Consiliul
Județean Cluj

România
100

weekly magazine in english,
romanian and italian

Retorica meditației şi a circumstanțelor trăirii

Retorica meditației şi a circumstanțelor trăirii

 

Tudor Cătineanu
Trădarea rimelor
Cluj-Napoca, Editura Şcoala Ardeleană, 2018

 

De la sublima incantație Nevoia de cercuri a lui Geo Dumitrescu, intrată în fondul de aur al liricii româneşti, n-am mai întâlnit o preocupare de sublimare a viziunii atât de ataşată simbolurilor cercului. Poate numai la geometrizarea de tip stănescian mai pot face trimitere, geometrizare/ abstractizare mulată şi ea pe germinația ideilor, de la care se revendică neostentativ, dar evident, şi poezia scrisă de un filosof atras cam târzior de magia versificării. Volumul său, Trădarea rimelor (2018), trădează într-adevăr intenția de a contura „exacte armonii geometrice” à la Geo Dumitrescu, desigur, fără invocarea extatică a bătrânului Arhimede. Tudor Cătineanu (căci el este autorul volumului în discuție) îl invocă în schimb pe Heraclit, deoarece focul lui „ireversibil” este „ocolul de neocolit” (Axis Mundi) vestind Apocalisme pe fondul unui „paradis în destrămare” prefigurat în versuri suave, de un ermetism ponderat. De altfel, desenul sideral al cercului e proiectat literalmente ca întreg cosmic pe fundalul devenirii întru cuvânt şi semnificație ideatică. Ilustrațiile care însoțesc fiecare capitol întregesc această sugestie ezoterică, rafinat plăsmuită în culori calde şi rozete focusate concentric de pictorul Octavian Cosman.
Introducerea în problematica volumului este concepută ca structură de sistematizare a discursului pe capitole repartizate „încercărilor cercului” de a străbate „trepte ontologice” eşalonate linear pe „drumul destrămarii”. Poemele sunt ipostazieri ale paradigmelor cunoaşterii, transpuse în versuri străluminate de etica scrutării orizontului uman şi mundan din „țara substelară”. „Calul măiastru” stănescian (retorică exesiv ludică) joacă rolul unui simbol „pur” în competiție cu pegaşii comuni cărora „li s-au frânt aripile” (dezolare neconfirmată). Confruntarea dintre sacru şi profan instalează „tristețea metafizică” reiterată fastuos în versuri elegante şi etalează „Nimicul” răspândit „de jur-împrejur” ca sfidare a beatitudinii promise. Refugiul în aromele vinului lăudat cândva de poetul Horațiu înseamnă, paradoxal, întoarcerea la credința tradițională ca la un izvor benefic revitalizant: „Să bem/ până când vom cădea în genunchi/ şi vom fi rugăciuni/ mulțumind nimănui/ pentru că Lumea este,/ chiar dacă n-are început/ şi n-are sfârşit/ şi nu este altceva/ decât o frumoasă poveste” (Ergo bibamus). Eul neliniştit e pornit în căutarea preacuratei sfere şi strategia devoalării adevărurilor esențiale începe cu ancestrala cădere „din Cercul cel albastru/ de la început”. Clopotul Big-Bang este în totalitate o piesă de colecție densă şi reprezentativă pentru creația lirică a lui Tudor Cătineanu. În acest poem bine cumpănit trăieşte inconfundabil duhul destrămării, motiv copleşitor, menținut în rigoarea retorică a meditației grave. Abateri de la această rigoare apar în Ecouri şi reverberații, interpretate „geometric” ca „arcuri tangente şi secante” la lirica de idei promovată precumpănitor. Poetul îmbină reflecția filosofică cu sentimentalismul şi notația ocazională, acordă concesii citatului colocvial popular, ceea ce face ca întregul să primească o coloratură eterogenă, inegală. Ca Lae Chiorul din poezia lui Goga, apare taragotul lui Mitru Fărcaş (artistul recent dispărut dintre noi) şi sunetele lui „nu sunt altceva/ decât o amintită şi omniprezentă Lumină.” (Cântecul Mitrului), statornicind admirativ valențele culturale ale unui ethos asumat cu naturalețe.
Pe fondul antinomiilor recurente, poetul subliniază în stil eminescian aproape discrepanța formală dintre frumusețea Cleopatrei, ființă istorică repetabilă şi strălucirea în „rânduri de vieți” a prototipului irepetabil numit Mona Lisa, conferit de măreția artei lui Leonardo. Eul călător, „dalbul pribeag” rătăcit prin desişul vieții, rămâne „răstignit între Casă şi Drum”, umilință acceptaă ca tânguire târzie în tonuri elegiace. Nostalgia sau iluzia cercurilor platoniciene iscă alte configurări geometrice cu gust amar: „Cum am putea, iubito,/ din triunghiuri,/ să ne retragem/ în acelaşi cerc!?” (Paradox suspendat). Filonul erotic e străbătut de o candoare catifelată în care efuziunile romantice alternează cu înstrăinarea şi imposibilitatea comunicării: „Între noi se va aşterne tăcerea/ şi numele ei răstignit:/ Necuvântul” (Într-o zi). Dezolare, pustiu, tristețe cenzurată, joc dubitativ, ironic („stalagtita mea şi stalagmita ta”) umplu conținuturile formale, schițate ca evanescente „cercuri consonante” învârtejite prin timp în căutare de echilibru între Casă şi Drum, între inte­rioritatea dorită şi exterioritatea primită.
Desigur, nu lipseşte din volum nici Geneza cercurilor, acele Întemeieri recognoscibile în imagini din spațiul natal, parental, „un lanț întreg de oameni buni”, unde membrii familiei tradiționale sunt aşezați ardeleneşte în versuri evocative, pătrunse de sacralitatea trăirii în lumină. Căci în Dealul şi valea poetul titrează nonşalant, mimetic Cercul mioritic şi anunță direct: „geometriile cubiste urcă în lumină”. Pe osatura versului popular el construieşte noi identități lirice, consonante în plan poetic şi lexical cu disticuri fistichii, joviale, şarade desprinse dezinvolt din viziunea dominantă a temei.
Demonstrația livrescă făcută de Tudor Cătineanu în acest volum dă glas unei sensibilități lirice necunoscute până acum, de a cărei evidență valorică nu trebuie să ne îndoim. Întrebarea care persistă totuşi este: asistăm la trădarea rimelor sau la trădarea filosofiei?

Leave a reply

© 2018 Tribuna
design: mvg