Printre numele răsunătoare ale culturii române „repatriate” după 1989 se numără și Alexandru Ciorănescu, personalitate culturală de renume mondial, târziu și insuficient revendicată de istoria noastră literară. Până în 1947, an în care regimul comunist de la București desființează postul de atașat cultural al ambasadei României din capitala Franței și, astfel, în urma destituirii sale din această funcție, este chemat în țară, a publicat mai multe lucrări, printre care teza intitulată L’Arioste en France (1), care-i conferise, în 1939, un doctorat în litere la Sorbona. De asemenea a deținut mai multe funcții culturale publice. Hotărât să nu se mai întoarcă într-o țară care se izola de restul lumii, Alexandru Ciorănescu rămâne în Franța unde, pentru scurtă vreme, activează ca secretar de redacție la revista Le livre și este cercetător la Centre Național de la Recherche Scientifique. Pentru că în România, la Universitatea București, studiase literatura română și franceză, iar ulterior, prin doctoratul de la Sorbona, devenise interesat de literatura comparată, invitat în Spania, de Universitatea La Laguna din Tenerife, Insulele Canare, predă pentru început limba și literatura franceză dar ajunge să țină cursuri de literatură comparată și să înființeze astfel prima catedră cu această tematică din Spania.
Desigur, meritele Profesorului Ciorănescu nu erau necunoscute în lumea universitară și culturală a României comuniste. Ba chiar se reușește publicarea studiului său El Barroco o el descubrimiento del drama (La Laguna, 1957) de Editura Dacia din Cluj-Napoca, în 1980, cu titlul Barocul sau descoperirea dramei – o traducere de Gabriela Tureacu. După 1990 apar în țară câteva dintre titlurile vastei sale opere, extrem de puține2 însă având în vedere că „bibliografia sa numără aproape 400 de lucrări originale, memorii de istorie și literatură comparată, teorie și studii aplicative, traduceri din și în limbile română, franceză, spaniolă, engleză”3, etc. Printre acestea se numără și Dicționarul Etimologic al Limbii Române, de o importanță deosebită pentru lexicografia românească, cea mai completă lucrare de acest fel de la noi, publicată inițial în limba spaniolă4.
Alexandru Ciorănescu face parte din marea familie de cărturari Ciorănescu. Tatăl, Ion Ciorănescu, născut Cioranu5, a fost institutor și director al școlii din comuna natală, cu specializare făcută în Germania, autorul unor manuale foarte cunoscute și uzitate în epocă; fratele mai mare, Nicolae Ciorănescu, a fost matematician, profesor la Politehnică și membru corespondent al Academiei Române; Ioan Ciorănescu, dispărut devreme, la doar douăzeci de ani, a fost poet și traducător; George Ciorănescu, licențiat în științe politice, drept și filozofie, cu un doctorat despre ideea federalizării la români, a fost redactor al postului de radio Europa Liberă, poet, prozator, traducător, fondator al revistei și cenaclului Apoziția din München; iar o soră, Ecaterina Ciorănescu, căsătorită Nenițescu, a fost chimistă, profesor la Politehnica bucureșteană și membră a Academiei Române. Poate cei mai apropiați dintre frați, ambii trăindu-și cea mai mare parte a vieții lor în exil, au fost George și Alexandru Ciorănescu. În numărul trecut al Tribunei, evocând personalitatea pictorului și graficianului Eugen Drăguțescu, făceam referire la corespondența6 fraților Ciorănescu scoasă la lumină și publicată de cercetătoarea și scriitoarea Crisula Ștefănescu. Fondul de scrisori, spune doamna Ștefănescu, i-a fost pus la dispoziție de Galatea Ciorănescu, soția lui George Ciorănescu, în toamna anului 1998 la München, la câțiva ani de la moartea soțului său, în vederea inventarierii și publicării. Alexandru Ciorănescu era în viață atunci și locuia în Tenerife, acordul său fiind o condiție sine qua non pentru ca o ediție epistolară să vadă lumina tiparului. Este motivul pentru care soții Crisula și Andi Ștefănescu, împreună cu văduva Galatea Ciorănescu, întreprind, la începutul anului 1999 (care va fi și anul morții savantului), o călătorie pe insula Arhipelagului Canare. Această călătorie, discuțiile purtate pe parcursul celor șapte zile de ședere în casa profesorului din Bahamar (locul în care se retrăsese după ieșirea la pensie), la care se adaugă transcrierea celor patru interviuri acordate de Alexandru Ciorănescu pentru emisiunea Controverse-Confluențe Est-Vest7 de la Radio Europa Liberă, constituie subiectul volumului Între Admirație și iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu, îngrijit și prefațat de Crisula Ștefănescu, publicat în ediția a II-a8, revăzută și adăugită, la Editura Bibliotheca din Târgoviște în 2021.
Ceea ce deosebește acest volum de o carte obișnuită de convorbiri este modalitatea de alcătuire, arhitectura sa. Discuțiile se poartă în contextul petrecerii timpului pe insulă, fiind intercalate printre imagini și locuri (descrierea drumului cu mașina până la casa profesorului, plimbările pe plajă sau pe străzile capitalei Santa Cruz, descrieri ale reliefului și vegetației, etc.), arome și gusturi specifice (sunt descrise feluri de mâncare și băuturi locale), sau prezentarea altor personaje întâlnite. De asemenea, cartea oferă și o serie de fotografii inedite din arhiva familiei Ștefănescu, realizate în acele zile, precum și un capitol distinct despre amenajarea și deschiderea oficială a Casei memoriale Ciorănescu la Moroeni, Dâmbovița, sub atenta supraveghere și cu implicarea aceleași doamne Crisula Ștefănescu.
În atmosfera mai sus arătată, ne este permisă descoperirea mai mult a omului Alexandru Ciorănescu decât a savantului, prietenia dintre cei doi interlocutori conferind dialogului o aură de intimitate care nu poate decât să încânte cititorul avid de detalii ce nu se regăsesc în scrieri anterioare. Asta chiar dacă vârsta și o afecțiune de care suferă Profesorul estompează unele amintiri, după cum notează autoarea volumului: „Nu îmi rămâne decât să regret anii în care ne-am întâlnit și în care am povestit, într-o altă stare de spirit, atâtea lucruri care au rămas nescrise și dintre care unele au și dispărut, iar altele se întunecă încet-încet odată cu boala care progresează” (pp.26-27). Sosirea în Spania și contribuția adusă învățământului universitar spaniol este evocată lejer, într-o discuție la micul dejun: „Când am venit eu în Spania, o catedră de literatură comparată nu exista. A fost inițiată de mine. A fost o disciplină introdusă de mine în urmă cu vreo treizeci și cinci de ani când am ținut un curs de Literatură Comparată. Dar, deși o disciplină nouă, nu numai în Spania, nu-i lipsită de antecedente care pot duce până în antichitate” (p.62). Dovedind o bună documentare inițială, venind, cum s-ar spune, cu temele făcute în Tenerife, intervievatoarea deschide subiectul altor servicii culturale pe care savantul le-a adus țării sale de adopție, printre care voluminoasa lucrare, în patru volume, Historia de Santa Cruz de Tenerife și, astfel, se realizează o plimbare pe Calle Alejandro Cioranescu, botezată astfel de autoritățile orașului în semn de recunoștință și respect, alături de acordarea premiului Teide de l’Oro, „care se oferă în fiecare an unei personalități care a făcut ceva deosebit pentru insulă” (p.20). În plus, autoritățile locale, cunoscând problemele de sănătate și faptul că Alexandru Ciorănescu rămăsese văduv, iar vârsta înaintată complica situația, trimiteau în permanență „două îngrijitoare, una în timpul zilei, alta noaptea, pentru a-i pregăti masa și a-i da medicamentele” (p.21). Parcă nici nu s-ar mai cădea un comentariu aici…
Povestind despre marile personalități ale culturii române (dar nu numai române) pe care le-a cunoscut, printre care fostul său coleg de la Liceul Spiru Haret din București, Nicolae Steinhardt (cu care ar fi purtat o bogată corespondență după mutarea în Tenerife, corespondență care, în împrejurări misterioase, s-ar fi pierdut), Mircea Eliade, sau Emil Cioran, Profesorul Alexandru Ciorănescu redă un episod cel puțin incitant pentru istoria literară a lumii, despre o întâlnire cu scriitorul Jorge Luis Borges: „Este adevărat, scriitorul a fost extraordinar, dar omul Borges nu a fost chiar la înălțimea scriitorului. L-am cunoscut personal. M-am întâlnit cu el și am stat așa cum stăm noi acum, față în față. Lui Borges îi plăcea să creeze situații de excepție în care să se situeze. Se pare că și orbirea lui de la sfârșitul vieții, de care făcea atâta caz, a fost până la un punct, sau de la un punct încolo, simulată. Un bun prieten, cel care mi-a înlesnit întrevederea, mi-a spus că Borges era înnebunit după filme și că mergea în fiecare săptămână la cinematograf. Chiar după ce a orbit! Orbirea era ceva dramatic, ceva prin care se diferenția de ceilalți!” (p.25). Căutând mai multe despre subiect în cartea amintirilor fără memorie9, nu mică mi-a fost mirarea să constat că în discuția purtată la 88 de ani cu Crisula Ștefănescu fusese chiar mai puțin dur cu imaginea legendei literaturii argentiniene, decât în volumul pe care-l alcătuise cu mulți ani înainte, unde, în capitolul intitulat 1972. O vizită la Borges, aveam să citesc: „La plecarea spre Buenos Aires, Ciocchini m-a întrebat dacă vream să-i fac o vizită lui Borges, cel mai ilustru scriitor al epocii. […] mi-a dat adresa unui profesor care era prieten cu el, și cu Borges, și cu el am fost să-l vizităm pe Borges, la Biblioteca Națională, al cărei director fusese numit. […] Prietenul s-a scuzat pentru că avea oră de curs la Universitate și a rămas că va veni să mă ia peste două ore. Rămas singur cu Borges, el a luat cuvântul pentru întrebările de rigoare, dacă sunt profesor, de ce materie; dacă am publicat ceva. […] Mi-a arătat cu degetul etajera și m-a întrebat: «Ai citit Beowulf?» […] «Vrei să fii bun și să scoți de pe etajeră, raftul doi, la dreapta, cartea legată în piele albastră?» […] Mi-am dat seama cât de orb era când mi-a luat cartea din mână și a început să-mi citească cu glas tare din Beowulf. […] La ora prevăzută, prietenul care mă prezentadincolo de bine și de răuse a venit să mă ia. Pe drum i-am povestit episodul Beowulf și l-am întrebat cum se explică legenda care-l face pe Borges orb. Mi-a spus că legenda era cultivată de el și că în realitate vedea bine: dovadă pasiunea pe care o avea pentru filmele de cinematograf cu cowboy, de la care nu lipsea niciodată”.
Și tot în volumul publicat de Editura Spandugino, am citit evocarea altor întâlniri memorabile, printre care revoltătorul moment Brâncuși, mai exact perioada de la sfârșitul vieții marelui artist, când acesta încerca să-și doneze atelierul și ultimele lucrări statului român, prin Ambasada României de la Paris. Alexandru Ciorănescu, încă funcționar acolo, ca atașat cultural, încearcă să salveze patrimoniul Brâncuși și propune un loc din interiorul Ambasadei pentru amenajarea unui spațiu muzeal, dar autoritățile din țară, prin răspunsul oficial la această solicitare, conchid „că propunerea lui Brâncuși nu avea nici un interes și că nu era cazul să se continue tratativele. Se adăuga, ca explicație, că arta reprezentată de Brâncuși nu răspundea cerințelor realiste ale epocii și ale momentului istoric”10(?!).
Revenind la volumul de convorbiri al Crisulei Ștefănescu, purtate în Tenerife cu Alexandru Ciorănescu în ultimul său an de viață, nu pot să nu remarc „preatârziul” în care noi, românii, ne recunoaștem valorile. Personalitatea și opera Profesorului Ciorănescu s-au întors, în măsura și în cantitatea în care s-a putut până acum, acasă. Din păcate mare parte a cărților sale, lucrări de mare valoare, au rămas inedite pentru cultura româna. În ultima parte a vieții au venit și câteva recunoașteri din partea unor importante instituții de cultură românești. Toate acestea însă, după cum mărturisește într-un interviu11 la Radio Europa liberă, au fost mult prea târzii: „Deocamdată am fost bine primit în țară. Nu pot să mă plâng. Din contră, sunt foarte recunoscător. Am avut surprize, fiindcă prin surprindere am fost numit membru de onoare al Academiei Române. Eu n-am știut nimic de asta. Pot să adaug că tot prin surprindere am aflat zilele trecute că am fost numit Doctor Honoris Causa al Universității din București. Nu zic că-i o surprindere neplăcută. Ar fi o absurditate. Îmi face mare plăcere, dar toate lucrurile astea sunt târzii pentru mine. Adică am trecut, cum spune Nietzsche, «dincolo de bine și de rău»”.
Că repatrierea integrală a moștenirii culturale lăsate de Alexandru Ciorănescu (precum și a altor mari cărturari ai exilului românesc) este nu doar o necesitate ci o datorie, nu mai încape discuție. Pentru cât de curând ar trebui să se întâmple acest lucru, ne rămân tot vorbele Profesorului, în unul din interviurile radiofonice transcrise în volum de Crisula Ștefănescu: „Singura noastră salvare este cultura. Asta n-o spun eu. Asta a spus-o Eminescu. Eu nu fac decât s-o reamintesc…”. Și adevărul este că avem nevoie mereu de această reamintire.

 

 

Note
1 Alexandre Cioranescu, L’Arioste en France, des origines à la fin du XVIIIe siècle, Paris, 1938 (două volume), respectiv ediția a doua, Torino, 1963
2 „Este adevărat că studiile și chiar monografiile sale nu sunt ușor de tradus, dar prea puține dintre cărțile sale au fost publicate în românește, dacă lăsăm la o parte și studiul despre Baroc, apărut încă în 1980, vorbim despre monografia Ion Barbu și viitorul trecutului, mica introducere în literatura comparată, un volumaș de eseuri și cam atât” – Mircea Anghelescu în Cuvânt-înainte. Alexandru Ciorănescu și bucuria cărții, din Alexandru Ciorănescu, Amintiri fără memorie, Editura Spandugino, București, 2019
3 Mircea Coloșenco, Un mare cărturar – Alexandru Ciorănescu, în România literară, nr. 43/2020
4 Alejandro Cioranescu, Diccionario etimológico rumano (7 fasciculos), Tenerife, Universidad de la Laguna, 1958-1966 (Ediția românească: Alexandru Ciorănescu, Dicționarul etimologic al limbii române, Ediție îngrijită și traducere din limba spaniolă de Tudora Șandru Mehedinți și Magdalena Popescu Marin, Editura Saeculum I.O., București, 2007)
5 În Amintiri fără memorie (Ed. Fundației Culturale Române 1995, vol.I, ulterior ediție completă la Spandugino, 2019), Alexandru Ciorănescu, în Prefață, face o etimologie interesantă a acestui nume de familie care ar avea legătură cu păstoritul: „Ciobanii ardeleni care treceau munții cu turmele lor, prin Muntenia până în Crimeea, numesc oile lor negre sau laie, oi ciorane: nume în care se recunoaște prezența contactului cu limba rusă, pentru că în rusește negru se spune ciornâi. Dată fiind solidaritatea și familiaritatea ciobanului cu turma, nu e de mirare că ciobanului cu oi ciorane i se spune cioran. Dovadă e faptul că numele, al oii, ca și al ciobanului, nu apare decât în regiunea subcarpatică, între Sibiu și Făgăraș, și de cealaltă parte, în zona alpină dintre Argeș și Buzău, de-a lungul drumurilor urmate de migrațiuni”. Cu atât mai interesant cu cât și Emil Cioran este născut în zona Sibiului.
6 Volumul Corespondența dintre George și Alexandru Ciorănescu. Documente din arhiva George Ciorănescu, însumând 435 de scrisori, dintre anii 1946-1964, îngrijit de Crisula Ștefănescu, a fost publicat la Editura Bibliotheca din Târgoviște în 2011
7 La Radio Europa Liberă din München, din anul 1992 până 1995 (anul mutării redacției la Praga), Crisula Ștefănescu este redactor al emisiunii de cultură Controverse-Confluențe Est-Vest.
8 Prima ediție a volumului Crisula Ștefănescu, Între admirație și iubire. De vorbă cu Alexandru Ciorănescu a apărut în anul 2000 la Editura Jurnalul literar.
9 Op.cit, Spandugino, 2019, pp. 403-405
10 Op. cit., Spandugino, 2019, p. 329
11 Integrare Europeană, interviu cu Alexandru Ciorănescu, realizat de Crisula Ștefănescu în cadrul emisiunii Controverse-confluențe Est-Vest, la Radio Europa Liberă, cuprins în volumul Între admirație și Iubire, pp. 95-101