Mi-am format o privire organizată asupra lumii (pe care volumul Pragmatismul reflexiv. Încercare de construcție filosofică, Compania, București, 2017, o prezintă sintetic) în raport cu o seamă de repere pe care mi le-am asumat deja în anii de formare. Etica, parte a construcției mele filosofice, a fost stimulată de cazuistica celui de al Doilea Război Mondial, de cazuistica dictaturilor de dreapta și de stânga, care ne-au fost mijlocite atunci, celor care eram studenți la specializarea Filozofie – Sociologie a universității clujene, de către un profesor interogativ, asupra căruia se abătuseră de timpuriu tragediile. La cazuistica istorică s-au adăugat „provocări” dinspre literatură, care, se știe, a creat tipurile umane durabile ale culturii. Le evoc pe cele care au devenit destul de devreme repere în reflecțiile mele de etică și consemnez, doar, reacția mea principială.
Cel care a anticipat din timp, pe cât cunoșteam, cel mai clarvăzător dilemele etice ale societăților moderne târzii a fost Fiodor Dostoievski (1821-1881). Desigur, fascinat de filosofie, am prețuit totdeauna superlativ ceea ce au scris Novalis, Kierkegaard, de Biran, despre neajunsurile modernității. Am considerat că odată cu Hegel, așa cum îl înțelegeam prin optica lui Richard Kroner, a început discursul filosofic al modernității – adică acel discurs care nu doar că pregătește modernitatea, dar o și ia ca obiect de explorare. Dar abia cu Nietzsche acest discurs este dus până acolo încât se sesizează antinomiile modernității – în primul rând asocierea dintre expansiunea libertăților și criza lăuntrică, a persoanei și a societății, ce face să se instituie noi forme de aservire a oamenilor. Îmi spuneam, retrospectiv, că literatura a avut cel mai profund exponent al exprimării acestei asocieri în Dostoievski. Cu el începuse captarea ei literară.
Iau, în această scurtă confesare a ceea ce m-a impresionat cel mai adânc în literatura temei, exemplul romanului Idiotul (1868). Nu fac exegeza acestui roman. Amintesc doar că este vorba de descrierea traseului prințului Mâșkin, începând cu revenirea lui din Elveția, unde fusese mulți ani internat într-un sanatoriu, fiind, de altfel, epileptic, în Rusia, după ce-și formase vederea asupra lumii a unui om minunat și delicat, distant de cupiditatea și egoismele ce se extindeau în jurul său. El revine direct la Petersburg, unde, fiind beneficiarul unei moșteniri importante, trece prin mediile aristocratice, militare, funcționărești și jurnalistice din țara sa. Intriga romanului are un substanțial conținut etic, în care Dostoievski înțelege să resoarbă întreaga tematică, de diverse naturi, a societății timpului său.
Participant de frunte la impozanta dezbatere a literaturii cu privire la direcția de urmat în confruntarea dintre modernizare și tradiția rusă, Dostoievski îl plasează pe erou, format într-un mediu al naturaleței și sensibilității afective pentru oamenii simpli, dar având o ascendență princiară, în contact cu o memorabilă galerie de personaje. Eroul este purtat în medii diferite, cu oameni diferiți – de pildă, tânăra de origine modestă, dar de frumusețe aparte, devenită victima sexuală a unui vârstnic bogat, Nastasia Filippovna, de care prințul se și îndrăgostește, Rogojin, alt bogat, care la urmă, într-un acces, o și ucide pe eroină, familia unui general căpătuit, a Epancinilor, cu frământările lor de a-și căpătui cele trei fete, familia unui militar în rezervă, în curs de destrămare, a Ivolghinilor, slujbașul vocal, dar docil Lebedev, năpăstuiți ai sorții care comit gesturi inacceptabile, pe care le regretă. Pe fondul unui conflict, disputat fiind de Aglaia, mezina Epancinilor, și Nastasia Filippovna, dar părăsit de aceasta din urmă pentru Rogojin în ultima oră dinaintea cununiei, prințul se îmbolnăvește din nou și este plasat în Elveția, în sanatoriul de unde a venit.
Se pot discuta la nesfârșit personajele romanului Idiotul, căci autorul le-a făcut tipice pentru o epocă de tranziție. Nu îmi propun un asemenea comentariu, chiar dacă este tentant. Vreau însă să evoc ceea ce am socotit mereu exemplar, de asemenea, în roman – captarea stării societății din punctul de vedere etic și profilarea unei alternative. Este vorba, mai strâns formulat, de surprinderea unei situații morale la scara societății.
Ea începe cu mărturisirea eroului că în sanatoriul elvețian „visam un oraș mare, ca Neapole, plin de palate, de agitație, de viață… și câte și mai câte nu-mi treceau prin închipuire. Am ajuns apoi la ideea că și într-o închisoare poți afla o viață de o bogăție imensă” (Idiotul, ESPLA- Cartea Rusă, București, 1959, p.76). Contrapunerea celor două – urbanitatea modernă și viața simplă – continuă sub multe aspecte în ce spun și ceea ce fac personajele. La un moment dat, prințul Mâșkin este impresionat de reflecția unei țărăncuțe la vederea primului zâmbet al copilului ei – că așa cum se bucură mama văzând-și pruncul zâmbind, tot așa se bucură Dumnezeu în ceruri când vede pe un păcătos rugându-se din inimă. „În aceste cuvinte simple, conchide eroul, o femeie din popor a exprimat o idee atât de profundă. Atât de subtilă și cu adevărat religioasă; o idee în care se cuprinde tot fondul creștinismului, cu alte cuvinte, ideea unui Dumnezeu care pentru noi este un adevărat părinte și care se bucură pentru om așa cum un tată se bucură pentru propriu său copil. Acesta este fundamentul învățăturii lui Hrist! O simplă femeie de la țară!” a putut spune aceasta(p.237). Dostoievski a rămas pentru mine avocatul cel mai convingător al smereniei.
„Nihilismul” moral este preocupant pentru eroii reflexivi din romanul Idiotul. Reflecția lui Lebed portretizează în profunzime „nihiliștii”, ca inși care nu se opresc fără a duce la capăt premisele lor nefaste: „printre nihiliști întâlnești uneori și oameni instruiți, savanți chiar; or aceștia merg mult mai departe în sensul că urmăresc ceva precis, sunt oameni de acțiune…. Nu, nu, dumnealor, dacă le-a intrat în cap ceva consideră că au tot dreptul să meargă până-n pânzele albe și să nu dea înapoi de la nici un obstacol, chiar dacă pentru asta ar fi nevoie să trimită pe lumea cealaltă opt, zece sau mai multe persoane” (p.273). Chiar Lizaveta Prokofievna, soția lui Epancin, după ce află de atacarea mincinoasă de către un ziarist a prințului Mâșkin, și iertarea din convingere din partea acestuia, izbucnește într-o lungă tiradă: „Dar aici e o adevărată casă de nebuni… Ptiu, totul e pe dos acum, toată lumea e anapoda…. Dumnealor caută adevărul, sunt setoși de dreptate, dar asta nu i-a împiedicat să-l ponegrească pe omul acesta și să-l calomnieze în modul cel mai infam într-un articol de gazetă…. ce morală!” (p. 300-301). Un personaj și mai reflexiv, Evgheni Pavlovici face celor care aderă „la teza care proclamă triumful dreptului înainte de toate și independent de orice, ba chiar excluzând tot restul, și poate înainte de a se cerceta și a se ști în ce constă acest drept” o observație critică cheie: aceea că „de la teza aceasta se poate sări foarte ușor la dreptul forței, adică direct la dreptul pumnului și al bunului plac personal, conform principiului «Așa vreau, așa fac». Principiu la care, de altfel, foarte frecvent s-a recurs în lume” (p.310). Liberalismul se infirmă astfel pe sine din momentul în care „liberalii noștri, după cum am avut prilejul să mă conving de nenumărate ori, nu îngăduie niciodată altuia să aibă păreri proprii și răspund imediat preopinentului lor cu injurii, dacă nu chiar cu argumente mai tari” (p.311).
Naratorul însuși face o descriere ce rămâne în memorie, căci lucrurile au rămas durabile: „de câte ori nu auzi lamentându-se lumea de la noi, cum că nu prea avem oameni cu simț practic; oameni politici, de pildă, avem cu prisosință; și nici de generali nu ducem lipsă – dai de ei la tot pasul; cât despre administratori găsești berechet și de tot felul, oricât de mulți s-ar cere; când e vorba, însă, de oameni activi cu simț practic ia-i de unde nu-s, să-i cauți cu lumânarea…. Și când te gândești că există în țara aceasta imensă atâtea servicii de stat și posturi de lefegii, te cuprinde groaza; toată lumea a fost sau este în slujbă, toți vor să fie slujbași” (p.339). Lebedev clamează și el, nu fără motiv: „arătați-mi o idee care să-i lege între ei pe oamenii de astăzi cu o putere măcar pe jumătate față de aceea din secolele trecute…. Sunt mai multe bogății, dar e mai puțină putere; nu mai există ideea care să lege inimile, totul s-a șubrezit, s-a moleșit, totul e putred!” (p.394). Prințul Mâșkin trage concluzia morală: „oamenii de pe vremuri n-aveau, ca să spun așa, decât o singură idee; acum, oamenii sunt mai nervoși, mai evoluați, mai sensibili, profesează două sau trei idei deodată. Omul de azi e mai multilateral și, te asigur, tocmai asta îl împiedică să fie dintr-o bucată, cum erau oamenii de atunci…”(p.534). Lipsind o idee, comportamentele o iau în toate direcțiile.
Discursul moral din romanul Idiotul este purtat cu rigoare pe multiple planuri, dar rămâne coerent și, mai ales, incitant. El ne obligă înainte de orice să ne pune multe întrebări. Care este latura morală a vieții pe care o ducem? Are această viață o unitate sau este risipită printre lucruri și de fapt dirijată de pasiunea lucrurilor mărunte? Ce poate smulge oamenii din insensibilitate, conformism, mulțumirea cu ceea ce este, chiar dacă ceea ce este rămâne străbătut de brutalitate și nedreptăți? Care este viziunea integratoare pentru o viață demnă să fie trăită?
La Dostoievski aceste întrebări mi s-au părut totdeauna puse cel mai convingător, cu o știință a construcției romanești uluitoare. Răspunsul său, bazat pe pornirile inimii neprihănite și pe un creștinism ce pleacă de la premisa omului care trăiește viața în datele ei simple, rămâne, orice s-ar spune, etic de nedislocat. În raport cu romanul Idiotul dislocabilă este doar dependența de date istorice, inclusiv de situația istorică de atunci a creștinismului, care abia lansase doctrina socială a lui von Ketteler, iar bisericile abia pregăteau schimbarea spre desprinderea de servirea dominației. Ambele aveau să capete consacrare mai târziu.
Într-o perioadă de declin al Spaniei și de degradare a moravurilor etico-politice din țara sa, Miguel de Unamuno (1864-1936) a reflectat intens asupra situației. Am reținut din reflecțiile sale două repere etice. Primul este acela că adevărul este „coincidența omului cu sine însuși” (La Tradition eterna, în Obras, 1958, I, p.784). Al doilea este că „un om dintr-o bucată nu poate fi un om întreg și adevărat, deoarece un om întreg și adevărat e alcătuit din multe, din nenumărate bucăți” (Paz en guerra, în Obras, VIII, p.1193). Omul întreg nu se trădează pe sine și are „să gândească vital și nu logic, cu tot corpul și simțurile și măruntaiele, cu sângele și măduva și fibrele, cu toate celulele și cu tot sufletul și cu toate puterile, nu numai cu creierul și mintea” (Sobre europeizacion, în Obras, III, p.929). Ambele reflecții dezvoltate de Unamuno le-am socotit esențiale pentru orice etică.
Nu am împărtășit, însă, niciodată mărturisirea sa „eu, care nu sunt un om de partid, nu am venit ca să vă aduc o soluție. Nu-mi place ceea ce se numește soluție concretă. Nu am dorit altceva decât să agit spiritele, să torn – acolo unde sunt chemat și acolo unde nu sunt chemat – în mod oportun și mai ales inoportun – sacramentul cuvântului”. Nu trebuie să fii om de partid ca să aduci nu doar agitarea spiritelor, în orice formă, ci măcar sugestia unei soluții. Iar dacă ești, totuși, omul unor opțiuni de partid, faptul nu este în sine rău. Un om de partid poate contribui la rău fiind părtaș la decizii nefaste – dar nu rezultă nicidecum că deciziile nefaste nu pot să aibă contributori din afara unui partid sau a partidelor. Și apartinicii rămân de fapt parte a politicii – că recunosc sau nu, nici nu are importanță. Și ei sunt coresponsabili de ceea ce se petrece sau nu se petrece. Înțeleasă profund, politica îi cuprinde pe toți. De aici încolo începe răspunderea. Aceasta are de a face cu etica.
Îmi vine în minte o altă „provocare” etică în raport cu care mi-am conturat optica. Este vorba de reflecțiile lui Emil Cioran din Cartea amăgirilor (1936). Nu este vorba aici de a face exegeza unei reflecții rafinate ce vrea să prindă cutele cele mai puțin sesizate ale trăirilor. Dar, este de menționat că, în pofida a ceea ce spune, deci a reacției sale aproape viscerale la sistem, Emil Cioran gândește sistematic și poate fi un reper. Pentru mine a fost un reper – pe care l-am apreciat, dar de care m-am delimitat.
Opțiunea etico-filosofică a lui Emil Cioran era să se retragă, subiectiv, din ordinea exterioară a vieții, și să compenseze durerea trăită în fața lumii într-o optică ce se joacă vizibil cu propria moarte. „Dacă aș muri acum aș fi omul cel mai fericit” (Cartea amăgirilor, Humanitas, București, 1991, p.7), scrie el. Opinia sa, filosofic vorbind, este aici aceasta: „Voința mea cea mare, viața mea persistentă, intimă, consumatoare și epuizantă ar fi să nu mă reîntorc niciodată din stările muzicale, să trăiesc exaltat, vrăjit și înnebunit într-o beție de melodii, într-o ebrietate de sonorități divine, să fiu eu însumi o muzică de sfere, o explozie de vibrații, un cântec cosmic, o înălțare în spirale de rezonanțe” (p.7). Muzica el o privește ca alternativă extatică la banalitățile incorigibile ale vieții exterioare. Ea permite acele revelații ce te fac în stare „să auzi viața”. „Este un criminal acel ce nu înțelege și nu simte muzica, întocmai ca acel ce nu simte că ar putea face crime în astfel de momente” (p.9). Eseistul desfășoară o motivare pe spații mari a acestei optici.
Emil Cioran încadrează o atitudine de detașare în sensibilitate și intensă trăire în considerente generale. „Totul este să ai sentimentul ireparabilului în esența și pe întreaga sferă a vieții tale” (p.16). Gândeam spontan că poate da, poate nu trebuie să ai sentimentul ireparabilului ca să poți ajunge la plenitudinea de sine. Este adevărat că mediocrității trebuie să i se răspundă, dar nu mi se părea sigur, precum lui Emil Cioran, că „singura armă împotriva mediocrității este suferința” (p.25).
Emil Cioran vrea o socializare prin suferință, neliniște. Așa ar fi de înțeles un fragment ca „nu aș conduce niciodată un stat cu programe, manifeste și legi, ci n-aș lăsa pe nici un cetățean să mai doarmă liniștit până când neliniștea lui nu l-ar asimila formei de viță socială în care trebuie să trăiască” (p.26). Prin suferință și-ar câștiga sensul!
La Emil Cioran intervin considerații care-ți stârnesc reacții amestecate. Nu poți să nu fii de acord cu constatarea „Omul superficial n-are decât o problemă: salvarea prin obiect” (p.30). De acord și cu prima parte din aserțiunea: „În paroxismul neliniștii omul devine subiect absolut, fiindcă atunci a luat în mod total conștiința de sine însuși, de unicitate și de existența exclusivă a destinului său” (p.33). Chiar și cu „este destul să te fi acceptat o sigură dată, pentru ca destinul tău să fie încheiat. Să nu mai ai milă de tine însuți, dacă ai iubire, cheltuiește-o pentru alții; fii concesiv cu ce nu e al tău; obișnuiește-te cu gândul că nu te vei putea iubi cu adevărat decât o singură dată, când în locul tuturor renunțărilor va crește subit și definitiv apoteoza ta, întâia și ultima ta iubire” (p.36). Dar cultura este sever, prea sever judecată de către autorul Cărții dezamăgirilor. El se întreabă, cam tardiv, oarecum într-un clișeu: „Și oare se poate ca întreaga cultură să se bazeze pe probleme false? Atâtea veacuri în urmă și se mai vorbește de fericire, atâtea conflicte și se mai discută de individ-societate, atâtea înfundături ale istoriei și se crede în progres, în valori și atâtea evidențe ale unei drame irezolvabile, învăluite și falsificate în teorii și credințe? Că oamenii cred în cultură, nu e de mirat, dar e de mirat că sunt mândri de ea” (p.180). Iar apelul său final „cineva va trebui să iasă odată sub soare și să strige strălucirii lui și întunecimii oamenilor: lumea trebuie reîncepută, lumea trebuie reîncepută! … În febră și în frenezie să așteptăm solia mântuitoare” (p.184) avea deja antecesori în toate direcțiile nemulțumirii. Tezele sale finale – „orice s-ar spune: plenitudine de viață nu există decât în amăgiri, fiindcă totul este amăgire” (p.185) și „conflictul dintre amăgiri și esențe își pierde tragicul în sfințenie” (p.188) – scot individul din răspunderi, ceea ce este, oricum am lua-o, nerealist.
Emil Cioran te readuce la tine însuți, dar te înconjoară cu atâtea incertitudini, încât nu mai poți decât, eventual, să încerci. Să faci aventuri. Este destul?
Cu aventura ne manifestăm curajul, dar suntem oameni având curaj, dublându-l, însă, cu cunoaștere și înțelepciune. Pe de altă parte, nu am considerat niciodată că totul s-a încheiat, că nu se mai poate. Din contra, am spus mereu că mai este o posibilitate. Și am căutat să o valorific.
Mi s-a părut mereu că puține creații literare pot egala ceea ce Străinul (1940) lui Albert Camus a atins ca viziune etică în același timp: preluarea tragismului vieții curente, observarea plinătății unei trăiri a vieții sudată cu natura și captarea superficialității și neînțelegerii înscrise în țesătura realității din jur.
Acțiunea romanului este simplă. Un funcționar mărunt și sărac, pe nume Meursault, trece prin lume neavând condiții să-și împlinească visul de a studia în universitate, cu o mamă pe care nu o poate sprijini, încât o internează într-un azil. Solidar cu oameni de condiție apropiată, ajunge în situația să împuște un om, într-un moment în care acesta părea să îndrepte un cuțit spre el. Este arestat, se preocupă puțin de logica apărării și este condamnat la moarte. Procesul crimei este o defilare a clișeelor aflate în circulație de explicare și interpretare a faptelor, din partea acuzării și din partea apărării, deopotrivă. Meursault încheie cursa pe lume lămurit asupra esenței acesteia: o lume în care aspirațiile individului și implacabila organizare formală din jur sunt definitiv divergente.
Am găsit însă chiar mai impresionante etic decât acțiunea, în simplitatea ei, descrierile din partea lui Albert Camus. Le rețin prin câteva citate corespunzătoare.
Mi s-a părut totdeauna rară prinderea din romanul Străinul, în cuvinte pline de participare, a ceea ce se putea observa într-un azil la priveghiul unei ființe dispărute. „Aproape toate femeile purtau șorț și cordonul cu care-și încingeau talia le scotea și mai bine în relief pântecele bombat. Până atunci nu băgasem niciodată de seamă ce pântecoase pot fi femeile bătrâne. Bărbații erau aproape toți foarte slabi și purtau bastoane. Mă miram că nu vedeam pe obrazul lor ochii, ci numai o luminiță lipsită de strălucire în mijlocul unui cuib de riduri. Când s-au așezat, cei mai mulți dintre ei m-au privit și au dat din cap stingheriți; buzele lor fiind în întregime devorate de gura fără dinți, n-am putut să-mi dau seama dacă mă salutau sau era vorba de un tic. Cred mai degrabă că mă salutau” (Albert Camus, Străinul, Ciuma, Editura pentru Literatură, București, 1968, p.9). Descrierea înmormântării mamei este în același ton – sărăcia convențiilor în raport cu viața și, desigur, trăirile unui erou puțin străbătut nu atât de sentimente, cât de atingerile fizice ale lumii din jur: „eram astfel făcut, nevoile fizice îmi stinghereau adesea sentimentele”, p.53). Precaritatea lumii, dar și anume fragilitate a vieții se impun cu fiecare scenă.
Albert Camus a rămas, pe cât știu, prozatorul, dar și filosoful unui fel de stare naturală a omului – una trăită într-un fel hedonic, cu simțuri treze, dar în care ființarea umană se integrează cu totul. Integrarea este atât de mare încât natura aproape că dictează comportamentul. „După un timp, m-am întors pe plajă și am început să merg. Era aceeași explozie roșie. Pe nisip, marea răsufla cu toată respirația rapidă și înăbușită a valurilor ei mici. Mergeam încet spre stânci și simțeam cum mi se umflă tâmplele sub razele soarelui. Toată căldura se proptea în mine și se împotrivea înaintării mele” (p.47-48). Natura este și ultima consolare. „Eram epuizat și m-am trântit pe pat. Cred că am adormit pentru că m-am trezit cu stelele în față. Zgomotele câmpiei urcau până la mine. Miresme de noapte, de pământ și de sare îmi răcoreau tâmplele. Încântătoarea pace a acestei veri adormite pătrundea în mine ca o maree” (p.99). Nici ceea ce avea să se apropie, anume sfârșitul violent al vieții, ca urmare a condamnării, nu putea anula această percepere a naturii.
A doua parte a romanului Străinul este una dintre cele mai concentrate și expresive redări literare a profundei divergențe dintre trăirea evenimentelor vieții sale de către individ și preluarea acesteia de către instituții – în acest caz justiția. În vreme ce individul știe ceea ce a trăit în împrejurări precise, justiția îi atribuie altceva. Avocatul îi și semnalează divergența. Audierea, de pildă, ca martori a directorului și personalului azilului în cazul unei crime ce nu are legătură cu instituția atrage consemnarea eroului. „I-am atras atenția (avocatului NN) că această poveste nu avea nici o legătură cu procesul meu, dar el mi-a spus că se vede cât de colo că n-avusesem până în prezent de a face cu justiția” (p.53). Judecătorul pleacă de la premisa că autorul crimei ascunde neapărat ceva și vrea să-l înduplece să mărturisească, invocând că „el crede în Dumnezeu, că e convins că nici un om nu e atât de vinovat încât Dumnezeu să nu-l ierte, dacă că pentru asta trebuie ca omul, prin căința lui, să devină asemeni unui copil, al cărui suflet este curat și gata să primească totul” (p.55-56). Ziaristul îi explică eroului că „am dat oarecari proporții cazului dumneavoastră. Vara este sezonul mort pentru ziare” (p.68). Când un martor, Celeste, vrea să vorbească mai dispus să vadă faptele așa cum s-au petrecut, președintele completului îl întrerupe și îi oprește mărturia (p.75). Alt martor a fost scos afară când a vrut să descrie sentimente probate de erou (p.77). Procurorul a vorbit mai mult despre persoana făptașului, decât despre crima lui (p.79). Propriul avocat îi atrage atenția să nu vorbească, deoarece își complică situația, ceea ce atrage reflecția concluzivă a eroului: „Într-un fel cauza mea părea să fie tratată în afara mea. Totul se desfășura fără intervenția mea. Soarta mea se hotăra fără să mi se ceară părerea” (p.80). Treptat și-a dat seama că „viața nu-mi aparținea” (p.85). Ajunsese acolo încât să-și dea seama că „acuzat de crimă, era executat pentru că nu plânse la înmormântarea mamei sale” (p.99). Cursul evenimentelor și adevărul juridic au luat-o în direcții diferite.
Putem spune că Albert Camus a înaintat ca puțini alții cu privirea în adâncimea rănilor acestei lumi. Am rămas definitiv sub semnul observațiilor sale privind funciara divergență dintre aspirațiile individului la simplitatea și proprietatea vieții sale și nedezmințita sa descriere a ceea ce se petrece pe scena istoriei efective. Mai târziu am gândit tema înăuntrul relației dintre istoricitate și istorie și am căutat să prelungesc percepția rănilor cu conceperea acțiunii de întreprins – personală și colectivă.
Thomas Mann (1875-1955) a analizat cum nu se poate mai profund, în roman, muzica. Ideea sa, „muzica este ambiguă”, trimite la un orizont al înțelegerii lumii inspirat de muzică (Doctor Faustus, 1947). Celebrul roman spune, însă, tocmai aceasta – pe muzică, adică doar pe muzică, nu se poate construi viața noastră.
Emil Cioran îi avea în vedere pe Bach și Mozart, Thomas Mann a urmărit căutările, desigur necesare, de înnoire a muzicii, întreprinse cu Schönberg, Alban Berg, Strawinski. El a vrut să capteze, cum scrie în Cum am scris Doctor Faustus (Thomas Mann, Doctor Faustus, Rao, București, 1995), „criza culturii în general, a muzicii în special” concentrându-se asupra „iminenței sterilității, disperării înnăscută care predispune la pactizarea cu diavolul” (p.615). El a refuzat să admită, pe parcursul celui de al doilea război Mondial că ar exista o Germanie „bună” și una „rea” susținând că „cea rea era cea bună care apucase pe calea rătăcirii și mergea la pieire” (p.649). Ipoteza elevului lui Hegel, Karl Rosenkranz (Cu privire la tragedia lui Calderon despre magul făcător de minuni. O contribuțiune la înțelegerea fabulei faustiene, 1836) era că „adevăratul diavol trebuie să fie culmea răcelii. El trebuie… să încarneze extrema mulțumire de sine, cea mai mare nepăsare, negația complăcându-se în ea însăși”. Această ipoteză l-a îndemnat pe Thomas Mann să caute diabolicul în artă, undeva în afara poeziei. L-a localizat până la urmă în muzică – în căutările de înnoire a muzicii.
Eroul romanului, compozitorul Adrian Leverkühn, spune la un moment dat că „muzica este ambiguitatea ridicată la rangul de sistem. Ia, de pildă, un sunet oarecare. Poți să-l concepi într-un fel, dar poți să-l concepi și într-altul, luat de jos și ridicat, sau luat de sus și coborât, și, dacă ești isteț, exploatezi ambiguitatea cum îți convine” (Doctor Faustus, p.56). El și înaintează pe linia exploatării ambiguității funciare a muzicii într-un orizont larg, preocupat de epuizarea posibilităților cunoașterii. Naratorul din roman al biografiei lui Adrian Leverkühn îl și vede pe acesta disponibil la „forma de existență cu cel mai universal caracter, aceea a unui erudit savant-multilateral și filosof” (p.94).
Nu redăm aici traseul compozitorului din romanul Doctor Faustus – care este cunoscut, și nici contrapunerea continuă din roman a umanismului cu diabolicul ce creștea în creația lui Adrian Leverkühn, ca și cu socialismul lui Arzt și cu naționalismul lui Teutleben. Destul să menționăm că la un moment dat naratorul, prietenul eroului principal al romanului, Serenus Zeitblom, conchide în marginea unei creații excepționale a lui Adrian Leverkühn: „Dar adevărul adevărat este că această capodoperă de strălucită coloratură orchestrală, lipsită de crezul lăuntric, purta ascunse în sine trăsăturile parodiei și ironiei intelectuale a artei în general, care aveau să se manifeste destul de frecvent și de o manieră atât de genială și de tulburătoare în operele ulterioare ale lui Leverkühn. Unii dintre cei mai buni, dacă nu chiar cei mai buni, găseau ceva refrigerant în acest sarcasm, ba chiar ceva repulsiv, revoltător. Superficialii spuneau numai că-i spiritual și amuzant. În realitate, parodia dădea aici un răspuns orgolios sterilității cu care scepticismul și pudoarea intelectuală, sentimentul unei ucigătoare expansiuni a banalului amenințau un mare talent” (p.175). Capodoperele inventivității și așteptările etice nu sunt neapărat convergente.
Aceste gânduri mi-au rămas în minte. Mi-au rămas împreună cu altele. „Nu vreau să știu de nimic”, spunea Adrian Leverkühn (p.203) – desigur, afară de muzica sa. „Forma nu mai are importanță. Autentic și serios nu poate fi socotit decât ceea ce e foarte scurt, momentul muzical concentrat la maximum…”(p.208), spunea tot el.
Putem oare vreodată să nu ne mai interesăm de nimic din jur? Cine își poate – economic, social, moral – permite dezinteresul deplin? Putem renunța la ceea ce este general – cel puțin la legile ce ne asigură până la urmă securitatea fizică? Mi se pare evident că numai după ce ne-am asigurat de ceea ce este în jur ne putem concentra asupra propriei creații.
Este demult clar – de fapt societatea modernă ne-a învățat cu aceasta – că politica este inevitabilă, ca mediu în care ni se decide viața, și că fără politică nu este ieșire din necazuri. Dar a devenit tot mai clar că doar cu politică nu se ajunge decât la prăbușire. Puțini au ilustrat literar atât de convingător acest adevăr precum Gabriel Garcia Marquez (1927-2014).
Fiecare cititor își amintește multe scene din Toamna patriarhului (1975) – extraordinară dezvăluire literară a mecanismelor dictaturii. M-a impresionat mereu această descriere, extrem de grăitoare și complexă, cu o studiată frazare în lanț tipică romancierului: „…a proclamat amnistia generală, luând-o înaintea viitorului și făcând magica descoperire că ceea ce ducea la atâta harababură în țară era faptul că lumea avea prea mult timp ca să gândească, a căutat și a descoperit tot felul de mijloace pentru a-i ocupa acest timp, a reinstaurat jocurile florale din martie și concursurile anuale pentru reginele frumuseții, a construit cel mai mare stadion de base-ball din Caraibi, fericind echipa noastră cu lozinca victoria sau moartea și-a poruncit să se deschisă în fiecare provincie câte o școală gratuită pentru măturat, ale căror eleve fanatizate de stimulul prezidențial, după ce au măturat casele, au continuat să măture străzile, apoi șoselele și drumurile vicinale, astfel că uriașele grămezi de gunoi erau purtate dintr-o provincie într-alta, neștiindu-se ce trebuie făcut cu ele, în lungi procesiuni oficiale cu drapelul patriei în frunte și cu pancarte pe care scria cu litere mari Dumnezeu să-l aibă în pază pe neprihănitul care veghează la curățenia națiunii, timp în care el își târa picioarele greoaie de animal meditativ, în căutarea de noi formule pentru a distra populația civilă, croindu-și drum printre leproșii, orbii și paraliticii care cereau din mâna lui sarea tămăduirii, botezând cu numele său în fântâna din curte pe copiii celor botezați de el, adulatori nerușinați care-l proclamau unic în lume pentru că pe atunci nu conta pe concursul nimănuia asemănător lui și trebuia să se dedubleze și el însuși într-un palat transformat într-un fel de piață publică, unde veneau în fiecare zi colivii după colivii de păsări neverosimile din clipa în care s-a aflat că mama lui, Bendicion Alvarado, se ocupa cu o astfel de afacere, și fie că unele erau trimise din dragoste, iar altele în bătaie de joc, în foarte puțină vreme nu mai avea nici un loc unde să le pună pe cele care continuau să sosească, iar el era obligat să facă față atâtor treburi publice în același timp că între mulțimea din curți și cea din birouri nu mai puteai să-ți dai seama cine erau servitorii și cine erau serviții, și s-au dărâmat multe ziduri ca să poată încăpea lumea și s-au deschis multe ferestre noi ca să poată fi privită marea, astfel că simpla trecere dintr-un salon într-altul era ca o aventură pe puntea unei corăbii cu pânze pierdută în toamna vânturilor încrucișate” (Toamna patriarhului, Univers, București, 1979, p.60-61). Este greu să dai o descriere mai ascuțită a degradării civice! Iar cu aceasta din urmă luptă și generațiile de astăzi.

 

 

(Din volumul Andrei Marga, Etică actuală, în curs de publicare)