unguresc s-ar realiza (în direcţia respectivă), nu numai că s-ar crea noi posibilităţi de iridente slave în hotarul Ungariei, dar s-ar părea că se tinde la crearea unui dig între Germania şi România. Aşa fiind, se socoteşte că în cazul când Germania doreşte să aibă asigurate mai multe posibilităţi de comunicaţie cu România s-ar cuveni ca să se declare în mod categoric, atât la Budapesta, cât şi la Varşovia, că n-ar fi partizană pentru realizarea intenţiilor respective”.9
La rândul lui, Bossy a informat, la 9 octombrie, ministerul român al afacerilor străine despre câteva aspecte punctuale şi – în primul rând – că: „Guvernul ungar ar fi fost îngrijorat de declaraţia domnului Beck că, în urma restituirii Teschenului, Polonia nu mai are motive de fricţiune cu Cehoslovacia. Ministrul afacerilor străine al Poloniei ar fi asigurat pe domnul Csaky de ajutorul său diplomatic, fără a lua însă angajamente precise pentru aducerea la îndeplinire a aspiraţiilor ungare”.10 Așadar, încă o dovadă că ideea cu „fructul copt” transmisă de Franasovici de la Varşovia nu avea încă nici un sâmbure de adevăr.
Ministrul Orlowski vine cu o nouă stratagemă. Încearcă să îi demonstreze lui Bossy „că ar fi momentul psihologic – «momentul unic» – pentru o reconciliere definitivă între România şi Ungaria… Ar trebui – argumenta şeful misiunii poloneze în Ungaria – să vă folosiţi de situaţia critică în care se află guvernul de la Budapesta care, fără asentimentul României, nu se poate decât cu greu mişca, spre a-i smulge o renunţare definitivă şi solemnă la pretenţiile sale. Pentru a obţine o asemenea renunţare, nu este nevoie să vă părăsiţi aliata (Cehoslovacia); ar fi suficient, v-o afirm, să nu vă opuneţi la consultarea prin plebiscit a voinţei populare din Rusia Subcarpatică…”
Colegul meu polon m-a asigurat – menţionează Bossy – că, „în conjunctura prezentă, guvernul ungar ar accepta un aranjament cu România pe baza statu quo-ului. Am observat atunci colegului meu polon că bine a făcut să întrebuinţeze termenul de «smulgere», căci în acest caz ar fi o renunţare «smulsă» de noi ungurilor în momente critice, pe care ei n-ar mai respecta-o după rezolvarea crizei, dată fiind mai ales sporirea forţelor de stat…”.11 Cu siguranţă, scenariul propus de Orlowski era un plan de acţiune pus de acord între ministerele de externe maghiar şi polonez.
Se știe că proiectul a fost susţinut fără nici cel mai mic succes, peste zece zile, la Galaţi, în discuţiile avute de Józef Beck cu regele Carol al II-lea şi cu Nicolae Petrescu-Comnen. Răspunsul pe care îl va primi şeful diplomaţiei poloneze va merge pe raţionamentul lui Bossy, argumentaţia prezentată de liderii români devenind şi mai solidă, conţinând elemente concrete de strategie şi de politică internă, în interdependenţa lor.

 

 

Note
1 Idem, Raport 29, p. 347
2 Idem, ff. 243-244
3 Alianța … Doc. 33, 34, 35, pp. 254-258
4 AMAE, idem, f. 243-244.
5 Alianța… Doc. 33, p. 354
6 Idem, doc. 34, p. 357
7 Alianța… Doc. 47, pp. 377-378
8 Idem, doc. 47
9 Idem, doc. 48, p. 378-379
10 Idem doc. 36, p. 362