Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Relațiile supercategoriale complexe

Relațiile supercategoriale complexe

S-ar putea stabili și anumite „relații” între persoanele divine, de precedență, de exemplu, între Dumnezeu Tatăl și Fiul lui Dumnezeu, și invers, de succedență și respectiv de „proveniență” a Duhului Sfânt din Tatăl (ek tou Patros). În privința provenienței și din Fiul (Filioque) s-au ivit contraargumente. În cadrul Crezului Creștin, Fiul lui Dumnezeu s-a întrupat „de la Duhul Sfânt” (ek Pneumatos agiou), căruia îi era succedent.
Dar toate aceste relații sunt discutabile între entități de puterea Infinitului și a Eternității, care, în plus, sunt și identice. S-a considerat totuși că ele ar fi de aceeași substanță (homousia) sau ființă care diferă numai prin hipostaze.
Considerațiunile acestea sunt inacceptabile nu numai pentru Intelect care nu admite că (1=3), ci și pentru Rațiune care ajunge la contradicții de genul: „Dumnezeu Tatăl este identic cu Fiul lui Dumnezeu” și „Dumnezeu Tatăl este diferit de Fiul lui Dumnezeu”. Această identitate și diferență i-a sugerat lui Serapion Mașkin, urmat de Pavel Florenski (în lucrarea Stâlpul și Temelia Adevărului, Polirom, Iași, 1999) rezolvarea situației prin acceptarea unei legi a identității diferită de A=A. Dar, dacă (A=NonA), chiar dacă l-am nota pe non-A cu B (A=B), formula nu este acceptabilă în cadrul Sfintei Treimi, căci Fiul lui Dumnezeu nu este numai diferit (B față de A), ci și identic cu A și atunci formula ar fi (A= și ≠ B).
Sfânta Treime reprezintă o treime specială cu relații supercategoriale specifice de identitate și diferență în cadrul Unului ca Supercategorie autologică. Taina Sfintei Treimi sau Misterul (mysterion), cum îi zice Hegel în Prelegeri de filosofie a religiei, apare numai în raport cu percepția senzorială, cu tratarea intelectivă și rațională a enunțurilor antinomice pe care le presupune exprimarea relațiilor dialectico-speculative dintre entități de „puterea” Supercategoriilor.
Pentru percepția senzorială, de exemplu, nu poate fi imaginată situația de precedență a efectului față de auză, căci se observă întotdeauna mai întâi cauza care precede efectul. Cu toate acestea, sunt cazuri frecvente în care relația dintre cauză și efect este de simultaneitate. Fulgerul (lumina) și tunetul (sunetul) percepute de la distanță par în relație de precedență și succedență. De aproape însă, par simultane. În cazuri artificiale însă fenomenele se produc în vederea obținerii unor efecte preconcepute, care sunt gândite, proiectate și executate intenționat. Oarecum Demiurgic. Dumnezeu a zis: Să se facă lumină! (Fiat lux!), adică să se facă, să se producă efectul.
Din perspectiva relativității, apropierea de viteza luminii poate produce (intelectiv, adică pe baza unor calcule) fenomenul contracției trimpului sau, prin depășirea vitezei luminii să se accepte (tot intelectiv) ca un vehicul să ajungă la destinație înainte de a porni, ceea ce este intolerabil din perspectiva percepției senzoriale.
Cu atât mai intolerabile sunt situațiile dialectico-speculative, în care entitățile speculative sunt identice și totodată diferite simultan, ca Fiul lui Dumnezeu care este și Fiul omului, sau Fiul lui Dumnezeu care este „de o Ființă (homoousios) cu Tatăl prin care toate s-au făcut (di’ou ta panta egeneto). Și aceasta „mai înainte de toți vecii” (pro panton ton aionon), dar s-a întrupat totuși din Fecioara Maria și a fost răstignit în zilele lui Pilat din Pont. Ceea ce este, într-adevăr, intolerabil nu numai pentru percepția senzorială sau pentru Intelect, și pentru Rațiune. Și este bine să fie așa, căci entitățile speculative, sunt în afara și deasupra Rațiunii. Ele nu pot fi nici percepute și nici înțelese. Și nu sunt nici raționale, ci supra-raționale, adică speculative; și numai în felul acesta pot fi gândite, ca separate, cum zicea Aristotel, ca Divinul și Eternul față de profanul și perisabilul perceptibil, inteligibil sau raționabil.
Relațiile supercategoriale tetradice, având în vedere și semnificațiile de tradiție pitagoreică ale pătratului, ale proporțiilor perfecte numerice (tetractis) și astronomice, s-ar părea că au mai mult aplicații transcendente cosmologice în lumea circularităților astrale și planetare. Dar circularitatea și cercul, considera Constantin Noica, deci purtătorul tetradicității, are aplicații și în „tabla categoriilor”.
Spre deosebire de circularitățile tetradice obișnuite, cu respectarea celor patru componente, ca în cazul anotimpurilor: 1) primăvară, 2) vară, 3) toamnă, 4) iarnă și din nou: 1) primăvară…, Noica acceptă trei termeni de tip categorial: 1) Ființa, 2) Devenirea și 3) Devenirea întru Ființă, al patrulea fiind tot Ființa (regăsită). Circularitatea pare aici chiar „vicioasă”, dacă n-am ține cont de semnificația gnoseologică deosebită a „regăsirii” Ființei față de Ființa „inițială”. Dealtfel, nici primăvara, la care se revine în fiecare an, nu este aceeași.
Și nici Fiul risipitor, din pilda care îi plăcea lui Constantin Noica, cel care se reîntoarce, după ce a colindat lumea și a risipit averea, nu mai este același cu nesăbuitul care a plecat din casa părintească. Și tocmai de aceea se deosebește el și de fratele său care, neplecând nicăieri, a rămas la fel ca Fiul risipitor dinaintea plecării.
Raportul dintre Ființă (1) și Ființa regăsită (4) presupune o reproducere catoptronică, dacă trecerea de la (1) la (4) este gândită de către un speculator care s-o transforme cu mijloacele noetice ale Speculațiunii, mai întâi în Devenire (2), adică în contrara Ființei, și apoi, prin Devenirea întru Ființă (3), în Ființa regăsită (4), adică speculativată, reprodusă catoptronic.
La Constantin Noica însă, prin personalizare categorială, Ființa însăși se transformă în Devenire și devine apoi întru Sine. Ceea ce s-ar petrece independent de orice gândire, deci și de gândirea speculativă. Este însă evident că aici Ființa nu mai are semnificația rațională de Esență, cu sediul in mente, ci semnificația existențială de entitate ontică, dar nu supusă devenirii, ci capabilă de a deveni întru Sine și pentru Sine, asemenea Conceptului din logica lui Hegel.
Relațiile supercategoriale pentadice, cum o dovedește și lucrarea de față, vor fi considerate maximale, în orice domeniu supercategorial ar fi, cum s-a dovedit până la acest moment: I) al Supercategoriilor autologice ale Subsistenței; II) al Supercategoriilor Existenței (de exemplu: 1) Eon; 2) Esteton; 3) Percepton; 4) Anteton și 5) Reprezentare); III) al Ființei (de exemplu: 1) Intelectul; 2) Rațiunea; 3) Intelectul Rațional; 4) Speculațiunea și 5) Rațiunea Speculativă), după care vor fi prezentate, după Schema generală a Sistemului Filosofiei Pentadice, și domeniul IV) al Realității și V) al Existenței Reale.
Poate că este momentul să reamintim aici Pentada de Aur a Realității: 1) Frumosul; 2) Adevărul; 3) Binele; 4) Dreptatea și 5) Libertatea. Fiecare pentamer al Realității, în măsura în care aceasta este Ființa Existenței sau Gândirea Existenței cu toate cele cinci facultăți noetice, adică 1) Intelectul; 2) Rațiunea; 3) Speculațiunea; 4) Intelectul Rațional și 5) Rațiunea Speculativă, reprezintă, într-o mai mică sau mai mare măsură, reproducerea catoptronică a Existenței Nemijlocite în conformitate cu formalitățile (formalitatis) care le impune facultățile noetice ale gândirii.
Frumosul este provenit etimologic din lat.formosus, de la verbul formo, a forma, de unde provine și „forma”, care înseamnă „aspect”, „înfățișare” (gr.morphe). Frumosul reprezintă Cumestele Existenței Nemijlocite, adică este o aplicație a formalităților pe care le implică, mai cu seamă Intelectul, cu sprijinul însă al Rațiunii, cu formalitățile sale de exprimare și al Speculațiunii, cu perspectivele sale de expansiune spre Transcendență și Transcendentalitate.
Adevărul în genere este obiectivul principal al Rațiunii, cu referință la Ceeaceestele Existenței Nemijlocite, care se realizează prin surprinderea Esenței, ca principala componentă a Ființei. Aceasta se manifestă în diferite modalități, după criteriile Inteligenței și se desfășoară procesual pe Calea mai mult sau mai puțin Divină (ale-theia) a Speculațiunii. Căci Adevărul nu există ca atare ci trebuie gândit ca să fie într-un fel sau altul.
Binele este Temeiul, obiectivul și motivul pentru care Existența Nemijlocită trebuie să fie frumoasă și adevărată. Adică să fie Bună pentru viețuitoarea privilegiată de către Divinitate sau Destin drept Cauză finală sau Scop al Lumii în conformitate cu formalitățile Speculațiunii, cu criteriile după care din Ceeaceafost și din Ceeaceeste se poate stabili Ceeacevafi (de la to ti en einai și de la to ti esti la to ti estai einai), adică ceea ce ar trebui să fie.
Dreptatea, de la ceeace este drept sau îndreptățit să fie, presupune o confruntare între ceeaceeste și ceeace ar trebui să fie într-un fel sau altul, care sugerează o aplicație a Intelectului Rațional, adică a unei modalități de menținere a Ceeaceeste Bine, chiar cu mijloace restrictive. Aceasta, pentru a nu permite să fie Ceeacenueste Bine, adică Răul.
Libertatea însă este garanția posibilității de instituire a Rațiunii de a fi Bine și de a trăi cu Dreptate, dacă nu pentru toți, pentru cât mai mulți oameni.
Dar toate acestea sunt numai gânduri despre o Existență care ar putea să fie frumoasă, adevărată, bună, dreaptă și liberă, o Existență pe care omenirea se tot străduiește să o facă tot mai reală, cel puțin în ultimele secole, în care se poate vorbi despre o Existență făcută de oameni prin reproducere catoptronică tot mai apropiată de Pentada de aur a Realității. O existență Rațională prin crearea de instituții speciale destinate reproducerii Frumosului natural și producerii Frumosului artificial și artistic; instituții ale Științei referitoare la toate domeniile Adevărului și la tehnicizarea lui; instituții juridice care să apere Dreptatea și drepturile fiecărui om, pentru Binele lui, și instituții politice care să-i garanteze Libertatea.
Privind în jurul nostru, observăm cât de mult se face în anumite domenii ale Existenței Reale, ale științei și ale tehnicii, de exemplu. Constantin Noica ne povestea că, în tinerețea lui, prin București mai circulau tramvaie trase de cai, în care puteai să te urci și să cobori din mers. Pe de altă parte, observăm anumite regrese în domeniul Binelui, anomalii ale Justiției și aberații politice. Reproducerea catoptronică, speculativă a Realității nu se face uniform și nici facultățile noetice ale gândirii nu sunt folosite proporțional cu importanța lor.
Încă de la începuturile Renașterii s-a dat mai multă importanță Intelectului sau Inteligenței în dauna Rațiunii. Ad essentiam renuntiando vincimus, ziceau modernii, și au reușit, în multe privințe, să învingă Natura și s-o facă ostilă omului.
Din perspectiva Filosofiei Pentadice se poate încerca, cel puțin în domeniul Realității, să fie restabilit echilibrul între facultățile noetice ale gândirii, pe baza cunoașterii domeniilor de referință ale fiecăruia, a proceselor psihice prin care pot fi exercitate, a limbajelor caracteristice prin care se exprimă și a semnificațiilor gnoseologice pe care le presupune în cadrul Teoriei generale a Ființei.

 

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg