Consiliul
Județean Cluj
Revista Tribuna – anii ’80
De mult doream să încep ciclul de „povestiri” cu emoționantele amintiri „tribuniste”, care au demarat din anul doi de studenție la Litere – 1984. Sunt clujean și am nenumărate „înregistrări” locale, dar pot afirma sine ira et studio: dintre cele mai frumoase se leagă de boema de la „Arizona” și bunii prieteni „tribuniști” care mă susțineau să public – articole, reportaje, studii de artă, poezii, proză scrută – la revistele Uniunii Scriitorilor, Tribuna și Steaua, în celebrul Echinox de frondă și la cotidianul județean Făclia.
Pe vremea aceea cultura însemna foarte mult și sunt uimit (atunci era ceva obișnuit!), când mă gândesc că volumele unor Nichita Stănescu, Petru Popescu, Marin Preda ș. m. a. se vindeau, ca „pâinea caldă”, în sute de mii de exemplare! Erau cozi imense la librării și-ți trebuiau „pile bune” să primești o reeditare din comorile literaturii române și universale ori cea mai nouă carte a unui important autor român și străin contemporan – retrospectiv, îmi pare că trăiam pe altă planetă… Azi, se constată că acești corifei ai culturii „se vând” la 1 leu/kg. și nici așa nu-i vrea nimeni!! Erau destule restricții, aparatul represiv acționa nemilos față de cei care „îndrăzneau” să se ridice împotriva sistemului – la Cluj aveam exemplul Doinei Cornea, păzită zi și noapte pe strada Alba Iulia, însă erau și destule libertăți și avantaje ale sistemului de care ne bucuram din plin. Dacă mai menționez că industria și tehnica, în mai toate domeniile, erau la nivel mondial de vârf, ne dăm seama unde ne-a adus impotenta politichie a tranziției!
Noi, cei de la Filo/Litere, eram „o elită” considerată „urmașii” atât de respectaților și iubiților oameni de cultură trecuți și actuali, deoarece mai toată lumea, la oraș și la țară, discuta mult cărțile, mergea la filme, teatru… Studenți de la toate profilele ne întâlneam la festivaluri de film, de teatru, lansări de carte, în „sanctuarele” boemei clujene, Arizona lângă Cinema ARTA și Croco vizavi de Casa de Cultură a Studenților sau la discoteci – se remarca pe fața lor admirația sinceră ori ne-o mărturiseau direct. Tempi pasati! Azi: Tâmpi actuali!!
Am avut marele noroc și plăcerea să-l mai „prind”, aproape doi ani, redactor-șef pe unul din cei mai mari scriitori, dramaturgi și scenariști români – D. R. Popescu, cel care a făcut mult pentru „înnobilarea” conținutului emblematicei reviste până la plecarea sa la București. Ne-am întâlnit, în 2016, în august, la Casa Scriitorilor de la Neptun: nu mă reținuse – normal: student în anul doi, un „puști cultural” care începea să publice. Dar s-a bucurat mult de povestirile „aventurilor” mele cu tinerii redactori și cum percepeam eu lumea, atunci. M-a animat, imediat, să le „trec pe hârtie” pentru „revista noastră” – are și el amintiri frumoase și ar contribui la un „serial” al acelei perioade, la care să se alăture și alți doritori. Iată că a venit benefica ocazie cu o nouă ediție a Scriitorului în cetate – bineînțeles, va continua în paginile revistei și mă bucur să am onoarea de a fi cel care a „oferit prima pepită de aur” dintr-un mare filon…
Sufletul se umezește nu numai la o întâmplare ori alta, dar mai ales la sentimentele de prietenie ce ne legau cu fire nevăzute, însă puternice de încredere și emulație spirituală, mai ales cu Marcel Constantin Runcanu, Tudor Dumitru Savu, Tudor Vlad (despre perioada mea de practică studențească și corespondent la Făclia voi vorbi altă dată), cărora li se adaugă, la distanța cuvenită de vârstă, Vasile Sav, Radu Mareș, Titi Zărnescu… Treaba se făcea, viața era frumoasă, eu veneam zilnic câteva ore la Tribuna și Arizona, câteodată la Pescarul, mai rar la Conti (acolo eram serile, cu alți prieteni, cu Nea Mitru Fărcaș ascultînd Semnal M-ul lui Iuliu Merca) unde ne „vodcăiam” (eu mai puțin) să mai schimbăm „peisajul”… În general, ne „aghezmuiam” la redacție, unde apărea câte un „peștișor de aur” cu „necesara” sticlă plină – eram destui amatori, așa că nu era pericol mare de „înec bahic”!
Nu ne păsa prea mult și discutam orice fără probleme (adică tot ne păsa, fiind atenți să nu fie „anumiți suspecți” printre noi, pe care îi știam bine) – unu-doi în redacție, altul făcea „comerț la negru” cu „cărți rare” pe la Arizona și Croco, deși abia terminase ingineria (își permitea și noi știam „de ce”!) Deci, chestia povestită aici și în străinătate cu „marea închisoare” dintre granițele României, că exista un informator la doi oameni e un basm pe care îl demasc ușor: eu, de exemplu, ascultam, din a 9-a, Europa Liberă (Metronomul, jurnale, emisiuni culturale etc.) direct în clasă (eram în ultima bancă, la fereastră), la reluările de dimineață, când „le scăpam” cu o seară înainte. Știa tot liceul – totuși, nimeni nu m-a „suflat”! Idem, în armată: în sălile de curs, dimineața, în ultima bancă sau serile, când ieșeam la o instrucție cu compania, se strângeau vreo 30-40 în jurul meu și „savuram”, mai ales, Metronomul – noutățile discografice, istoria pop-rock-ului etc. Nu s-a întâmplat nimic, știau vreo 200 de colegi – dacă cineva m-ar fi „șoptit”, aterizam urgent la bulău!
Închei „paranteza istorică” și o deschid pe cea „sentimentală”, precizând că sunt anii ’84-’89: discuțiile noastre „sincronice” vremurilor atât interne cât și externe (aveam o filieră bine pusă la punct și citeam Libération, Washington Post, New York Times, Le canard enchené, Le Monde etc. plus cărți interzise, fără să mai menționez revistele noastre culturale de bună ținută și îndrăznețe de multe ori, la care nu ajungea, din păcate, oricine) erau pe măsură: filosofie, literatură, democrație, libertate, teatru, balet, film, istorie, revoluții, orânduiri, noutăți politice în lume… Desigur, nu lipseau nici poantele, istorisiri „cu tîlc” de aici și „dincolo”, noi întâmplări și speranțe pentru România (via Europa Liberă) în Războiul Rece, „concursuri” cine scrie „cea mai bună povestire”, în două zile, după o „întâmplare dată”, flirturi, nunți chiar… Așa rememorez, cu încântare, cum stăteam, ca de obicei, ciorchini la două mese înalte („La varice” le numeam – o tactică perversă a mili-securității spre a ne obliga să stăm puțin „împreună”, însă au subestimat capacitatea noastră de rezistență și plăcerea de a fi împreună), fără scaune, trupa tânără de la Tribuna, noi, „tinerimea-studențimea”, uneori veneau și „steliștii” (cei mai tineri de la Steaua)… Cineva deschide ușa cu piciorul și intră cu o mireasă în brațe… Călin Nemeș cu prietena: Venim direct de la Primărie, ne-am căsătorit acum! Voi sunteți familia mea, la Arizona ne-am cunoscut, e normal să o trec pragul – aici e casa noastră! Chiote, bucurie mare, luăm șampanie, coniac, pișcoturi de la Alimentara și gata MASA DE NUNTĂ! Ați crede că a fost așa ceva în bolșevism!? Mai am destule în „brain-stick”…
Intrarea la Tribuna e impunătoare: casă „domnească” din secolul 19, în centru (dedesubt, Librăria Universității), cu impunătoarea poartă din fier forjat cu artă, pardoseala și scările largi de marmură albă, etajul întâi cu un hol generos, „garnisit” cu uși mari de lemn spre birourile spațioase… Biroul, mai bine-zis „cancelaria” redactorului-șef, ”Boierul” literaturii române, „DeRePere” cum îi ziceau, discret, condescendent și admirativ, redactorii, se afla în capăt, pe stânga, acolo unde e și acum sediul Tribunei. În anticameră trona Ani Beldean, 37-38 de ani, frumusețe clasică antică: brunetă, trăsături de statuie Venus, parcă realizată de însuși Fidias – ea era factotum-ul întregii redacții, prin ea plecau și veneau toate „firele” complicate ale unei mari reviste de cultură – DeRePere avea încredere oarbă în ea și merita pe deplin. Corectă, inimoasă, inteligentă, diplomată ca un englez pur-sânge reușea să mențină o stare de „pace și armonie” greu de imaginat într-o „instituție” de veleități și invidii, uneori, feroce! M-a simpatizat de la început și am avut încredere unul în altul, ceea ce a constituit „laissez-passer”-ul meu în alb, fără de care ar fi fost greu să fiu acceptat, chiar sprijinit de tinerii prieteni „tribuniști”!
Când ea, „instanța cenușie”, a confirmat că sunt talentat și de încredere, Big Boss a acceptat automat – i se mai spunea așa, deoarece, deși amabil și prietenos, deschis la umor și atmosferă, avea un aer de senior medieval iluminat – era chiar iubit și mult respectat pentru imparțialitatea sa și valoarea sa incontestabilă de vârf în literatura română. Doar anticamera ei imensă putea fi luată drept Biroul Șefului! La stânga ei, în spate, ușa imensă de lemn masiv, de un alb lăptos, pe care trona un dreptunghi de carton cu o „inscripție de mână”: Lăsați orice speranță, voi care… fumați! Aluzie clară la dantescul renumit: Lasciate ogni speranza voi ch’entrate! Pentru noi însemna: Aici e Infernul: la revistă, în România… Desigur, s-a gândit și la renumita replică a lui Arghezi care, reabilitat la sfârșitul anilor ’50, e chemat la Ministrul (In)Culturii (ca mai toți, un politruc cu cel mult șapte clase, care s-a dedat imediat la „plăcerile puterii”) și invitat la o cafea braziliană și țigări Kent (poporul era ținut bolșevian cu „cartele” de sărăcie, ce cafea și țigări capitaliste!). Maestrul de la Mărțișor bea cafeaua, dar refuză Kent-urile și, scoțând cunoscuta sa pipă, ascultă, aparent cuminte, perorația reabilitării sale fără a zice un cuvânt. Când e întrebat ce are de spus, se ridică, își ia bastonul cu pălăria și exclamă înainte de a pleca, lasându-l înmărmurit pe „marele reprezentant” al inculturii și parvenitismului bolșevic: Bine-bine, dar voi una spuneți și alta fumați!
Cum spuneam, DeRePere nu m-a reținut, dar era condescendent și cald cu noi, studenți apreciați pentru talent, își făcea totdeauna timp să ne întrebe „de sănătate” și ce mai e pe la Litere. Se tot zvonea că va pleca la București, acolo e important să fie, e cerut, poate să ajute Clujul mai bine și… l-au regretat mult toți! A venit Vasile Sălăjan, mult mai tânăr ca Seniorul, i se reproșa, în absență: ce caută el, ca absolvent de „Ștefan Gheorghiu”, știuta pepinieră a politrucilor presei de atunci, însă lucrurile s-au liniștit, când s-a constatat că e doritor să sprijine cultura și se luptă, cât e posibil, în condiții tot mai vitrege, să mențină standardul literar și îndrăzneala sincronizării autohtone la valorile contemporane internaționale. Pot confirma că a insistat pentru mine în fața cenzurei Județenei de Partid (care, chipurile, se desființase, dar numai oficial, pentru „aburirea” Occidentului) ca articolele mele de artă, reportajele fără lingușiri să fie acceptate! Modest, nu mi-a zis el asta, ci am aflat-o de la prietenul Marcel Runcanu, ceea ce confirmă adevărul afirmațiilor sale. Mă și lăuda, de fiecare dată, pentru calitatea scrisului și amintesc o întâmplare ciudată, care m-a pus pe gânduri referitor la „discrepanța” între ce se pretinde și realitate: aprobase și eram programat pentru numărul următor, prin anul trei/’86-’87, cu un studiu de teoria artei, Valoare și valorizare în artă, dar pleacă intempestiv la București, „la ordin”, pentru o săptămână (nu erau de bun augur „convocările” care se soldau cu noi restricții și atacuri la cultură și libertate!). Se lucrează la conținut și merg cu Tudor Savu la Augustin Buzura să-i amintim să mă pună în numărul respectiv – ca secretar general de redacție el era responsabil, postul de redactor-șef adjunct fiind desființat. Spre marea noastră surprindere, refuză cu sictir, deși Tudor confirmase că a fost aprobat de Vasile Sălăjan. Eu, îndrăzneț, îl întreb de ce ne refuză, ar trebui să sprijine cultura! El rece: Eu răspund de partea științifică, știți că sunt doctor. Tot nu mă las: Mă scuzați, credeam, fiind un bun scriitor, că aveți tangențe cu cultura! N-a spus nimic, iar studiul meu a trebuit să aștepte revenirea redactorului-șef. A primit de la Iliescu, imediat ce s-a „validat” (la primele alegeri „libere”: 20.05.1990) FSN-ul ca PSD guvernabil, postul de ambasador UNESCO – Aha, am exclamat în trupa noastră, privindu-ne cu înțeles! Din nefericire, bunul prieten Marcel Runcanu ne-a părăsit în floarea vârstei și am suferit ca la pierderea unui frate drag!
Eram, odată, în biroul „tineretului” cu Marcel, Tudor Savu – considerați, în acea vreme, pe bună dreptate, mari speranțe ale literaturii noastre – și Tudor Vlad și jucam scrabble la o „fiolă de vodcă”. Vine Eugen Uricaru (fusesem atenționat de ei că e unul dintre „conștiincioși”), ne privește revoltat și, deși de aceeași vârstă cu ei, îi apostrofează ca la armată: Bine, măi, pe lîngă că veniți mereu la 10-11, deși programul începe la opt, jucați scrabble, table… beți vodcă! Cei doi rămân impasibili, cu fețe blazate de pokeriști – Marcel: Hai, ia și tu o dușcă! Uricaru sare ca ars cu fier roșu: Nu mă cobor la așa ceva! Marcel râde: Noi da! Tudor Savu calm: Ai auzit bomba de ieri seara, la Șopârlița?! Uricaru (cu atenție mărită: „Șopârlița” era Europa Liberă!): Ce!? Tudor: Firma Pirelli a dat faliment! Uricaru: Și ce-am eu cu astea!? Tudor: Ar trebui să te intereseze! Uricaru: Cum așa!? Tudor: Nu ești, tu, moldovean? Uricaru: Da și ce-i cu asta!? Tudor: Păi, să vezi, surpriză mare, cine i-a cumpărat! Uricaru, curios: Cine?! Tudor: Firma Pi buni! Noi trei izbucnim în râs demonic (nu știam bancul), Uricaru se face roșu-verde și pleacă în trombă…