Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Resurecția „Proletcultului”?

Resurecția „Proletcultului”?

Am scris încă din primii ani de după 1990 despre necesitatea de a depăși abordarea singular și îngust estetică a literaturii. Acceptând axiomatic autonomia esteticului, am susținut că trebuie să nu o confundăm cu o autarhie a esteticului. Susțineam în acest context completarea evantaiului, privirea literaturii din perspective diferite: filosofie, morală, sociologie, antropologie, religie, chiar și ideologie. Păstrând însă tot timpul centrul estetic. Mi se părea acest pas unul obligatoriu spre maturizarea culturii noastre, spre completitudine. Amintesc aceste truisme în contextul unui scandal care a agitat mica noastră lume literară, cel al poeziilor cu vorbe buruienoase care au fost premiate de Ziua culturii naționale. S-a iscat pe forumuri și în presa culturală o mare vâlvă, din păcate cantonată doar în zona vocabularului. Miezul problemei mi se pare însă a se situa în cu totul altă parte. Ocultată cu grijă de către apărătorii ex officio ai acestor artefacte propagandistice. Pentru că nu de poezie a fost vorba în zaveră, ci de militantism ideologic. Departe de a fi case closed, cum spune unul dintre cei mai faimoși critici care au apreciat aceste poezii, abia acum ar trebui pornită dezbaterea. Dl. Cosmin Perța, la rându-i, are teoretic dreptate să detecteze ideologii în marile opere clasice. Și să militeze pentru o combinare a criteriilor estetic și ideologic în interpretarea poemelor. Numai că nimeni dintre apărătorii poetelor insurgente, după știința mea, nu a reușit să detecteze urmele de poezie. Cum scrie pe unele ambalaje alimentare: „poate conține vagi urme de ou”. Nu cazul Ilenei Negrea e în discuție, ci o anume situare a culturii române față de timpul de azi. Îi provoc pe toți cei care au luat apărarea acestei „poezii” să fie consecvenți cu ei înșiși și să purceadă de îndată la reabilitarea (cu aceleași argumente) a poeziei proletcultiste sau, cine știe, și mai în urmă, a literaturii unei Maria Cunțan de exemplu. La urma urmei și acestea slujeau unor cauze cât se poate de nobile. Eu nu pot vedea vreun progres dacă înlocuim proletcultismul cu sexocultismul. Pentru că despre asta este vorba, pe șleau spus. Nu văd niciun progres de la măsurarea poeziei cu șublerul luptei de clasă și al dragostei pentru steaua roșie la măsurarea ei după standardele qeer sau mad. Chiar a fost folosită de către mai mulți dintre cei care au intervenit în discuție vechea formulă cu epatarea burghezului, care ar justifica revolta. Spectaculoasă formulă! Dar periculoasă! Nu trebuie totuși să uităm niciun moment că epatarea asta a dus rapid la lichidarea fizică a burghezului. În proporție de masă. Cuvintele au consecințe! Nu despre mașina de făcut sex este vorba în această poveste, ci despre mașina de eliminare a adversarilor. Despre rinocerită. Sigla Colectivei Autonome Macaz (sic!!) – așa se cheamă unul dintre siturile queer pe care scriu acești autori – este un pumn roz lovind o zvastică (nu și secera și ciocanul) aurie aflată la baza unui cristal roz. Pumnul respectiv e un simbol cu veche tradiție, nu are rost să descifrăm acum iconul. „…avem în vedere o politică de insurgență, mai degrabă decât una de rezistență” se spune pe situl editurii care a publicat volumul. Citiți dumneavoastră în dicționar ce înseamnă insurgență și ce legătură are ea cu democrația.
Abolirea criteriului estetic și înlocuirea lui cu unul/unele de natură ideologică (oricare ar fi acestea) duce inevitabil la rinocerizare. Care nu este doar fascistă sau comunistă, poate căpăta multe fețe. „Domnia esteticii se sfârșește cu mine” decretează poeta premiată. Încheind un poem-manifest nu lipsit de forță, dar cariat ideologic: „ACESTA/ ESTE/ DOAR/ ÎNCEPTUL/Domnia esteticii se/sfârșește cu noi” (majusculele aparțin autoarei). Numai eu citesc aici o amenințare? Totul este amenințare în textele acestei grupări. Tonul face muzica. Exact ca în poeziile proletcultiste. Maiorescu era un infam critic burghez, de asta a și fost interzis câteva decenii bune (rele!). Asistăm din nou la o abolire a granițelor (e foarte util aici eseul extraordinar al lui Andrei Vieru care demonstrează că acesta este indiciul clar al totalitarismului de orice fel) dintre poetic și non-poetic. Vedem cum, din nou, implicit, bătrânul critic este pus la un index moral și intelectual. Argumentul că s-au mai schimbat lucrurile de atunci este slab și insuficient. Reciclarea sloganurilor avangardei, ca și a vocabularului și tehnicilor ei poetice, nu poate fi invocată ca un progres, a trecut, totuși, un secol de la înflorirea lor. Și lumea e alta nu numai față de cea a lui Maiorescu ci și față de cea a lui Tzara. Ascunderea după degetele unui verbiaj tehnic sofisticat nu poate face invizibilă precaritatea background-ului ideatic: nu avem de-a face nicidecum cu un fapt artistic, ci cu unul de propagandă de extremă stângă. De altfel, știm regula: propaganda trebuie să aibă idei puține și simple, dar vehiculate cu insistență obsesională. Lucru limpede și sincer expus în interviul poetei premiate din Observator Cultural. Hilare sunt și contradicțiile logice ale fenomenului: de exemplu combaterea colonialismului (într-o țară și o cultură care măcar păcatul ăsta al colonizării nu l-au avut) cu o doctrină în întregime importată pentru că este up to date (vezi prezentarea editurii pe situl FrACTalia). Mândria asta că „avem și noi faliții noștri” postumaniști este un semn al unei precarități de fond a gândirii și al provincialismului tocmai din partea celor care vor să „ne alinieze”. Impunându-ne un proces de aculturație care ține de cel mai pur trend colonizator. De altfel, enumerând în poemul citat țări în care femeile sunt asuprite, autoarea amintește aleatoriu Congo, SUA, Mexic și România. Nici din greșeală vreo țară musulmană. Acolo este raiul unde femeile o duc foarte bine. Ca să-l amintesc iar pe criticul clasic (asta este o mare greșeală din partea mea) beția de cuvinte blochează înțelegerea. Citez din aceeași prezentare a editurii unde a apărut volumul premiat: editura își propune „să pledeze pentru valori neierarhice și să participe la producția de cunoaștere alternativă”. Ce înseamnă oximoronul acesta „valori neierarhice”? (coerent de altfel: în interiorul doctrinei pe care o susțin ei asta este un alt nume pentru abolirea esteticului). Valorile sunt prin însăși definiția lor ierarhice. Ce înseamnă, la fel, „cunoaștere alternativă”? Nu există decât cunoaștere, prin diferite metode, cu diferite țeluri și ducând la Adevăr. Înadins scris cu literă mare, pentru că nu există cunoaștere în afara adevărului și, în momentul când acesta devine relativ până la o totală fluidizare, cunoașterea se transformă în jocuri de cuvinte gratuite.
Sigur, baza intelectuală a întregii acestei viziuni este postumanismul. Cu varianta lui antiumanistă de fapt. Ecologismul extremist sau mișcarea cancel culture se găsesc într-un ghiveci bine amestecat în această ideologie proclamată cu o seriozitate încruntată de militanții care se vor poeți. Și de criticii care îi încurajează, (cei mai mulți și cadre universitare) făcându-se că nu văd pericolul planului din spate. Apreciind „generozitatea” lozincilor și uitând că și nazismul și comunismul s-au impus tot sub masca unor asemenea sloganuri pline de „bune intenții”. Chiar: această încruntare, posomoreală, arțag care răzbat din toate textele lor sunt și ele semnul unei gândiri funciarmente incapabilă de dialog. Deci totalitare, autarhice. Oamenii ăștia vor să se impună a fi acceptați, neacceptând pe nimeni care nu este ca ei. Sfârșitul antropocenului are ca unul din semne tocmai această abolire a valorilor „clasice” (cum să le spun altfel?): binele, adevărul, frumosul. Or, intelectualii se pare că nu mai iubesc aceste valori. Dl. Florin Ionescu o spune ad litteram: „Poezia a servit întotdeauna unor scopuri care nu au de a face cu ea, fiindcă poezia în sine nu există, a însemnat mereu altceva, e doar un vehicul cu dimensiuni și maniere variabile”. Mă întreb atunci, dacă „poezia în sine nu există”, de ce se chinuie unii critici și poeți să ne demonstreze că asta e poezie? Când chiar promotorii ei ne spun că este un simplu cărucior pentru transportat altceva. Recte ideologie. Mai precis, ideologie de stânga. Pentru că, dacă un alt poet ar veni cu teme religioase, istorice, naționale ș.a.m.d., brusc poezia nu ar mai fi bună. Ideologic nu ar mai fi bună. Ar fi reacționară și rudimentară. Ideologiile, spre deosebire de estetic, sunt totdeauna excluzive, se combat una pe alta, și nicidecum incluzive, precum esteticul. Este un altul dintre multele impasuri logice ale acestei poziții. Cineva observa că nu e logic să spui „sunt antirasist”, pentru că asta denotă o gândire în termeni rasiști, ci „sunt nerasist”. Tot astfel nu ar trebui să spui că ești feminist, pentru că asta înseamnă folosirea unui concept sexist. Dar ideologiile n-au făcut niciodată casă bună cu logica și cu semantica. Scrie doamna Adina Dinițoiu într-o combatere a autonomiei esteticului: „Ajungând în acest punct, aș vrea să spun că, de fapt, mai importantă decât discuția legată de autonomia esteticului, de separarea lui de politic sau ideologic, este altceva: distincția dintre literatură/artă și propagandă! Ne aflăm la ora militantismelor de orice fel – de la diverse valuri feministe la diverse discursuri LGBTQ sau în favoarea minorităților etnice ori împotriva rasismelor – și toate aceste tematici corecte politic au devenit astăzi un trend sine qua non în film, literatură, arte vizuale. Sunt necesare, trăim vremuri foarte politice, cum spuneam. Dar să nu uităm că există o diferență enormă între literatură (artă) cu conținut de idei/atitudini socio-politice și propagandă”. (admir necondiționat acel autoritar, absolut, „sine qua non”. El ne spune că nimic altceva nu este tolerabil pentru acești apostoli ai toleranței decât ceea ce corespunde ideilor lor). Dar uită să ne spună tocmai care este această „diferență enormă” pe care eu unul nu o văd în toate textele citate aici. Într-un „Manifest al scriitoarelor feministe de stânga” (sic!) se protestează împotriva întregii ceremonii a premierii, pe motiv că a fost un eveniment „în parte opresiv, sexist și ecleziast” (sic! corect „ecleziastic”, dar și gramatica este, se știe, prin excelență fascistă, opresivă). Alt minunat exemplu de a cere mentalități incluzive prin excludere. Aici observăm doar că această mișcare care vrea să dinamiteze sistemul (insurgentă!) se înghesuie totuși an de an să capete acreditarea sistemului prin premii, apariții în presă și intrarea în programele de studiu ale învățământului superior pe care le-a cotropit. Este o „tehnică revoluționară” bine știută de sabotare din interior. În interviul citat mai sus chiar se subliniază că s-a căutat înadins scandalul pentru a obține vizibilitate.
Nu am amintit nimic de vocabularul poemelor premiate, mulți dintre comentatori au cedat șocului și au comentat numai acest aspect. Doar o fumigenă, menită să ascundă fondul, după părerea mea. Dovadă că un poet folosind un lexic uneori chiar mai coroziv, precum Emil Brumaru, este socotit unul dintre cei mai importanți poeți contemporani. Dar mi-e teamă că militanții aceștia îl consideră pe blândul poet insuportabil de macho. Asta se întâmplă când se amestecă poezia cu militantismul. Poezia moare. De altfel, vocația acestor manifeste (manifestele nu fac o literatură… îmi vine să parafrazez) este moartea. Ele ucid diversitatea pe care o proclamă în teorie, tot ce este altfel decât ceea ce ele strigă. Pentru acești ideologi, Eminescu este doar „un naționalist trist” (apud Cătălina Stanislav), autor a „o grămadă de poezii cu aluzii sexuale explicite”. Lasă că nu sunt „o grămadă”, dar să-l reduci pe Eminescu la asta înseamnă să ai mari probleme de înțelegere a literaturii. Și de înțelegere în general. Scuze, am uitat că literatura e ultimul lucru care-i interesează pe dânșii. Orbirea ideologică merge atât de departe încât riști să pățești accidente comice, ca dl. profesor Iovănel care îi atribuie lui Eminescu un astfel de text rugos al unui oarecare poet de azi. Ridicolul nu ucide. De altfel, e greu să nu vezi în toată mișcarea de la decernarea premiului o strategie foarte bine pusă la punct, sunt buni în chestia asta, cu o poetă care ia premiul și alta care citește, ca să nu poată fi invalidat. Cum să te declari nemulțumit de o ceremonie care-ți era dinainte bine cunoscută, cine te-a obligat să participi? Tot scandalul (vă amintiți povestea cu filmul de propagandă LGBT proiectat pentru elevi la Muzeul Țăranului?) a fost premeditat, cu complicitatea voită sau inconștientă a juriului. Pe care eu îl consider principalul responsabil. Poetele/poeții au firește voie să scrie ce vor, și editurile să publice orice, trăim într-o țară liberă, cum se spune în filmele americane, dreptul de a scrie orice este garantat prin constituție (era să spun „sfânt” dar m-am autocenzurat). Juriul nu e obligat să premieze. Critica nu e obligată să ratifice. Încă de la începutul anilor 90 profesorul Sorin Alexandrescu observa că intelectualitatea română suferă ciudate, periodice sincope de recădere în premodernitate. Am impresia unui straniu paradox: anume că, prin acest abandon al uneltelor sale, sub pretextul progresului, o parte din critica noastră regresează într-o epocă pre-critică, a amestecului de criterii. Suntem într-un confuz pașoptism fără idealuri și fără valori. Îmi cer scuze că citez dintr-o carte veche, și oamenilor ăstora nu le plac cărțile vechi, dar ea explică bine ce s-a întâmplat: „Printre cei care ar trebui să ofere lumii priveliștea unei activități intelectuale dezinteresate și care-și abat funcția spre scopurile practice îi voi mai cita și pe critici. Știe oricine cât de mulți sunt astăzi cei care consideră că o operă nu-i frumoasă decât în măsura în care slujește partidul scump lor, decât dacă exprimă «geniul națiunii», decât dacă ilustrează doctrina literară integrată în sistemul lor politic sau împlinește alte condiții la fel de pure. Cărturarii moderni, spuneam, vor ca utilitatea să determine dreptatea, și, de asemenea, frumosul; nu aceasta va fi cea mai mică originalitate a lor din cursul istoriei. Dar și în acest caz, cei care acceptă o astfel de critică nu sunt de fapt critici, ci oameni politici care își pun critica în slujba scopurilor practice/…/Dar fapta cea mai remarcabilă a cărturarilor moderni, hotărâți să includă pasiunea politică în operă, este includerea ei chiar și în filosofie, chiar și în metafizică”. Julien Benda, Trădarea cărturarilor. Carte apărută în 1927. Știm cu toții ce a urmat la un deceniu după, tocmai ca o consecință (și) a fenomenului descris de Benda. De aceea, din tot ceea ce s-a întâmplat la 15 ianuarie, îngrijorătoare nu este doar citirea unor poeme cu mașini de sex. Ci orbirea, demisia criticii, a intelectualității, de la datoria ei.

Leave a reply

© 2022 Tribuna
design: mvg