Despre fecundele și promițătoarele demersuri ale lui Robert B.Bradom – noua stea a filosofiei mondiale – am scris (vezi Andrei Marga, Introducere în filosofia conteporană, Compania, București, 2016) considerînd atunci patru pași făcuți de strălucitul elev al lui Richard Rorty și Wilfried Sellars. Este vorba de: 1.Restabilirea rolului cuprinzător al filosofiei la capătul dominației analitice și reasumarea răspunderii clasice filosofiei de abordare a întregului câmp al culturii; 2.Reluarea, în plină atmosferă scientistă, a filosofiei ce-și asumă libertatea și autonomia de gândire a omului în practicile vieții. Capodopera lui Robert B.Brandom (Making It Explicit. Reasoning, Representing, and Discursive Commitment, 1994), a fost socotită, pe bună dreptate, o cotitură în filosofia teoretică, comparabilă cu epocala carte A Theory of Justice (1971), a lui Rawls în filosofia practică. S-a spus concludent că după ce Sellars a făcut trecerea, în filosofia analitică, de la Hume la Kant, Robert B. Brandom a făcut trecerea mai departe, de la Kant la Hegel; 3. Reinterpretarea cunoașterii prin plasarea semnificației expresiilor la nivelul rolului lor în raționare (Articulating Reasons. An Introduction to Inferentialism, Harvard University Press, 2000). Robert B. Brandom a creat „pragmatismul inferențialist”, care abordează cunoașterea ca inferență și consideră inferențele drept feluri de a face (doings) și, deci, ca fețe ale acțiunilor. În acest cadru, „semnificația” unei expresii este privită ca acțiune a interlocutorului atunci când acesta ia în seamă pretenția de adevăr pe care vorbitorul o leagă de actul său de vorbire; 4. Fructificarea „cotiturii lingvistice a filosofiei” mutând însă valorile de cunoaștere din sfera trăirilor individuale în spațiul comunității comunicării mijlocite de limbă și asumând că subiecții diferiți se raportează unul la altul  ca membri responsabili ai comunității. Independent de Habermas, Robert B. Brandom a luat pragmatica comunicării prin limbă drept cheie a dezlegării problemelor filosofice. El a realizat cea mai departe dusă tentativă de până astăzi, pornind din cadrele filosofiei analitice și ale pragmatismului,  pentru a conceptualiza condiționarea interacțional-pragmatică a produselor culturii.
Suntem deja după cel de a cincilea demers epocal al lui Robert B.Brandom. El se află în cartea Wiedererinnerter Idealismus (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2015). Aceasta a fost elaborată în cadrul unui program de revizitare a filosofiei clasice germane desfășurat la universitățile din Pittsburg (SUA) și Leipzig (Germania), pentru articularea a ceea ce se numește “idealismul german analitic (Analytic German Idealism)”.
Premisa generală, mărturisită de cei care coordonează programul, cunoscuții James Conant și Andrea Kerr, este că “idealismul german se află nu în urma noastră, ci în față” (p.10) și “nu prezintă vreo contradicție cu filosofia analitică, ci invers, cel care îi dă acesteia reperul și calea de ieșire (Fluchtpunkt)” (p.9). Astăzi se pot pune în valoare demersurile vestitei Begriffsschrift, prin care Gottlob Frege a inaugurat filosofia analitică, ca și cel puțin alte două scrieri de cotitură – importanta carte a lui Wilfrid Sellars, Empiricism and the Philosophy of Mind și nu mai puțin importanta carte a lui Peter Strawson, The Bounds of Sense. Acestea au arătat că nu filosofia analitică, ci înțelegerea ei empiristă este antagonică filosofiei clasice germane. “În măsura în care empirismul domină filosofia analitică, se maschează orientarea proprie acesteia, care este aceeași cu cea a idealismului german” (p.12). Abandonarea empirismului este calea întâlnirii celor două tradiții de importanță majoră ale gândirii și a conlucrării lor fructuoase.
Cartea lui Robert B. Brandom, Wiedererinnerter Idealismus, deschide seria de publicații ale acestui program original și îndrăzneț. Printr-o examinare neobișnuit de profundă, absolventul de odinioară al studiilor de matematică, filosofie, istoria artei readuce în actualitate idealismul clasic german în varianta sa cea mai elaborată – idealismul lui Hegel – și îl face pe acesta din nou fecund, în mod explicit, în filosofie. El a și fost considerat pe drept ca “hegelianul filosofiei analitice”.
Teza generală la care a ajuns Robert B.Brandom este că “cea mai bună concepere a lumii (a obiectului capacității noastre de cunoaștere) de care dispunem este inteligibilă numai ca parte a unei explicații mai cuprinzătoare în care luăm în considerare și esența subiectului care dispune de această capacitate” (p.313). Nu mai este posibilă o imagine plauzibilă a lumii, oricât de elaborată și abstractă ar fi, fără ca “subiectul” să fie condiție a formării ei.
Dar dacă această observație au făcut-o, în pofida empirismului, deja Kant și alții, a fost meritul lui Hegel că, punând în joc noi concepte, precum “determinare”, “negație”, “negație determinată”, “mijlocire”, a elaborat “holismul semantic” – acea abordare în care” conținuturi conceptuale determinate se înțeleg plecând de la relațiile de excluziune dintre ele” (p.320). Nu numai atât. “Holismul semantic” al lui Hegel face determinarea obiectelor dependentă de relații modale de excluziune și aduce în executarea ei conținuturi de gândire. Abordăm fapte sub condiția inexorabilă a angajării conținuturilor noatre de gândire – nu este posibil altfel.
Robert B.Brandom spune că “ar trebui ca idealismul lui Hegel să-l concepem astfel cum el se evidențiază, ca presupoziție implicită a inteligibilității tocmai a acestui holism, cum este motivat în această privință în Fenomenologie” (p.327). Aici, în Fenomenologia spiritului, celebra scriere hegeliană, s-a deschis o nouă perspectivă în semantică abordând conceptele, empirice și teoretice, deopotrivă, ca rezultat al experienței istorice a oamenilor. Hegel a speculat-o ulterior într-o direcție tradițională, dar ea rămâne marea sa contribuție și în filosofia de astăzi.
De o abatere de pe calea acestei înțelegeri a filosofiei lui Hegel trebuie să ne ferim, însă, chiar dacă unele formulări ale filosofului ne pot îndemna să apucăm pe ea. Hegel recunoaște o structură holistă nu numai „obiectului”, realității deci, ci și „conștiinței (Bewusstsein)”, iar „conștiința” o echivalează la un moment dat cu „conștiința de sine (Selbstbewusstsein)”. Pe nesimțite, însă, el nu observă asimetria pe care o creează între „obiect”, „conștiință”, „conștiință de sine” și ajunge „să privilegieze conștiința de sine pe baza caracterului ei holist ca un membru fix” al lumii. „Pe această ramură subțire trebuie să se edifice construcția idealistă” (p.330).
Dar tot Hegel nu ne lasă să greșim luând în serios formulările explicite ale idealismului său când reduce totul la relația dintre „conținutul obiectiv (fapte, obiecte, proprietăți)” și „subiecții cunoașterii”. El plasează procesul istoric în interacțiunea dintre „relațiile obiective” și „procesele subiective” și ajunge la un „pragmatism conceptual”.
Atunci când le tratează pe primele, Hegel vorbește de „incompatibilitatea materială (materiale Unvereinbarkeit)”, care pune conștiința în fața imperativelor dizolvării „incompatibilității propriilor ei datorii” (p.335). El mai vorbește de faptul că cele două șiruri de „incompatibilități” sunt „dependente una de alta” și imprimă „sens (Sinn)” procesului istoric. Hegel descrie ca „negativitate (Negativität)” ceea ce pune lumea în mișcare și o conotează observându-i „dubla față: din punct de vedere obiectiv ea se prezintă ca formă a relațiilor modale robuste ale excluderii materiale; din punct de vedere subiectiv ea se prezintă, dimpotrivă, ca mișcare, ca anumită activitate – altul datoriilor noastre, în măsura în care cuprindem și recunoaștem acele relații” (p.355). Robert B. Brandom abordează idealismul lui Hegel ca soluție teoretică aproape necesară în raport cu noua perspectivă asupra lumii deschisă de filosof. „Idealismul obiectiv – o teză a dependenței sensului, care pune în legătură unul cu altul conceptul structurii de relații holiste obiective și conceptul unui numit fel de procese subiective, apare astfel ca răspuns la dificultățile conceptuale ce apar în consecința unei concepții în care se asumă structuri de relații holistice puternice (p.357).
Soluția filosofică era aproape necesară din momentul în care structura lumii a fost preluată în termenii „momentelor” identitate și diferență, nemijlocire și mijlocire, a fi pentru sine și a fi pentru altul (p.349). În raport cu aceste trei perechi de determinări, scrie Hegel, „conștiința trebuie să se știe pe sine ca ea însăși”, care este, observă autorul cărții Wiedererinnerter Idealismus, “armătura de bază a idealismului hegelian” (p.355). Numai că afirmația filosofului german trebuie înțeleasă în cadrul cuprinzător al filosofiei sale – care spune că „determinabilitatea (Bestimmtheit) lumii obiective și a procesului structurat în care noi o concepem sunt, conform sensului lor, concepte reciproc dependente unul de celălalt, pe care le putem înțelege numai plecând de la celălalt” (p.356). Acesta este idealismul obiectiv hegelian, iar argumentul clasic adus împotriva lui – anume că lumea a existat înainte de a se fi exercitat vreo activitate a subiectului – este un argument adevărat, dar nu-l atinge.
Se simțea de multă vreme că odată cu critica idealismului hegelian – de către Feuerbach, Kierkegaard, Marx – socotelile cu această filosofie nu sunt nicidecum încheiate. Este, de altfel, vetust să se pună în fața idealismului argumente de genul natura, existența, realitățile materiale ale vieții preced “spiritul”. Aceste argumente pot fi concludente în alt loc, dar nu aici.
Hegel nu era atât de naiv încât să nu-și asume, la rândul lui, asemenea adevăruri. Miza lui era însă alta – aceea de a elabora un tablou conceptualizat al lumii humano-socio-cosmice plecând de la premisa că realitatea, ca obiect, și oamenii care o abordează, ca subiect, sunt în reciprocă dependență, încât nici obiectul și nici subiectul nu se lasă elucidat fără a-l lua în seamă pe celălalt. Idealismul este legat de această conceptualizare cu totul, nu de vreo descriere a lumii fără oameni.
Robert B. Brandom dă o carte de cotitură în ceea ce privește înțelegerea filosofiei lui Hegel și aduce viguros această filosofie în actualitate. El mărturisește că țelul său este de “a conferi o nouă viață” idealismului ce a început cu Kant și Hegel și că are convingerea că de la aceștia se poate învăța “o lecție filosofică mai profundă și mai cuprinzătoare” (p.119) chiar pentru a dezlega probleme “tehnic-semantice” de astăzi.
În cartea Wiedererinnerter Idealismus Robert B. Brandom începe prin a revizita construcția filosofiei kantiene, cu celebra teorie a predicației (judecăților) și delimitarea conținutului și formei acestora. Pe fondul unei exegeze precise a construcției, el identifică la Kant un „pragmatism metodologic”, ce constă în postularea întâietății „actului (Akt)” față de „conținutul (Inhalt)” cunoașterii. „Acest pragmatism nu susține un primat explanatoriu al activității practic-discursive față de cea teoretic-discursivă, ci mai curând un primat al actului față de conținut, iar aceasta atât în domeniul teoretic, ca și în cel practic. Primatul explanatoriu al activității sintetizatoare a ceva în unitatea apercepției, al lui Kant, găsește ecou în idealismul german care i-a urmat și a fost preluat și dezvoltat mai departe Fichte și Hegel”(p.33). La Kant este, în alte cuvinte, un teren mai profund de unitate a „Criticilor” pe care le-a elaborat, anume cel al relației dintre „conținut” și „act” și al recunoașterii primordialității „activității” subiectului. De altfel, în întreaga întreprindere critică kantiană, care a dat celebrele trei Critici – a rațiunii pure, a rațiunii practice, a puterii de judecată – a funcționat pentru autor, pentru Kant, o experiență a normativității pe care și-a însușit-o din tradiția juridică ilustrată de Grotius, Puffendorf, Crusius și pe care a tematizat-o în explorarea celor trei rațiuni. La pragmatismul amintit Kant a ajuns plecând de la această optică care i-a permis să sesizeze intenționalitatea actelor de cunoaștere și încadrarea acestora într-un „întreg” ca parte a vieții în societate. „Kant concepe judecățile și voința ca ceva prin care noi preluăm forme specifice de răspundere. În același timp, el înțelege ceea ce se aprobă în ele – posibile conținuturi de judecată și maxime practice – considerând înainte de toate la ceea ce îndatorează acestea, adică forme respective de răspundere practică ce se preia în acest fel” (p.48). Iar totalitatea lor se integrează într-un „întreg unificator”.
Robert B. Brandon nu este primul care vorbește de pragmatismul din filosofia lui Kant, înaintea lui a fost Karl Otto Apel, creatorul pragmatismului transcendental. El devine însă primul care identifică pragmatism în filosofia din scrierile lui Hegel.
A fost meritul lui Hegel de a fi privit „întregul unificator” din punctul de vedere al „dependențelor” și de a fi conceput un veritabil „model social al statusului normativ” (p.79) din punctul de vedere al „recunoașterii reciproce”. Hegel a rupt „limitările <concepției naturale a cunoașterii>” punând problema la care nici Kant nu a ajuns – cea a formării cunoașterii (p.191). Autorul Fenomenologiei spiritului și al Științei logicii a inițiat o nouă semantică și a înaintat pe cursul ei cel mai mult, precedându-l de fapt pe Gottlob Frege. El a deschis abordarea nonpsihologică a conceptelor și le-a privit ca expresie a experiențelor oamenilor socializați. Este meritul lui Robert B. Brandon de a fi inițiat o nouă lectură, o lectură susținută de învățămintele pragmaticii comunicării a impunătoarei opere hegeliene și de a fi înaintat pe cursul ei până în punctul în care actualitatea lui Hegel se dezvăluie în toată grandoarea ei, în chip nou și suprinzător.
Robert B. Brandon vorbește de „pragmatismul” lui Hegel, în înțelesul pragmaticii comunicării. „Judecata empirică și acțiunea constau la Hegel așadar nu (ca la Kant și Carnap) doar în aceea că ceea ce numim concept sunt doar alese pentru aplicare sau un concept format complet este înlocuit cu altul. Ele constau mai curând în schimbarea și dezvoltarea conținuturilor acestor concepte” (p.279). Iar schimbarea și dezvoltarea sunt ancorate într-o „experiență” ea însăși adusă la o nouă înțelegere, fără „limitări”. „Hegel prelucrează intuiția lui Rousseau și Kant într-o formă de normativitate bazată pe autonomie, și o face cu ajutorul modelului autorității și răspunderii reciproce, a cărui paradigmă este recunoașterea reciproce. Aceasta este după părerea mea ideea nucleu ce însuflețește și structurează metafizica și logica lui Hegel” (p.311). Faimosul „idealism” al lui Hegel este de înțeles, dincoace de unele formulări vetuste, în legătură cu noua abordare a normativității adusă tot de filosofia hegeliană.