Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Renașterea tragediei

Renașterea tragediei

Prima imagine puternică a morții am avut-o citind Puiul de I.Al. Brătescu-Voinești, apoi Căprioara de Emil Gârleanu, dar despre brusca plecare a oamenilor nu-mi povestise nimeni până la saltul spre tării din Senin de august:
„Când ajunse pe la mijlocul podului, Emil se opri și, mâncând din ciocolată, îi dădu și Lilei o bucățică. Privi în urmă și văzu mașina ajunsă departe.
– Nu mănânci? întrebă. Nu mânca, Lilo, că tot tu păgubești.
Vru să mai spună ceva, dar simți cum Lila îi zboară din brațe și cineva îl lovește peste urechi, asurzindu-l. Parcă podul se ridicase spre cer și se frânse.
– Lilooo!
Gândurile i se fărâmițaseră în aer.
Departe, într-un alt nor de praf, mașina gonea. Peste câmpie și peste râu se așternu apoi, ca un ecou șters, liniștea dimineții de august. Cerul era senin ca ochii copilului.”
Imaginea m-a urmărit, din ce în ce mai estompat, până azi, dar am continuat să caut alte chipuri ale morții în literatură. A urmat finalul neașteptat, întorsătura aceea incredibilă din nuvela Mări sub pustiuri a aceluiași Dumitru Radu Popescu, tot într-un manual de Limba și literatura română, apoi am continuat cu lecturile mele din opera fără margini a marelui prozator. Sunt unul dintre cei crescuți cu opera sa, dintre cei care se aruncă, din când în când, să înoate în relectură. Paginile operei, deși aparent sub lumina acelui august al inițierii mele, sunt pagini despre o realitate tulbure, în care faptele vieții redate se aglutinează, formează clustere în deriva apelor textuale, asemenea plaurilor născuți din mâlul deltei (dar despre literatura lui Dumitru Radu Popescu extinsă ca o deltă a vorbit deja Ion Simuț). Sub seninul zilelor, realul tulbure e în mereu aceeași transformare, cu finalul cert al sucombării, dar în forme ale trecerii pe care marele prozator le menține sub mereu aceeași presiune a tragicului. Opera lui Dumitru Radu Popescu e, în esență, lecția unui posibil model tragic de care literatura română s-a îndepărtat, simțindu-se bine în ironie sau mulțumindu-se astfel.
În a doua jumătate a secolului XX, marcat de „moartea tragediei” (Camus) sau de estomparea ei, D.R. Popescu își propunea reîntoarcerea la tragic. Dar pentru ca tragicul să fie vizibil trebuia construit un topos. Acest topos – o lume în care legea altui Moise, cel din F, se instituia pentru a nu putea fi înlăturată – este cel în care substratul mitic este transportat în tăcere de apele textului. Aparent liniștite, aceste ape sunt cele ce spală realități, ce dislocă norme morale, ce dislocă însuși satul românesc spre a-l depozita fără noimă altundeva, în periferia curgerii. Noul teritoriu este cel al legii noului Moise. Odată cu valorile satului sucombă și morala. Această dislocare de planuri (în câmp textual ele sunt redate amestecat) impune cititorului să nu caute firul epic unic, ci să înțeleagă cum fluxul textual poate să amestece întâmplări ale vieții din același topos incert. Menținerea în limitele producerii permite renașterea tragicului, dar pe alte coordonate. Tragicul în opera lui D.R. Popescu ia chipul grotescului și absurdului, într-o notă de duioșie de asemenea absurdă, atipică. Cum poți încheia parcursul împotmolirilor în soluționarea unei enigme, al întâmplărilor din lumea îndrăcită a toposului bipolar al satului în care pătrunsese demonul comunismului, dacă nu prin duioasa trecere dincolo, cu mereu prezentul iz de baltă stătută, de pământ nou, de bogăție și complexitate, dar și de mântuire întrucâtva? Iată, așadar, finalul după cele două lovituri de cuțit care aduc moartea, curgând implacabil, lent, aproape insesizabil, de o duioșie incredibilă:
„Era ciudat cum ningea imperturbabil afară şi cum luna ce răsărise rotundă făcea să se vadă fiecare fulg legănându-se în aer şi stingându-se în nisip. Auzii la fereastră nechezând calul jumătate alb şi jumătate negru al lui Ucsnit Sedescu şi anotimpurile începură să se încurce în mine ca într-o joacă, probabil datorită frigului ce intra pe fereastră şi căldurii din sobă ce-şi căuta loc afară […] Cineva cânta, şi cineva sughiţa şi cineva urla. Am deschis fereastra şi am sărit în picioare pe calul alb al lui Sedescu şi călare am pornit galop pe străzi şi pe câmpul plin de zăpadă şi cu cât mergeam mai departe el gonea mai lin şi se ridica în zbor trecând prin locuri cu verdeaţă şi pline de lumină. Dar de-abia atunci am simţit un miros de baltă stătută şi am simţit în gură gustul apei de baltă clocită, de-abia atunci când o apă mare a început să ne înconjoare (ca şi cum toată zăpada se topise) şi să se apropie marea de noi şi să văd că era o mare atât de mare că de mare ce e ţărmuri n-are. Calul începu să cânte pe nas şi apoi spuse: Amin. ”
Duioșia estompând aparent, în fapt amplificând tragicul trecerii, duce povestea dincolo de limitele producerii ei. Un plan al fantasticului se deschide spre a reverbera faptele abjecte. Materia magmatică a prozei prinde chip sub lumina acestei dimensiuni fantastice. E încă în prefacere și așezare și în ultimele pagini ale fiecărei proze în parte, continuă să producă efecte în mintea cititorului. Romanele sale aparent neterminate, aparent nerevărsate pe deplin, deschid și în mintea cititorului o deltă, în care fiecare palmă de pământ nou s-a format în urma unei tragedii. Între noile teritorii, în prefacere, la o altă scară a timpului privind, se deschid canale, cum și între fragmentele de carte se deschid. Rămânând la memorabilul F (la cilcu, nu numai la romanul omonim), aceste canale asigură legătura între așa numitele capitole sau romane, în fapt texte independente; între texte plutesc în derivă aceleași personaje, care transportă cu ele, dintr-o parte în alta, faptele în recompunere și reașezare, în imposibilitatea de a fi analizate sau judecate în baza normelor, în lumina adevărului.
O altă sursă a tragicului la Dumitru Radu Popescu survine tocmai aici: odată cu moartea tragediei în secolul XX, tragică devine însăși aproape imposibilitatea revenirii la tragic. Dar și imposibilitatea de a împotrivi e, de asemenea, o sursă a tragicului. Un curs al derulărilor sub amprentă violentă, un grotesc al întâmplărilor cotidiene, face ca moartea să nu mai fie suficientă să se exhibe ca fiind tragică. Ceva mai presus decât moartea se instituie: lipsa de respect în fața ei și grotescul scenei în care survine. Iată o ipostază ilustrativă, desprinsă direct din tragedia greacă, în care Anastasia (din nuvela Duios Anastasia trecea), păstrătoare a valorilor satului, a legilor pământului, i se adresează lui Costaiche, pregătind precum Antigona înmormântarea „fratelui” sârb:
„Așa sunt obiceiurile pământului, domnule Costaiche, așa e aici făcut pământul, cu credințele astea, dincolo de ce crezi dumneata că cred eu despre Dumnezeu, așa e pământul, așa sunt oamenii din partea asta a pământului, așa trebuie să fie, pământul ăsta i-a făcut și în el o să se ducă toți. Că moartea e moarte, ea n-are prieteni pe nimeni. Sârbul a murit fără lumânare, semn c-a avut o moarte întunecată. Măcar să fie îngropat cu lumânări. Să nu ne facem neamul ăsta de râs, domnule Costaiche, că tot spunea Cătărina: cine nu dă doi lei pe moarte, nu dă nici măcar un franc pe viață.”
Tragică e, așadar, în opera lui Dumitru Radu Popescu, moartea moralei și a legii locului, moartea satului și transformarea lui într-un topos păstos și lipsit de repere. Dar tragică devine mai ales orice formă de abandon al acestor legi în raport cu lucrurile majore, cu cele în fața cărora ar trebui să ne cutremurăm. Anastasia, în trecerea duioasă, e dedată mersului spre moarte. Nu moartea Anastasiei e tragică, ci grotescul producerii ei și nepăsarea celorlalți, ba chiar spălarea pe mâini:
„Domnilor şi doamnelor, vedeţi dumneavoastră, Anastasia era mică de statură, îşi zise Costaiche. Ce ştiu eu ce s-a întâmplat? Poate unii, ca s-o compromită, când ea a mers acolo, la closet, scuzaţi-mi expresia, i-au tras o scândură şi ea a căzut. Să râdă lumea de ea şi să n-o mai ia în serios. Că de Stoicovici au râs până s-au, scuzaţi-mi expresia, pe ei. Şi poate au uitat de ea? Dumnezeu ştie. Ea plecase de mult şi eu eram la priveghi. Sau poate a căzut singură, Dumnezeu ştie, era noapte. Ea era scundă, Anastasia, scundă, aşa că, aşa că Anastasia, înţelegeţi, doamnelor şi domnilor, Anastasia, în groapa aceea foarte adâncă, foarte adâncă în groapa aceea, ea fiind scundă…”
Pentru reinventarea tragediei, pentru aducerea în prim-planul unei literaturi a ironicului și în prim-planul unui secol saturat de violență, Dumitru Radu Popescu avea nevoie de corul antic. Uneori, personaje rezoneur sau coruri de bocitoare se inserează în texte. Cel mai adesea în ipostaza de horos se regăsesc necunoscuți cititori, neindividualizații, mulții și lipsiții de importanță, depășind numărul de cincizeci de purtători de măști în dans și în rostirea la unison al replicilor, comentând temele. Printre acești membri ai corului din marea operă tragică a lui Dumitru Radu Popescu sper să mă număr și eu, măcar ca păstrător al ritmului în care viața palpită tragic printre morțile absurde și grotești.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg