Consiliul
Județean Cluj

weekly magazine in english,
romanian and italian

Rememorări și încântări la Gala timișoreană Jazz Blues Kamo (II)

Rememorări și încântări la Gala timișoreană Jazz Blues Kamo (II)

Cântăreața Teodora Enache a adus la Timișoara un proiect de anvergură, ce mobiliza muzicieni de sorginte cosmopolită: pianistul american Manu Koch, saxofonistul/flautistul basarabean Alexandru Arcuș, contrabasistul grec Apostolos Sideris, vocalista bucovineancă Ana-Cristina Leonte, ghitaristul tulcean Călin Grigoriu și percuționistul braziliano-israelian Joca Perpignan. Multe dintre piesele cântate de Teodora (adeseori în duet cu Ana-Cristina) fură extrase din ciclul compus de ea pe (pre)textele autorului libanez Khalil (Kahlil) Gibran, autorul faimoasei cărți intitulate Profetul (1923). Dimensiunea ecumenică a acestei operei și-a găsit o optimă reflectare în combinarea variilor fundaluri culturale din care proveneau interpreții. În recital au existat și evocări personalizate: de exemplu, confesiunile ex-profesoarei de matematici Teodora Enache, a cărei carieră jazzistică a început prin decizia
abruptă de a abandona școala unde preda, la începutul anilor 1990, și de a se alătura muzicienilor grupați la Clubul Pod 16 din Timișoara (totul s-a petrecut într-o singură zi, la invitația telefonică a influentului jazzman Liviu Butoi). Vocalista − între timp cunoscută și pe plan internațional − și-a revelat firea sentimentală și prin două blues-uri dedicate memoriei lui Kamo: Stormy Monday, cu eficiente solo-uri de sax (Arcuș) și pian (Koch) și Blues de Timișoara, compus de Kamocsa ca o celebrare a eliberării de regimul totalitar, declanșată în decembrie 1989 în capitala Banatului.
Întrucât Gala Kamo fusese gândită, din principiu, și ca o platformă de promovare a jazzului din zona geografică europeană căreia îi aparține Banatul, am receptat cu satisfacție apariția grupului Jazz Kolective Beograd din Serbia. O notabilă inițiativă a bateristului de solidă reputație Miodrag Maljokovic: aceea de a se poziționa în postura unui „Art Blakey belgrădean” pentru noua generație de jazzmeni din țara vecină. Actualii săi jazz messengers sunt tinerii Kristijan Mlacak/sax, Dusan Saric/pian și Milan Pavkovic/contrabas. Cu toții sunt absolvenți de înalte studii muzicale, fie acasă, fie la Amsterdam sau Graz. Toți membrii cvartetului au colaborat, într-un fel sau altul, cu prestigiosul RTS Big Band, al Radioteleviziunii Sârbe. Prestația lor se caracterizează prin eleganță stilistică, circumscrisă reperelor post-bop. O trupă coerentă, practicând un jazz atletic, însă care știe să eludeze efuziunile gratuite. După modul lor de a se manifesta, cei patru belgrădeni se înfățișează ca un fel de gardieni ai „bunelor maniere”, presupuse de atașamentul necondiționat la valorile chintesențiale ale jazzului. Exemplare în acest sens sunt solo-urile dense și îndelungate (à la Sonny Rollins), cu modulații gentil controlate, interpretate la sax tenor de către Mlacak, dar și contribuțiile nu mai puțin consistente ale pianistului Saric și ale solidului tandem bas-baterie. Lăudabilă mi se pare atitudinea tinerilor conduși de septuagenarul Maljokovic, de continuare a vigurosului filon de jazz autentic, așa cum se configurase el în Iugoslavia dinaintea catastrofei belice de la finele secolului trecut.
Gala s-a încheiat cu un recital de zile mari al formației Nightlosers. Binecunoscută pentru maniera originală în care abordează blues-ul din unghiul folclorului (preponderent românesc), trupa condusă de vocalistul/ghitaristul Hanno Höfer a atins un nivel artistic ce o recomandă ca redutabil „bun de export”. Dar densitatea humorului și abundența aluziilor la ethos-ul autohton mă fac să cred că receptarea ideală a spectacolelor Nightlosers se poate întâmpla doar acasă. Evident, publicul internațional poate fi frapat de originalitatea prezenței scenice a lui Nucu Aloisiu Pandrea, cu ale sale intervenții la frunză, sau de efectele grotești obținute de către baterist din jucării în formă de porcușori. Dar când Hanno îl prezintă pe acesta cu sintagma „La porci − Claudiu Purcărin”, poanta e rezervată doar vorbitorilor de română. Am urmărit de la începuturi evoluția muzicală a lui Höfer și a formației sale. Progresele înregistrate sunt uimitoare (dacă m-aș referi numai la deceniul scurs de la recitalul lor la Lisabona). Angrenajele bine rodate din interiorul septetului îl fac să sune ca o sinteză între o solidă trupă de blues și un dezinvolt taraf teleportat în era world music. Contribuțiile fiecărui component sunt valorizate plenar, iar interacțiunea dintre ei dă muzicii o strălucire aparte. Pasajele de virtuozitate instrumentală sunt dominate de „El” Lako Jimi/ghitară, violină, bouzouki. Fantezia sa improvizatorică e nesecată, iar frecvența imprimată staccato-urilor atinge vertijul. Acestui dinamism quasi-mediteranean − mixat cu energetismul și histrionismul bateristului − i se răspunde, complementar, cu o implicare flegmatic-transilvană din partea celorlalți instrumentiști: Grunzo Geza/keyboards, Lucian Pop/contrabas, Attila Peter/violă. Instrumentației de bază îi sunt adăugate picante ingrediente, precum sunetele obținute din washboard (scândura de spălat rufe), din cavaquinho (antecesorul micuței ghitare hawaiane ukulele), din păsărele de ceramică umplute cu lichid, sau imitațiile perfect credibile de orgă sau țambal sintetizate de keyboardist. Transferul dramaticului blues Hey Joe al lui Hendrix pe un fundal de țambal în stare de ebrietate e delectabil. Muzică și humor de maximă inventivitate! În consecință, cronicarul își deploră incapacitatea de a reda prin cuvinte forța de seducție a unui asemenea spectacol. Nu pot decât să vi-l recomand, spre a vă convinge singuri.
Din cele de mai sus reiese că Gala Kamo, organizată de Johnny Bota cu bonomia și competența ce-l caracterizează, a demonstrat un adevăr cam ignorat de majoritatea impresarilor noștri: se poate face un festival de jazz de calitate, chiar dacă majoritatea protagoniștilor sunt autohtoni, sau artiști români din diaspora. Deși evenimentul a durat numai două zile, am reușit ca în acest scurt interval să îmi revăd vechi și buni amici, fie din culise − Eugen Gondi, Florian Lungu, Marius Giura ș.a. −, fie din diverse sfere ale culturii, dar cu reală apetență pentru jazz și blues: Sorin Ciutacu − unul dintre fondatorii studiilor de olandeză din țara noastră; Ioan Băcălete − candidatul propus de mine la funcția de președinte al Federației Române de Jazz, la primele alegeri libere din 1990 (impunerea altui candidat, pe criterii extramanageriale, a dus la disoluția acelei structuri organizatorice incipiente); Sorina Ianovici-Jecza, lidera Fundației Triade și a impresionantei case-muzeu Peter Jecza din Timișoara; Robert Șerban − vitalistul poet, teleast și promotor cultural; Jenny Brăescu − cunoscuta coordonatoare a festivalurilor de jazz de la Brașov. Din punct de vedere jazzistic, Timișoara se dovedește a fi pe măsura titlului de Capitală Europeană a Culturii ce-i fu atribuit pentru anul 2021.

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg