Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Renașterea totemului în flux-refluxurile epicii

Renașterea totemului  în flux-refluxurile epicii

Cu opera epică a Mihaelei Moreno (prozatoare și lingvistă de origine română, statornicită în Germania), cititorul de acasă s-a întâlnit absolut ocazional, deși în 2019 Editura Citadela din Satu Mare i-a publicat romanul Pursânge Andaluz, iar la începutul lui 2021 Editura Arania din Brașov i-a publicat romanul Totem. O călătorie dincolo de munți. Am precizat „cu opera epică”, fiindcă Mihaela Marchiș Moreno este autoarea unor cercetări lingvistice importante, publicate în Occident (Adjectivele relaționale, argumente tematice ale substantivelor deverbale; Modelarea locală a dependențelor nelocale în sintaxă etc.). Familia limbilor eschimo-aleute, mai concret limba inuiților pentru care Mihaela Marchiș Moreno a arătat un interes special, i-a prilejuit cercetări în nordul Canadei, în ținuturile glaciale din Alaska, subiect romanțat în Totem. O călătorie dincolo de munți.
Problema limbii inuite în sine va fi tratată în studii pur ligvistice ulterioare de larg interes sub toate aspectele: fonetic, semiotic, morfologic (concomitența timpurilor) fără ca în roman să primim mai mult de câteva relații generale, traduse în fapte de viață. Totem. O călătorie dincolo de munți, schematic, este un roman construit pe două planuri: epic – după modelul narațiunii în ramă, iar ideatic se sprijină pe înlănțuirea flux-reflux și nu pe simetrie, cum am putea crede după „nostalgia originilor” din final.
Călătoria, străvechi prilej epic (consacrat în literatura mitică, în basmul fantastic, în epopee, în tragedie), este și de această dată scop și circumstanță de o fecunditate cuceritoare prin ocazionarea unor incursiuni dus-întors într-o cultură primitivă bogată în informații complexe, însoțite, la rândul lor, cu fapte de viață al căror inedit susține atenția cititorului și o motivează. Așadar, autoarea, colaboratoare a unei prestigioase reviste enciclopedice berlineze, Geo, pleacă în 1967 într-o expediție spre ținuturile Alaskăi. Ultimul zbor cu avionul din Vancouver înseamnă ieșirea din lumea civilizată spre lumea unei rezervații antropologice și îi prilejuiește prietenii de un umanism inedit: Angelika, Amaruq, Amber și, nu în ultimul rând, Nanouk – un câine din rasa Alaska Malamut.
Tradiția cronicărească cere să-i dăm cititorului măcar sintetic firul acțiunii, lucru care, în cazul romanului Mihaelei Moreno, este un test dificil tocmai prin faptul că acest fir se rupe des în factual și se continuă sau divaghează în ideatic, în speculativ, în conexiuni abile, exhaustive de cultură, argument că autoarea a luat în calcul orice categorie de cititori: nimeni nu pierde însă nimic în cele din urmă, deși fiecare escaladează textul cât îl țin puterile. Un avertisment subtil, și nu e singurul, ne previne de la început că suntem conduși la limita unde se întâlnesc (fără a produce valori comune) două culturi diferit structurate: „Bătrânii mei inuiți spun că nimeni nu poate deveni altceva decât ceea ce poartă în suflet și cu ceea ce este înzestrat de spiritele superioare. Unii sunt mai înzestrați, alții mai puțin clarvăzători și cred că ei sunt centrul atenției. Din păcate cultura europeană a contribuit la acest fel de a vedea lumea”(p.23) – spune Amber cu prilejul unei discuții despre semnificațiile numelor de persoane, ceea ce pare să pună personajele pe poziții incompatibile, impas care, ca și altele, va fi depășit prin virtuțile spiritului. Ama (Amaruq), călăuza inuită, le va conduce pe cele două exploratoare spre rezervația Kluane cu săniile trase de câini pe distanțe de sute de kilometri; îndepărtarea de o civilizație spre a pătrunde într-o alta este prilej de acomodare cu marile dimensiuni ontice, tipul și spațiul, percepute într-o filosofie nouă, care se va revela în moduri de gândire ce au dus la o limbă capabilă să semnifice altfel, cât se poate de incitant pentru orice lingvist.
Amber începe contactul cu mediul ostil al ghețurilor în chip dramatic: este atacată de o ursoaică de care scapă tocmai în momentul când orice speranță se stingea, grație unei învățături tainice a artelor marțiale – strigătul de triumf, tradus de însoțitorul inuit ca invocare a Marelui Spirit, prilej ca Amber să primească un nume autohton, cu semnificație. În timpul călătoriei se produce o avalanșă, presimțită de câini și tradusă în reacții de devotament protector, însă Amber, dornică să imortalizeze fenomenul în fotografii, este surprinsă de potopul lavinei alături de Nanouk, însoțitorul ei, cunoscător al locurilor. După un timp neconștientizat, va fi descoperită de un tânăr vânător, Anernerk, de numai 14 ani, șansa lui de a trece înainte de vreme în rândul inițiaților comunității sale. Recuperată sub terapia șamanică a bătrânei Torngasak, ocazie pentru Amber să învețe limba inuită, să cunoască reguli și detalii ale vieții relevante pentru civilizația acestei populații, curând va fi socotită o amenințare pentru femeile tribului, o tulburare în ordinea vieții de fiecare zi a bărbaților cu consecințe în ineficiență la vânătoare. Instinctele și temerile primare, așadar, rămân substanțial identice în cele două culturi care își coexistă, în ciuda oricăror anacronii și incompatibilități. Bătrâna Torngasak încă de când îi este adusă Amber ca să fie salvată face aprecieri șamanice de luat în seamă: „Spiritul ei se află în pădurile din sud și se va întoarce în câteva ore din nou în corp. Nu este din aceste locuri. Vine de departe și dintr-un alt tărâm, străin nouă. Este deja bărână, cam 30 de ani, cu toate că nu pare, dar încă pântecele ei nu a adus urmași pe lume. Spiritul ei este unul plăcut Marelui Spirit pentru că e capabilă să comunice cu celelalte vietăți și le înțelege graiul. Lupul acesta (Nanouk, n.n.) este trimis din lumea de dincolo să o însoțească”(p.61).
Satul Tomkin, în care Amber stă o vreme, este prezentat în detalii antropologice și relevă vitalitate echilibrată, necesară dăinuirii în acord cu regulile revelate de Marele Spirit. Bătrâna Torngasak vorbește cu spiritul lui Nanouk (Tikaani), botezat Atka, și află că „stăpâna lui este aleasă să păzească spiritele animalelor și natura”(p.63), or toate acestea o vor ajuta pe Amber (asimilată sub numele Tootega) să supraviețuiască și altor încercări, de pildă traversării unui râu, a unei păduri – trepte inițiatice care îi ajută să se cunoască într-o altă ontologie. După regulile vieții tribale, Tootega (Amber) trebuie, prin ritual, să fie încredințată unui bărbat de soție. Amber însă va refuza ritualul în numele libertății de decizie a fiecărei femei, suficient cât să i se impute opinia ca ațâțare la răzvrătire în rândul femeilor: „Nu uitați, oameni buni, Marele Spirit este libertate și să-mi luați libertatea de a alege cu cine voi avea urmași, cu cine să-mi petrec restul zilelor, este să-l ucideți pe Marele Spirit. Înseamnă să omorâți iubirea și pedepsiți veți fi pentru tot restul zilelor (…). Tot satul se închină atunci în fața noii lidere spirituale și strigă: așa să fie!” (p.72).
Bătrâna Torngasak, amenințată în poziția ei de lider, o va lăsa fără iglu și intrusa va trebui să plece sub protecția aceluiași tânăr vânător Anernerk, acesta dăruindu-i în ajutor iapa pe care o crescuse cu multă dragoste, Innugati.
După o luptă cu sine (traversarea unui Styx intim), își invinge limitele sinelui (Nosce te ipsum, precum în templul apolinic de la Delfi) și aidoma basmului fantastic, pădurea magică va fi traversată grație ajutoarelor devotate, Nanouk și Innugati. Drumul înapoi – flux-reflux între civilizații – este o reîntoarcere treptată în sine, ultimele secvențe ale acestui parcurs fiind despărțirea de Amaruq și apoi întoarcerea acasă, în nordul Germaniei, la Hamburg, fără ca absența care îngrijorase redacția revistei Geo să o lase fără job, ba chiar este căutată și ajutată efectiv să se întoarcă.
Ar fi, așadar, o simplă poveste ordonată după schema narațiunilor cu happy end, însă inventivitatea narativă a Mihaelei Moreno se arată surprinzătoare. Ieșirea din lumea magică este ca o ieșire din oniric și din amnezie, iar reîntâlnirea cu Amaruk și cu Angelika este un prag dincolo de care se regăsește în propria menire. Revederea cu Amaruk, la întoarcere, va trece tot ca un flux-reflux al sinelui, o întoarcere în destin: „Apoi a urmat întoarcerea în sat după trei zile petrecute în paradis, alături de Ama, Nanouk, Innugati și camera de fotografiat. Nu îmi doream nimic mai mult de la viață, ci doar ca timpul să se oprească în loc, să rămână înghețat pentru eternitate” (p.161).
Faptele epice, unul după altul (fluxul-refluxul memoriei), adaugă ideaticului alt orizont, iar timpul abandonat pe o altă coordonată ontică, retrăit în compensare, nu este o ieșire dintr-un pasaj accidental, ci o caldă continuitate destinală. Mărturie vie a celor petrecute, a inuiților Mahlemut și a istoriei rasei sale păstrate de picturile rupestre în peștera din pădurea magică, Nanouk este cadoul de nuntă primit de la Ama și adus de Angelika dincoace de Ocean. El rămâne, cu bucuria regăsirii, să asigure funcția de totem, în percepția autoarei, prin continuitatea afectivă în ritmurile altei civilizații, cu devotament ancestral. Amber va da naștere unui fiu, Philip (în limba inuită Pilip înseamnă iubitor de cai; calul, „totem” în cultura romanului Pursânge Andaluz). Philip urma să asigure hobbyul tatălui său, Steve.
Provocările subtile ale memoriei se accentuează spre final, când Diana, fiica lui Philip, va pleca sub puternica impresie a poveștilor bunicii sale spre Alaska, însoțită de același Nanouk, legătură a civilizațiilor și a generațiilor. Diana merge înapoi în timp și spațiu pe urmele bunicii sale să se cunoască cu adevărat și să-și descopere originile: „Nu a fost greu să găsească igluul lui Ama, pictat așa cum spusese bunica. Am bătut în rama de lemn a ușii și un bătrân a răspuns în engleză: – Intră, Diana! Am rămas surprinsă că bătrânul mă aștepta. Când l-am văzut, am rămas șocată de asemănarea dintre el și tatăl meu. Aceiași ochi, aceeași statură, aceeași frunte lată (…). Nanouk era fericit ca și cum și-ar fi văzut fostul stăpân. Se urcă cu labele pe umerii lui și îl linse pe față, precum pe bunica”(p.222), parcă ducând și el un mesaj tainic. Marele Spirit își reunea astfel lucrurile și făcea, după voie, să se poată trăi simultan timpul pofan al memoriei și timpul sacru al transcendenței.
Așadar, cu tangențele lui la istoria civilizațiilor, la confluențe și contradicții, la eternele valori umaniste, socotim că romanul Mihaelei Moreno Totem. O călătorie dincolo de munți aduce sub sceptrul Marelui Spirit, oricum s-ar numi el la unii sau la alții, odată cu originalitatea lui structurală și cu subiectul lui insolit, o ingenioasă soluție de impas pentru proză și un prilej de reflecție, încă unul, în cumpătul lumii contemporane.

Leave a reply

© 2021 Tribuna
design: mvg