Singurul profesor cu care am avut cursuri în fiecare an de facultate (1953-1957) a fost Romulus Todoran (1918-1993): în primul, introducere în lingvistică, în al doilea, dialectologie română, în al treilea, gramatică istorică, iar în al patrulea, lingvistică generală. Am avut astfel prilejul de a cunoaște un model de profesor universitar, care stăpânea toate domeniile mari ale lingvisticii și care, prin ținuta, conștiinciozitatea și seriozitatea cu care își îndeplinea obligațiile didactice, aducea ceva din atmosfera de la Muzeul Limbii Române. Se bucura de mare apreciere din partea profesorului Ion Breazu și a altora, era admirat și totodată temut de studenți. Pe cât era de politicos, chiar delicat, pe atât era de exigent la examene. Consemna răspunsurile studenților și le analiza în detaliu, la sfârșit, arătând ce a fost pozitiv, ce a fost eronat, și ce le-a lipsit, după care își comunica aprecierea prin calificativul suficient/bine/foarte bine sau: îmi pare rău, răspunsul nu poate fi calificat decât cu insuficient. N-am auzit, totuși, student care să fi considerat că a fost nedreptățit, nici dacă a fost calificați cu insuficient. Todoran era corectitudinea întruchipată.
În volumul lui de eseuri, Vistian Goia îl descrie foarte exact: „Înalt, subțire și drept, precum un sportiv de performanță, își ridica pălăria c-un cot deasupra capului, pentru a saluta pe cea mai amărâtă studentă întâlnită în cale” (Nu trecem singuri prin lume, 2015, p. 47). Părea distant, dar era accesibil celor care îi meritau încrederea. Majoritatea profesorilor și cercetătorilor actuali din domeniul filologiei clujene i-au fost elevi: Mircea Borcilă, Ion Mării, Mircea Popa sunt doar trei dintre cei care ar merita să fie menționați.
Romulus Todoran era corect nu numai la examene; își arăta opinia în orice împrejurare, chiar și cu riscul de a suporta consecințe nedorite. Exemplific cu două împrejurări. Prima: prin 1962/1963 a avut loc un concurs pentru ocuparea postului de cercetător la colectivul Mușlea al Institutului de Lingvistică din Cluj. După câte îmi amintesc, președinte era E. Petrovici, R. Todoran și I. Pervain erau membri, iar eu eu eram secretarul comisiei de concurs. S-au prezentat doi candidați foarte diferiți: pe unul îl recomandau trei doctorate și excelente publicații de specialitate, pe când celălalt era un necunoscut, autor al unui manuscris prin care dorea să combată Sfânta Scriptură cu ajutorul credințelor populare (?). Acesta din urmă se bucura însă de protecția unuia dintre membrii comisiei. La analiza răspunsurilor oferite de candifdați, Todoran s-a pronunțat ferm în favoarea celui dintâi (care fusese și persecutat politic), spunând: „tovarășul… a fost umilit să participe la un concurs alături de…” Așadar, nu numai că n-a acceptat dorința evidentă a unui coleg de generație și de facultate, dar s-a revoltat că cineva poate să susțină, din motive cu totul personale, un candidat fără merite și fără perspective. Cu Todoran nu erau posibile aranjamente de genul: o mână spală pe cealaltă și amândouă fața. În paranteză fie zis, decidenții Filialei n-au acceptat numirea celui propus de comisie, factorul politic având prioritate.
A doua împrejurare: Todoran a refuzat să facă parte, alături de B. Cazacu și I. Pervain, dintr-o comisie de concurs pentru promovarea lui Dumitru Pop, motivându-și refuzul prin sintagma „nu sunt de specialitate”, dar – scrie Pop – „Todoran n-a refuzat să facă parte dintr-o comisie pentru promovarea lui I. Taloș”. Cu alte cuvinte, Todoran ar fi fost omul dublei măsuri, inconsecvent în aplicarea propriilor principii. Eroare. Todoran avea probabil obiecții cu privire la activitatea lui D. Pop, pe care, ca membru în comisie, ar fi fost nevoit să le prezinte. El s-a sustras acestei neplăcute situații și a deschis calea pentru înlocuirea lui în comisie, ceea ce era în favoarea candidatului. Pop se autovictimizează, când scrie cele de mai sus; el nu putea concepe ca cineva să refuze participarea la comisia de promovare a lui (Martor atent și modest părtaș la istorie. Cluj-Napoca: Todesco 2005). Todoran a rămas însă fidel convingerilor proprii, conștient de riscurile pe care și le asumă, riscuri care au fost dezvăluite, după moartea lui, de către însuși D. Pop.
R. Todoran nu accepta cadouri de niciun fel de la studenți ori aparținători. Era de o cinste exemplară – Ovidiu Bîrlea îl considera „paraintransingent, ca piatra din Trăscău” (v. Ovidiu Bîrlea – Ion Taloș: Corespondență 1963-1977. Ediție îngrijită de Andreea Buzaș. Alba Iulia: Augustin Bena 2017, p. 105). Odată, cineva a considerat, totuși, că trebuie să-i trimită un pachet, în semn de mulțumire pentru felul în care l-a calificat. Pachetul a fost primit de îngrijitoare în absența destinatarului. Au urmat însă zile întregi de supărare și de frământări în casa Todoran, până când profesorul a găsit soluția: el a stabilit cu generozitate valoarea pachetului și a trimis-o expeditorului, prin poștă. Câți profesori, medici etc. din România ar fi procedat în acest fel?
În 1953, Romulus Todoran avea grad de lector. Ca fiu de preot nu putea spera mai mult în acei ani. Își desfășura însă activitatea cu o conștiinciozitate ieșită din comun: nu întârzia un minut la cursuri și își oprea expunerea odată cu sunetul clopoțelului, ceea ce l-a expus unor ironii răuvoitoare. Prin 1956, cred, a fost avansat la grad de conferențiar, avansare cu totul meritată, prin care rectorul C. Daicovici și-a câștigat meritul de a fi trecut peste originea socială nesănătoasă a candidatului.
Când am absolvit facultatea, singurul coleg căruia i se propusese un post în Cluj a fost Alexandru Cristureanu, ca cercetător-sjutor la Institutul de Lingvistică. Ceilalți absolvenți urmau să fie repartizați în învățământul secundar, dar niciunul în Cluj. În săptămâna dintre examenul de stat și repartizarea absolvenților, într-o după amiază, aflându-mă la biblioteca facultății, am fost căutat ce conferențiarul R. Todoran, care m-a invitat în biroul său și mi-a spus următoarele: „dl. Ion Mușlea are un post de cercetător-ajutor la Arhiva de Folclor, pentru care te-am propus pe dumneata. Mâine la ora 12 te va căuta dl. Mușlea, tot la biblioteca facultății; vrea să te cunoască și să decidă dacă te acceptă.”
Am descris cu alt prilej întâlnirea mea memorabilă cu Ion Mușlea, care m-a acceptat și a stabilit că voi fi încadrat la data de 1 iulie, câteva zile înainte de a fi avut loc repartizarea propriu-zisă a seriei mele. Am aflat cu vremea că Ion Mușlea îl aprecia foarte mult pe Romulus Todoran încă din perioada refugiului la Sibiu al Universității clujene. Era probabil filologul clujean cu cel mai mare prestigiu în fața lui Mușlea. Îi cerea deseori sfatul la alcătuirea glosarelor ori la transcrierea textelor folclorice, dar și în chestiuni de relații interumane.
Legăturile mele cu Romulus Todoran n-au fost foarte strânse până în anul 1963, când mi-am luat curajul de a-l chema să mă cunune și a aceptat. De atunci, relațiile dintre cele două familii au evoluat favorabil, culminând cu vizite reciproce și cu scurte sau mai lungi călătorii comune, una chiar în Germania Federală.
Prin urmare pot spune că l-am cunoscut și înțeles pe Romulus Todoran mai bine decât mulți. Omul care părea distant și rece era atent, prevenitor, dornic de a face bine – câte exemple n-aș putea oferi! –, dar în același timp era exigent, chiar sever, cu sine și cu cei din jur. Nu accepta compromisuri și nu jignea pe nimeni. Era un om de o politețe rar întâlnită, sobru, nevorbăreț, dar cuvântul rostit de el era îndelung gândit și fără greș.
Prin activitatea științifică desfășurată, R. Todoran s-a situat între cei mai de seamă filologi ai generației lui, atât în cercetarea limbii, cât și în aceea a folclorului. Colegii filologi au scris despre opera lui din domeniul lingvisticii. Eu mă opresc asupra celei de cercetare și editare a folclorului românesc. Sugeram mai sus că Todoran a aparținut școlii Pușcariu, care includea în preocupările ei atât cercetarea fenomenelor de limbă, cât și a celor de folclor. În domeniul folclorului a debutat în 1945 cu studiul Poezii populare într-un manuscris ardelean din 1831 (Anuarul Arhivei de Folklor, VII, 131-139), remarcabil nu numai prin descoperirea importantului manuscris, ci și prin ceea ce selectează din textele lui: Todoran alege variantele baladelor Toma Alimoș și Brumarul Mare, acestea numărându-se printre cele dintâi atestări la noi; el selectează, de asemenea, câteva cântece lirice, dintre care unele au variante în antologia de lirică populară alcătuită de L. Blaga.
Corolarul activității lui în domeniul editării folclorului îl reprezintă editarea operei lui Alexiu Viciu, din care a apărut până acum volumul Flori de câmp. Doine, strigături, bocete, balade (Cluj-Napoca: Dacia 1976). Todoran primise de la fiul lui Alexiu Viciu, Quintiliu, manuscrisul colecției, a cărei tipărire eșuase în 1913. M-a întrebat dacă aș dori să colaborăm la editarea acelui manuscris. Era o nesperată onoare și am acceptat cu bucurie. Ne întâlneam seara în biroul dânsului de la Facultate și lucram două-trei ore, dar, ca în cazul oricărei lucrări colective, elaborarea ei a fost deseori întreruptă, deoarece ba unul, ba celălalt avea sarcini urgente în altă parte. Pentru amândoi, ediția Viciu era, cum se spunea atunci,o lucrare înafara planului. Și nici editurile nu se grăbeau să publice colecții de asemenea dimensiuni. Ritmul lent în care progresa lucrarea a fost ironizat de Ovidiu Bîrlea, care, în scrisorile pe care mi le-a adresat în acea perioadă, vorbea de „metoda Todoran-Taloș”. A ieșit însă o ediție apreciată de însuși exigentul Ovidiu Bîrlea (Op. cit., p. 247-250).
Am pregătit totodată reeditarea celorlalte lucrări ale lui Viciu: textele lirice publicate în Convorbiri Literare (1888-1889), colindele, tipărite în 1914, studiile și articolele de folclor ale cunoscutului profesor de la Blaj din perioada 1887-1944. Doream să oferim astfel o ediție completă a operei unuia dintre cei mai reprezentativi folcloriști ai Transilvaniei. Împrejurări neprevăzute au împiedicat editarea volumului atunci, dar și după 1989, iar în prezent lucrarea se află în faza de actualizare a informației, respectiv de cercetare a variantelor din colecții similare din Ardeal. Sper ca și acest volum să vadă lumina tiparului în viitorul apropiat.
Romulus Todoran a realizat și o importantă colecție de folclor, publicată sub titlul Graiul din Vâlcere, raionul Turda (în Materiale și cercetări dialectale, I, 1960, 29-126). Ea conține 136 de texte, majoritatea fiind hori – unele cu variante în antologia Blaga – și strigături, după care urmează baladele, bocetele, colinzile, descântecele și legendele referitoare la strigoi. Colecția Todoran a fost realizată în anii 1941 și 1944, de la șapte informatori de diverse vârste și cu grad diferit de instruire școlară. Ea a respectat exigențele școlii Densusianu și Mușlea, devenind o frumoasă monografie a graiului și folclorului din Vâlcele, sat în care Todoran sen. a lucrat mai mulți ani ca preot-învățător. Ea e deosebit de valoroasă și utilă atât lingviștilor, cât și folcloriștilor.
Prezentul articol dorește să fie prinosul de recunoștință adus omului, profesorului și cercetătorului exemplar, care a fost Romulus Todoran, la împlinirea unui secol de la nașterea lui.