Personalitatea culturală complexă a lui A. Busuioceanu este greu de evocat, în principal datorită faptului că multe dintre scrierile sale nu au fost traduse în limba română. Apoi, diversitatea preocupărilor – de la numeroasele studii despre artă, publicate în țară și străinătate, la eseurile risipe prin revistele epocii din lumea întreagă (Madrid, Paris, New-York, etc.), până la traducerile din marii poeți ai lumii și, bineînțeles, la propriile sale poeme (acestea apărute în mare parte în limba spaniolă), la care se adaugă activitatea de agent cultural și creator de instituții culturale românești în străinătate – îngreunează intenția de cuprindere a personalității marelui exilat român într-un text de prezentare, fie și întins pe mai multe pagini. De altfel chiar apropiați ai săi, care l-au întâlnit în diferite împrejurări și ulterior au publicat articole evocatoare, au recunoscut dificultatea creionării unui portret cultural reprezentativ al acestuia. Unul dintre ei este Ion Frunzetti, care în a doua jumătate a anilor ’30, ca student al Facultății de Litere și Filozofie din București, asculta fascinat prelegerile profesorului Busuioceanu axate pe istoria artelor plastice. Iată ce scrie acesta în 1980, în textul introductiv al volumului Scrieri despre artă1: „Noi, cei ce l-am cunoscut pe Alexandru Busuioceanu – și atît l-am cunoscut, cît am fost fiecare capabili să-l cunoaștem – știm că «omul» din el avea partea lui de mister. Reușim să surprindem un portret moral doar prin crîmpeie, sau prin crîmpeie de crîmpeie, și să reconstituim figura unui mare agent cultural și atmosfera unei anume epoci. […] Nimeni nu va putea spune, nici doar prin lectura prea puținelor pagini scrise de un om de cultură atît de complex, într-o viață atît de multilateral solicitată, cum a fost viața lui Alexandru Busuioceanu, și nici din compulsarea amintirilor proprii și ale altora despre el, ale celor ce i-au fost prieteni, elevi, colaboratori, adversari sau doar simpli subalterni în multele sale funcțiuni de conducere, ce anume a fost ca om și ca agent de cultură, în cîmpul de rezonanță spirituală a națiunii române, un asemenea excepțional exemplar, unicat absolut, cu părțile lui de lumină și de umbră, dar și cu penumbrele lui, discret disimulînd, uneori voit, străluciri autocenzurate din pudoarea de a nu se spune despre sine decît ceea ce scrisul său poate lăsa să se constate, fără sondări de psihologie abisală”2.
Pornind de la cercetarea făcută în cazul corespondenței fraților Ciorănescu (Alexandru și George Ciorănescu), Crisula Ștefănescu – scriitoare care locuiește în Germania, autoare a numeroase volume care redau culturii române opere și autori din exil – în volumul Alexandru Busuioceanu. Poezie și Cunoaștere3, schițează o prezentare a personalității omului de cultură român din perioada sa spaniolă. Mai exact, autoarea realizează un puzzle, menit să aducă un plus de informație despre activitatea acestuia din anii de exil, compus din: extrase din corespondența fraților Ciorănescu; traduceri ale unor poeme din volumul Nenumita lumină, semnat de Busuioceanu (traducere de George Ciorănescu), însoțite de un text introductiv scris de Alexandru Ciorănescu; traduceri de Al. Busuioceanu din Sfântul Ioan-Al-Crucii; o evocare semnată de George Ciorănescu, publicată în limba franceză după moartea lui Busuioceanu și tradusă în limba română de Crisula Ștefănescu, sub titlul Un poet român în Spania: Alexandru Busuioceanu4; un eseu al lui Busuioceanu, care cuprinde viziunea revoluționară (la vremea respectivă) a acestuia asupra poeziei, intitulat Poezie și epifanism, tradus în limba română de George Ciorănescu, precum și diferite aprecieri critice la prima ediție și o postfață de Mihaela Albu.
Din scrisorile fraților Ciorănescu reiese o legătură permanentă a celor doi cu Busuioceanu, pe toată perioada vieții lui din exil, concretizată în susținerea acordată acestuia prin traduceri și facilități în privința publicării în reviste din Franța, sau la o editură din Tenerife, unde Alexandru Busuioceanu era asociat, precum și facilitatea colaborării cu Radio Europa Liberă, unde lucrează George Ciorănescu. Dar și prin grija celor doi frați de a promova postum opera lui Al. Busuioceanu, de a o comenta, de a traduce anumite scrieri, în esență de a-i conferi vizibilitate, „cum a fost cazul […] publicării de către George Ciorănescu în primul număr din revista APOZIȚIA, apărut la München în 1973, a traducerilor lui Busuioceanu din San Juan de la Cruz”5. Din același fond epistolar aflăm și despre boala care l-a măcinat timp de mai mulți ani pe scriitorul român hispanizat, dusă în singurătate, departe de prieteni și familia din țară (fiica sa și fosta soție), pe care nu avea să-i mai revadă vreodată. Într-o scrisoarea datată Paris, 31 august, 1953, George Ciorănescu îi scrie fratelui său: „La Madrid l-am văzut pe Busuioceanu mai chitrit ca oricând. Mi-a făcut rău văzând starea de descompunere și amăreală în care se află. A ajuns să mă invidieze pentru leafa care abia îmi permite să trăiesc la o cantină studențească. Zice că sunt în «cașcaval», că mi se plătește «gras» ca să mă duc la congrese și asta tot de Fundație (Fundația Regală Universitară Carol I, n.m.), în timp ce el e un proletar, care își vinde cărțile din bibliotecă. L-am invitat la o masă de consolare. S-a îmbunat și mi-a citit din versurile lui de revoltă…”6. Lucrurile se înrăutățesc cu trecerea anilor, astfel că același George Ciorănescu, într-o epistolă către fratele din Tenerife, de data aceasta din 21 martie 1958, expediată tot de la Paris, scrie: „Despre Busuioceanu ai auzit poate că-i în spital, într-o stare vecină cu agonia având o leucemie gravă și o hemoragie internă, care a fost cât pe aici să-l dea gata”7. Ceea ce avea să se întâmple după încă trei ani de luptă cu boala. În martie 1961, la vârsta de doar 65 de ani, Alexandru Busuioceanu se stingea din viață.
Una dintre activitățile permanente ale lui Busuioceanu în Spania, alături de aceea de critic de artă, deja amintită aici, a fost eseistica. Începând cu anul 1949, va avea o rubrică permanentă în Ínsula, una dintre cele mai prestigioase reviste culturale ale vremii care apărea la Madrid. Sub titlul Letra y espíritu, Busuioceanu va ține aici o „cronică a ideilor”, fiind primul care avea „să prezinte publicului spaniol nu numai scriitori francezi mai puțin cunoscuți în epocă în Spania, […], dar și anumiți scriitori români, cum ar fi poetul și filozoful bine cunoscut în țara sa, Lucian Blaga”8. Și tot aici își va lansa propria teorie asupra metaforei și a poeziei, una revoluționară în acele vremuri, susținând practic că poezia nu aparține literaturii, fiind de fapt o modalitate de cunoaștere care „nu trebuie confundată cu cunoașterea metafizică, ea fiind o modalitate independentă, al cărei mecanism propriu este metafora, înțeleasă ca logică a poeziei. Pentru cunoașterea poetică, metafora reprezintă un instrument la fel de precis și de sigur ca axioma pentru matematică”9. În eseul intitulat Poezie și epifanism, publicat în numărul 40 din 15 aprilie 1949 al revistei Ínsula, Busuioceanu avea să scrie: „Gândirea poetică, ca mod de cunoaștere, e revelatoare de naturalețe și prin urmare epifanică. Secretul epifanismului rezidă în mecanismul propriu al judecății poetice și în instrumentul său ireductibil: metafora. […] Gândirea poetică este metaforică. Irațională și impregnată de emoțiuni, mecanismul ei logic izbucnind imprevizibil, este în stare să reducă la absurd logica rațională, pentru un spirit neavizat. […] Element subtil și perfect, metafora e forma inițială și, în același timp, definitivă, completă, a logicii poetice. […] sub mecanismul rațiunii logice, oricât de strâmt și rigid ar fi, rămâne această posibilitate a eului de a se elibera, printr-un nou mecanism, și de a crea o altă ordine în lucruri. Această spărtură în ordinea rațională este metafora. […] Un adevăr metaforic rămâne neîndoios și ireductibil ca o axiomă. Nimeni nu poate demonstra adevărul unei metafore, cum nu-l poate demonstra pe cel al unei axiome. Evidența este dată în afirmare. […] Arta nu este altceva decât înălțarea spre epifanie”10. Din acest colaj al ideilor sale, expuse în același eseu, se înțelege de fapt apropierea pe care o face între poezie și artă, mai degrabă decât definirea celei dintâi ca gen literar. Iar pentru Busuioceanu „arta rămâne principiul cel mai înalt, principiul cel mai pur al expresiei gândirii omenești, pentru că ea nu poate face abstracție de ceea ce este mai adânc și mai specific ființei umane: eticul (moralul)”11.
Ca traducător, Alexandru Busuioceanu și-a început activitatea încă din perioada trăită în România, când a făcut cunoscute cititorilor români poeme de Rilke sau Rabindranath Tagore. Tot atunci, în 1925, a publicat o antologie cu traduceri din Walt Whitman, în colecția de literatură universală a Editurii „Cultura Națională”, coordonată de Vasile Pârvan. Pe toate acestea, precum și alte traduceri în spaniolă din poeți francezi, le menționează George Ciorănescu în textul comemorativ mai sus amintit, încheind capitolul cu următoarea informație: „Talentul său de traducător a fost pus la grea încercare în momentul în care și-a propus, în ultimii săi ani de viață, să traducă în românește, păstrând metrul original, poemele lui San Juan de la Cruz. […] La primul Congres Spaniol de Poezie, care s-a desfășurat la Segovia în 1952, Busuioceanu a ales să citească la mormântul sfântului propria sa traducere în românește a Cântecului asupra divinității lui Cristos și a sufletului. Astfel că poetul tulburat care venea de pe malurile Dunării și marele mistic spaniol comunicau într-o singură simțire artistică și metafizică”12.
Talentul poetic al lui Busuioceanu a dat în pârg, la fel ca în atâtea alte cazuri, în exil. Chiar dacă la început a scris poezie în limba română, în Spania se va remarca prin volumele: Poemas Patéticos, publicat la Madrid într-o colecție coordonată de poetul Leopoldo de Luis, critica de specialitate salutând atunci apariția unui mare poet castilian, lăudând de asemenea performanța poetică într-o limbă de adopție; urmează apoi un nou ciclu de poeme, publicat sub titlul Innominada Luz, în prestigioasa revistă madrileană Escorial; secondat, în 1954, de a treia colecția de versuri, Proporcion de vizir, care va apărea la Editura Ínsula. Poezia în limba spaniolă adună critici dintre cele mai elogioase, este menționat și în LʼHistoire ilustré de la littérature espagnole a lui Robert Larrieu și Romain Thomas13, comentatorii lăudându-i contribuția la îmbogățirea limbii spaniole. Cu toate acestea, unele voci din critica românească observă scepticismul lui Busuioceanu față de aceste aprecieri, dublat de o altă observație cu privire la absența numelui poetului din istoriile literare spaniole cunoscute până în prezent. În acest sens, Ștefan Ion Ghilimescu, în volumul îngrijit de Crisula Ștefănescu la Editura Aius, notează: „Numai poetul rămânea sceptic în fața unor asemenea situări, căci, așa cum aflăm din jurnalul anilor 1939-1957, el îi mărturisea la un moment dat prietenului său, poetului Vicente Aleixandre, premiat cu Nobel mai târziu, că va înceta să mai scrie în spaniolă, întrucât această activitate nu duce la nimic, «în istoria literaturii spaniole nici un nume străin n-a fost admis vreodată», profeție și constatare care până astăzi s-au dovedit cumplit de exacte, atâta vreme cât e la îndemâna oricui să observe că, într-adevăr, numele lui Busuioceanu rămâne, cel puțin până acum, în afara istoriilor și dicționarelor literaturii spaniole”14. Dar chiar și atunci când scrie într-o limbă străină, „poetul unei patetice singurătăți”, cum îl numește Al. Ciorănescu în prefața la Innominada Luz/Nenumita lumină, va considera că singurul său limbaj poetic este acela al limbii române, mesajul îndurerat trădând această gândire în versuri precum: Nimic. N-a mai rămas nimic./ Tu singur – și-n lumina ce se stinge,/ acele necrezute păsări/ zburând acum nocturne ca niște amintiri…
Dacă față de preocupările până aici menționate s-ar părea că în scurta și zbuciumata viață a lui Al. Busuioceanu nu ar mai putea încăpea nimic în plus, un subiect de cercetare datând din anii tinereții, spre care a fost îndemnat de profesorul său Vasile Pârvan, devine obsesiv după ce ajunge în Spania. Studiind, cu veleități de adevărat istoric, vechi cronici medievale spaniole, descoperă o legendă dacică, potrivit căreia „dacii, identificați cu goții, au năvălit în Spania și au început istoria nouă a poporului hispanic”15. Chiar dacă ulterior s-a afirmat că este vorba despre o confuzie istorică între geți și goți, pe care Busuioceanu o neagă din capul locului, acesta, în cercetarea sa, va merge „pe urmele tradiției geto-dacice în cultura hispanică până la scutul Regilor Catolici, unde se regăsesc simbolurile heraldice dacice (jugul și săgețile, nodul gordian retezat)”, demonstrând că „în pofida cuceririi romane, dacii nu dispăruseră din istorie, iar mitul lor trăia încă în Spania, aflându-se la originea statului și a culturii spaniole”16. Un studiu despre care Mircea Eliade va spune, într-o scrisoare pe care i-o expediază lui Busuioceanu de la Paris, că „este pur și simplu extraordinar. Deschide perspective nebănuite în înțelegerea și valorificarea miturilor istoriografice medievale și nu numai la noi, adică în Europa”. Acest subiect va deveni, așa cum spuneam, obsesie și va rămâne în preocupările lui Busuioceanu până la sfârșitul vieții sale. Despre veridicitatea sau falsul celor afirmate de Busuioceanu, George Ciorănescu avea să scrie: „Istoricii pot să conteste fundamentul acestor teorii; nu vor diminua cu nimic noblețea care le-a inspirat și nici noutatea curajoasă a punctului de vedere istoric”17.
În perioada anilor 1939-1957, practic până aproape de sfârșitul vieții, Alexandru Busuioceanu va ține un jurnal, intitulat Caietele de miezul nopții și publicat în anul 2001 de Editura Jurnalul literar din București. Pentru cei care au crezut că, astfel, se pot apropia mai mult de omul Busuioceanu, după ce i-au cunoscut opera, informația Irinei Dogaru din monografia pe care i-o dedică acestuia nu este tocmai îmbucurătoare. Se pare că documentul a fost mutilat de autorul său înainte de moarte, multe pagini fiind eliminate și unele însemnări șterse. Cu toate acestea, Caietele alături de volumul de Corespondență conturează o prezență, în completarea personajului care se desprinde din operă, conlucrând, ambele ipostaze, la schițarea unui portret cultural care, cu toate nuanțele asupra cărora avertizează Frunzetti, s-a reușit, într-o oarecare măsură, a fi demarat. Pentru că recuperarea în cultura română a lui Busuioceanu se află abia la început, după cum fostul său student afirma în 1980, constatare din păcate valabilă și astăzi: „Sînt convins că personalitatea lui Alexandru Busuioceanu se va dovedi una de prim ordin pentru cultura românească și mondială, după ce se va întruni tot ce a scris și a făcut în țară, așa cum se va desprinde și din ceea ce a făcut după plecarea în Spania, unde plăci comemorative ne arată la Madrid casele în care a locuit, unde istoria literaturii spaniole îl consideră ca pe un mare poet creator de curent literar și creator de limbă spaniolă, deținător al unor premii importante, cum este cel al revistei «Insula»”18. Poate că misiunea noului lectorat de limbă română al Universității Complutense din Madrid de aici ar trebui să înceapă.

 

 

Note
1 Ion Frunzetti, Evocare, în Alexandru Busuioceanu, Scrieri despre artă, Editura Meridiane, București, 1980
2 Op. cit., pp. 14-15
3 Alexandru Busuioceanu. Poezie și cunoaștere, Ediție alcătuită și îngrijită de Crisula Ștefănescu, colecția „cărțile exilului”, Editura Aius, Craiova, 2021, ediția a II-a, revizuită și adăugită.
4 Ttitlul original: Un poète roumain en Espagne: Alexandre Busuioceanu, broșură apărută la Paris, Institut Universitaire Roumain Charles I-er, 1962, dar care se va tipări în Tenerife prin grija lui Alexandru Ciorănescu, după cum aflăm dintr-o scrisoare a fratelui acestuia, George Ciorănescu, expediată din München, la 24 mai 1962: „În privința broșurii Busuioceanu, mai întâi să-ți spun că sunt foarte mulțumit că lucrurile s-au urnit din loc. Dacă socotești că-i nimerit, voi scrie o scrisoare de mulțumiri lui Dela Rosa în cazul în care el a urgentat afacerea. Ca să nu ne încurcăm în socoteli să ia ca model, format hârtia și compoziția copertei, după Canare 1960. Asta înseamnă că am optat pentru hârtia galbenă, că broșura va purta pecetea Fundației, care-mi face impresia că se găsește la tipograf, […] și că copertele sunt îndoite. Broșura nu va purta nici o mențiune specială. Ce-ai zice de titlul: Un écrivain hispano-roumain: Alexandre Busuioceanu? Pe aripioarele copertei nu apare nici un text” (din volumul Corespondența Alexandru Ciorănescu – George Ciorănescu, Ed. Bibliotheca, Târgoviște, 2011).
5 Crisula Ștefănescu, op. cit. Ed. Aius, p. 11
6 Corespondența Alexandru Ciorănescu – George Ciorănescu (scrisori din arhiva lui George Ciorănescu – 1946-1964), Ediție îngrijită și cuvânt-înainte de Crisula Ștefănescu, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2011, p. 108
7 Corespondența…, op. cit., p.160
8 George Ciorănescu, Un poet român în Spania: Alexandru Busuioceanu, traducere de Crisula Ștefănescu, în op. cit. Ed. Aius, p. 37
9 Irina Dogaru, Alexandru Busuioceanu. Destinul unui român universal, Editura Pro Universitaria, București, 2018, pp.14-15
10 Alexandru Busuioceanu, op. cit. Ed Aius, pp.93-98, traducere de George Ciorănescu
11 Constantin Stroe, Al. Busuioceanu despre corelația etic-estetic, în Revista de filosofie, nr. 3/2019
12 Op., cit., Ed. Aius, p. 43
13 Irina Dogaru, op.cit., p. 15
14 Ștefan Ion Ghilimescu, Împotriva vinovatei uitări a meritului, din cadrul capitolului Comentarii critice la prima ediție, în Alexandru Busuioceanu. Poezie și cunoaștere, Ed. Aius, 2021
15 Al. Busuioceanu, Zamolxis sau mitul dacic în istoria și legendele spaniole, Editura Dacica, București, 2009 (este vorba despre ediția a II-a, prima apărând în 1985 la Editura Meridiane).
16 Irina Dogaru, op. cit., p.16
17 George Ciorănescu, Un poet român în Spania: Alexandru Busuioceanu, în volumul îngrijit de Crisula Ștefănescu, citat anterior, apărut la Ed. Aius, 2021
18 Ion Frunzetti în Alexandru Busuioceanu. Scrieri despre artă, op. cit.