Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Revolta nimănui

Revolta nimănui

 

Concursul Național de Proză „Ioan Slavici”, 2018
Premiul II, secțiunea Roman

 

Puteau fi numărate pe degetele de la o mână persoanele pe care dispariția lui Franco într-adevăr le afectase. În ceea ce-i privește pe cei mulți, care nu au fost și nu vor fi amintiți, pe ei nu-i afectase cu nimic. Orașul nu s-a schimbat deloc. În definitiv, de ce s-ar fi schimbat? Exceptând fățărnicia politică sau socială în masă ce apare odată cu decesului unei personalități, moartea în sine este o tragedie doar pentru familia și cercul intim al defunctului. Acestia sunt cei ce vor primi condoleanțe și ei sunt singurii care vor resimți dispariția celui trecut în neființa. Adevărul e că nimănui nu-i pasa de moartea unui străin… absolut deloc, cu atât mai puțin într-o potențială metropolă, unde zilnic pier atâtea suflete în diverse moduri bizare, specifice spațiilor urbane, decese ce variază de la accidente neprevăzute, la cine știe ce metode obscure și dificil de redat. În ultimul deceniu existaseră chiar și câteva cazuri strigătoare la cer de canibalism. Despre cadavrul alb și picurat cu ceară al lui Franco, ai fi putut spune că avusese parte de un sfârșit confortabil pe lângă nenorociții care pășiseră în neființă desfigurați și ciungi. Dar la ce bun astfel de comparații? Moartea afișează tuturor același zâmbet sfidător, indiferent de starea în care și-au părăsit corpurile pe pământul murdar și umed. Soldatul din prima linie ciuruit de obuze și afaceristul ce face infarct la cel de-al doilea etaj al casei sale, s-au reunit în cele din urmă în același loc.
Da, moartea e detestabilă dar este singurul aspect al vieții unde oamenii sunt cu adevărat egali. Ea înfăptuiește principiul pe care justiția îl enunță cu ipocrizie de atâtea veacuri. Legea este o barieră lungă și vopsită într-o nuanță de roșu strident ce-ți sare-n ochi numaidecât. Fie treci pe sub bariera, fie sari bariera, fie te oprești dinaintea ei. Egalitatea în fața legii este pentru categoria din urmă și totodată cea mai numeroasă. Moartea este diferită. Este precum o cameră întunecata unde intri dezbrăcat, gol pușcă și unde ai eventual surpriza să-ți întâlnești angajații care în urmă cu ceva timp nu-și permiteau să meargă în aceleași vacanțe cu tine. De această dată călătoriți împreună.

La prima vedere, nici unul din incidentele raportate în urmatoarele săptămâni nu aveau vreo legătură cât de mică cu decesul ce-l preocupa pe Tavas, deși acesta se interesase cu de-amănuntul despre oricare trup fără suflare recent înregistrat, fiind convins că Franco nu va rămâne un caz izolat. Cu toate acestea, nici unul din noii cazați la morga orașului nu prezenta urme de ceară. Existau cateva decese ale unor persoane trecute de onorabila vârstă de 80 ani, de multe ori considerate inutil de investigat, lăsând numărul de ani pe care regretatul îi petrecuse pe pământ să aibă ultimul cuvânt în cadrul ireproșabilei anchete. Nu de puține ori, în cazul acestor persoane vârstnice s-au strecurat crime bine puse la punct de către membrii familiei lor, cu scopul de a urgenta transferul de bunuri de la cei veștejiti către cei în putere. Astfel de întâmplări perfide nu erau străine acestui oraș blestemat în care totul părea să se petreacă invers cu buna orânduiala biblică. Prea puține astfel de crime au fost date în vileag și prea multe vor rămâne clasate drept decese cauzate de bătrânețe. Mai existau și alte decese ale unor bărbați trecuți de prima tinerețe, ce au sfârșit rușinos datorită poftelor sexuale. Unora li s-a oprit inima, după care le-a dispărut și portofelul împreună cu mult mai tânara zeiță cu care își încălcau jurământul făcut în urma cu zeci de ani soției, devenită între timp cam șubredă și neatrăgătoare. Alți domni stimați și generoși au fost găsiți sufocați în camere de hotel atârnând în costume caraghioase ce odinioară le provoca o plăcere perversă. Decesele ce aveau ca punct de plecare pofta nebună de sex luaseră amploare uluitor în ultimii zece-douăzeci de ani și erau care mai de care mai năstrușnice și mai grotești.
Tavas vedea toate aceste întâmplări și se obișnuise cu ele. A încetat să-i mai judece pe ticăloșii jalnici răpuși de dorință. Era de părere că felul în care un om moare, reflectă în proporții mari toată viața respectivului și astflel a fost profund dezgustat în sinea lui, atunci când a fost constatat moartea a doi dintre marii benevoli și filantropi ai orașului, în urma unor jocuri carnale primitive ce ar șoca oricare suflet neprefăcut.
De asemenea, erau înregistrate și cateva sinucideri adolescentine din dragoste – precum o ironie a sorții, într-un oraș copleșit de perversiuni, tinerii, singurii care încă sunt capabili de sentimente, înțelegeau greșit iubirea și își puneau capăt zilelor. Tavas însuși adoptase o poziție critică la adresa sinucigașilor și nu pregeta să-și exprime deseori opinia vis-a-vis de acest fapt tragic, opinie mai degraba subiectivă, formată strict din experiența sa personală și anume că „viața poate fi mulțumitoare și placută dacă dai dovadă de puțină ambiție, iar cât despre sinucidere, nu găsesc nici o rațiune logică pentru care un om și-ar pune capăt zilelor.»
Aceeași expresie ce reliefa lipsa unei rațiuni logice o folosea și în ceea ce privea tutunul, el însuși fost mare fumător în tinerețe. Lăsase în urma viciul acela mizerabil în momentul când a observat că energia începea să-l părăsească îndeosebi spre seară, iar în locul ei apărea o invidie nemărturisită pentru toți ceilalti care păreau a fi în formă. Acel Tavas care nu împlinise nici treizeci de ani, realizase că tot ce trebuia să facă pentru a se simți bine era să renunțe la fumat, iar pe cât de mult îi plăcea sa pufăie în timpul zilei, sa se lăfăie în acea stare de confort nejustificat pe care ți-o oferă viciul și sa mediteze la tot ce se întâmpla în jurul său cu o țigară spânzurată între buze, pe atât de mult își detesta corpul pe care-l simțea obosit peste masură. Anii săi au trecut în felul acesta, fără ca nimeni să-i ghicească respectiva frustrare fizică ce nu-l părăsea niciodată. Asta până într-o zi, când Tavas a încetat pur și simplu să mai fumeze.
În ceea ce-i privea pe decedații care i s-au succedat lui Franco, pe lângă împrejurările deja amintite în care aceștia și-au dat duhul, se mai adăugau bineînțeles accidentele de mașină, accidentele de muncă, cele casnice și câte și mai câte. Inspectorul realiza cu deznădejde că nici unul din aceste cadavre triste nu avea nimic în comun cu Franco. De fapt, absolut nimeni, viu sau mort nu avea nimic în comun cu Franco. Nu avea familie, nu se cunoștea nici un detaliu despre părinții săi ori despre viața sa privată. Locuia singur într-un apartament minuscul, unde dezordinea generală te impiedica să pui cap la cap prea multe. Tavas vizitase o singură dată acea locuință respingătoare, însă nu rămăsese prea mult acolo și nu cercetase spațiul cu aceeași meticulozitate cu care abordase în trecut astfel de situații, din pricina instinctului ce-i spusese că locul e la fel de mort și de inutil precum proprietarul. Instinctul valora enorm pentru bătrânul inspector, dar exista oare cineva care să poată spună că instinctul nu l-a înșelat niciodată? Apartamentul cu pricina era încă sigilat. Nimic nu fusese mutat sau rearanjat. Tavas începu să înțeleagă că făcuse o greșeală neacordând prioritatea necesară locuinței lui Franco și se miră în sinea sa de propria-i încăpățânare ce l-a făcut să refuze să admită eroarea. Știa și era de acord cu faptul că era o încăpățânare prosteasca pentru un bărbat de calibrul său, dar se bucura la gândul că nu va putea fi judecat de cunoscuții săi pentru defectul de care dăduse dovadă, deoarece, în ochii lor, Tavas întruchipa profesionalismul.
Vineri dimineața la șapte și un sfert, inspectorul se trezi destul de energic. Vremea urâtă de afară îi atrase atenția, așa că se îndreptă spre geam. Plouase peste noapte, iar norii se adunaseră precum o armată cotropitoare ce amenința orașul din înaltul cerului, spunându-i că încă n-a văzut nimic și o nouă furtună părea că va începe în orice clipă. Se gândi să-l sune pe Karl și să-l trezească dacă era necesar, ca să aibă timp suficient să se pună la punct, înainte să meargă împreună să cerceteze mai în detaliu căminul acela urât mirositor. Inspectorul simțea că acea vineri ploaiasă și jalnică va fi ziua când în final va găsi o pistă de plecare bună. Ochii lui Karl erau de mare ajutor. Întotdeauna reușea să vadă mai mult decât era de văzut și să facă niște legături inexplicabile, însă nu mereu eficiente, deoarece Karl avea tendința să împletească deseori într-o manieră exagerată realitatea și conjurația. Telefonul lipsea de pe noptieră. Tavas s-a învârtit prin cameră și l-a căuat. Era de negăsit. A smucit cu putere plapuma de pe pat și a zărit telefonul uitat peste noapte în așternuturile sale. „Am stat atâtea ore întins peste telefonul ăsta, ar fi de necrezut sa mai și funcționeze”, murmură inspectorul cu un aer spiritual si binedispus, după care îl apelă de îndată pe Karl. Dupa primele două apeluri, nu primi nici un răspuns. Bănui că amicul său trebuie să aibă un somn mult prea adânc și ca ar fi mai indicat să-i lase un mesaj. A început să tasteze ceea ce părea a fi mai degrabă o scurtă povestire decât un mesaj telefonic, însă la scurt timp telefonul lui a sunat.
– Așadar ești treaz.
– Mai mult sau mai puțin domnule Tavas, îngâna tânărul cu o voce vlăguită.
– Deci încă ești in pat. Ridică-te și mergi la fereastră. Cum ți se pare vremea?
– Umm…i-me-diat, adaugă Karl. Au urmat aproximativ zece secunde de liniște, timp în care Tavas putea auzi în telefon niște boncănituri și zgomote ciudate în camera lui Karl.
– Dar ce s-a întâmplat peste noapte? La cât de încărcați sunt norii ai crede că o să rămână așa tot anul.
– Se pare că a fost o furtună teribilă. Am auzit tunetele până și în somn.
– Bizar, nu-mi amintesc să fi anunțat așa ceva la meteo. De fapt… nu-mi amintesc nici să fi urmarit prognoza în ultimele zile, glumi Karl și schiță un zâmbet matinal de la capătul celălalt al firului. În orice caz, un telefon din partea dumneavoastră la ora asta înseamnă multe. Vă ascult planul, zise Karl intuitiv, străduindu-se să dea o notă optimistă convorbirii, deși pe dinăuntrul său se aștepta la ce putea fi mai rău, dată fiind starea de spirit a inspectorului din ultima perioadă, care aparent se înrăutățea cu fiecare zi în care cadavrul lui Franco putrezea în zadar, se topea pe zi ce trecea precum o lumânare groasă, iar în final avea sa rămână doar ceara, moment în care nu se va mai putea desluși nimic – un morman de oase care nu are nimic de transmis. Dar spre ușurarea lui Karl, bătrânul spuse:
– Te aștept la unsprezece în biroul meu. Azi în vom face o vizita lui Franco.
– Doriți să verificați din nou locuința domnule? Mi-ați spus că nu este nimic de văzut acolo…
– Sa verificăm! Îl întrerupse Tavas. Știu ce am zis și e posibil să mă fi înșelat. Fie vorba intre noi, nu m-am ocupat de locuința aia stricată așa cum ar fi trebuit. Am procedat de mântuială cum s-ar zice. Am aruncat un ochi prin cameră, am răsfoit câteva carnețele, am deschis niște sertare, dar fără prea multă băgare de seamă. Știu ce gândești, chiar nu-mi este caracteristic. Ma bătea gandul să merg din nou și inițial voiam s-o fac singur ca să -mi răscumpăr greșeala, dar presimt că am face o treabă mai bună împreună. Nu ești mâna mea dreaptă degeaba, știu asta.
– Apreciez cele spuse. Aș fi vrut să vă însoțesc încă de prima dată. Chiar și după ce ați mers singur m-am gândit să vă propun să mai cercetăm încă o dată locul, cu speranța că o să ieșim din impas, dar n-aș fi dorit să las de înțeles că ar exista cea mai mică șansă să vă nesocotesc cuvintele. Dacă ați spus că nu este nimic folositor acolo, atunci probabil chiar nu este, însă eu bag mâna-n foc că trebuie să existe ceva necurat și nelalocul său în acea locuință. Franco însuși era un personaj tare dubios. Nu se cunoaște mai nimic despre viața lui. Nu avea un serviciu, nu avea o prietenă. Vecinii săi cred că Franco putea fi orice între asasin plătit și alchimist. Înțelegeți ce vreau să spun domnule? Bat la pariu că locuința unui astfel de tip ascunde multe nereguli.
– Mă tem că ai dreptate Karl. Greșit spus „mă tem”, ci mai degrabă sper să ai dreptate! Nu vreau să atrag răul de partea mea, dar la cum decurge totul, casa aia afurisita este probabil ultimul loc ramas unde aș putea găsi ceva relevant pentru anchetă. Hai, sări din pat, spală-te și pregătește-ți ceva de mâncare. Te astept la unsprezece. Să zicem unsprezece și un sfert dacă iau vremea în calcul. La revedere.
– Pe curând domnule!
Cu o punctualitate previzibilă, Karl își făcu apariția în clădirea ce găzduia biroul inspectorului în jurul orei zece și patruzeci și cinci. Între timp, o ploaie năprasnică începuse din nou. Încă de la intrare, Karl obervă că vremea de afara devenise principalul subiect de discuție al celor din clădire, ce se purtau precum niște copii îngroziți care nu mai văzuseră o astfel de urgie. Și-a închis cu greu umbrela aproape găurită de picături, a salutat câteva chipuri cunoscute, printre care și Dino, apoi s-a îndreptat către biroul lui Tavas. A ciocânit scurt și a intrat aproape imediat, deși nu primise nici un răspuns. Nu realizase că bătrânul ar fi putut să-i bata obrazul pentru o astfel de faptă. Tavas privea pe geam cu spatele spre ușă.
– Karl, ce înseamnă asta? Zise inspectorul continuând să stea întors către fereastră.
– Bună dimineața domnule! La ce anume vă referiți?
– Ai ciocănit la ușă.
– Desigur.
– După ce ai ciocănit, îți amintești să fi primit vreun răspuns din partea mea?
– Nu am auzit nimic domnule inspector…
– Exact, nu ai auzit nimic. Din ce cauză nu ai auzit nimic?
Într-o fracțiune de secundă, Karl și-a dat seama că efectiv dăduse buzna în birou cu ceea ce părea a fi o impolitețe total necaracteristica. Cu o voce spășită, tânărul adaugă:
– Pentru că… pentru că am deschis ușa fără să aștept invitația dumneavoastră.
– Întocmai, pentru că ai deschis ușa fără să aștepți invitația mea. Aș fi putut sta cu picioarele pe masă, în maieu și pantaloni scurți. Vrei să mă găsești într-o ipostază nedemnă?
– Categoric nu! De asemenea, cred că șansele să fiți găsit într-o asemenea ipostază sunt zero, spuse Karl sigur pe el reușind să găsească cuvintele potrivite pentru a mai risipi din tensiune.
– În ceea ce mă privește pe mine ai dreptate, dar dând năvală în biroul oamenilor, ai putea pune pe cineva într-o situatie delicată. Îți dorești asta?
– În nici un caz nu se va mai repeta! Rosti tânărul, având pentru o clipă intenția de a zâmbi, deoarece i se păru că inspectorul vorbise la urma pe un ton ușor amuzat. Totuși, pentru a nu risca să facă o nouă gafă și să mai suporte încă o morală, lăsă gândul deoparte. Până la urmă, care erau șansele ca inspectorul sa glumească?
– In regulă, spuse Tavas, fără a se întoarce nici de această dată cu fața spre asistentul său. Ploaia dă semne că ar vrea să înceteze, dar cred că o sa ne mai țină pe loc jumătate de oră. Eu unul aș fi preferat să plecăm de îndată ce-ți făceai apariția. Deja a plouat toată noaptea. Chiar nu era cazul să înceapă iar! Furtuna asta îmi pune bețe în roate. Și-a ales cel mai nepotrivit moment de la potop încoace. Tu cum te simți azi Karl?
– Odihnit și entuziasmat domnule!
– Entuziasmat spui? Și de unde mă rog înflăcărarea asta?
– Sunt nerăbdător să cotrobăi prin locuința tipului. Vreau să înțeleg cine era de fapt. E foarte ciudat că nu avem încă nici o informație despre el, nu credeți?
– Ciudat? E strigător la cer! Răbufni Tavas, sucindu-se într-un final cu fața către Karl. Deja consider că este cel mai mare eșec al meu dintotdeauna. Nu pot să pun pe masă nici o legătură, nici un detaliu relevant. Ceilalți au senzația că am totul sub control ca de obicei și ca e doar o chestiune de zile sau de săptămâni până când adevărul va ieși la lumină. Inspectorul se așeză la birou abătut, cu mâna la tâmpla. Din senin, lăsă mâna să-i cadă zgomotos pe masă și-l fixă pe Karl cu privirea, ceea ce-l făcu să tresară ușor și să înghită-n sec.
– Nu pot să-i dezamăgesc, Karl! Nu pot să mă retrag așa! Nu se poate termina în felul ăsta. O sa elucidăm povestea asta, mă-nțelegi? O să căutam indicii și in Tibet dacă va fi necesar, mă auzi?
Karl a încuviințat din cap nesigur, temându-se mai degrabă de felul în care inspectorul îl țintuise cu privirea decât de o eventuala călătorie în Tibet. Comportamentul lui Tavas se preschimbase într-o suită de acțiuni neprevăzute. Inspectorul era un maniac al lucrurilor duse la bun sfârșit și al rezultatelor pozitive, iar în lipsa unor astfel de concluzii, Karl își punea problema dacă nu cumva aceasta atitudine anormală va degenera într-atat încât ar atinge cotele nebuniei pure.
Nici până-n acea zi nu au fost determinate în mod exact cauzele nebuniei. Există tot felul de presupuneri, fie traume severe, ori eșecuri teribile, ori o presiune îndelungată și greu de suportat care să deregleze iremediabil minunata minte a omului, atent țesută de Creator cu mult înaintea apariției lumânărilor. Această boală tragică ce distruge receptivitatea umană încă nu-și găsise o justificare pe masură. Cu toate acestea, populația tânară, s-ar fi zis că era oarecum în siguranța. Cele mai dese cazuri de nebunie erau înregistrate cu precădere în rândul persoanelor ce au apucat sa vadă destule, încat să fie pregătite să uite totul. În cea din urma categorie se afla și Tavas, al cărui perfecționism putea să-l coste șansa de a-și purta responsabil în suflet și-n gând, pentru tot restul vieții, mantia purpurie a triumfului. Se afla la vârsta când bărbații precum el, ce și-au îndeplinit onorabil misiunea, se retrag, își încetinesc pasul și primesc salutări respectuoase din partea concetățenilor, în oricare din zilele însorite în care se decid să iasă la o plimbare. Karl ar fi preferat ca în acea zi să se termine totul. Și-ar fi dorit să intre pur și simplu în apartamentul lui Franco și să-l găsească pe asasin ascuns în șifonier, dacă așa ceva era cu putință.
– Încă mai picură, dar cred că o să-nceteze curând. E timpul să mergem Karl, zise inspectorul binedispus în timp ce-și îmbrăca paltonul.
– Excelent domnule, ne întâlnim jos în cazul acesta. Merg să scot mașina din parcare.
– Mașina?! Dac-aș fi vrut să mergem cu mașina, n-aș mai fi așteptat să se calmeze ploaia. Pornim pe jos. Bat la pariu că este o atmosferă destul de placută pe străzi. Orașul este mult mai limpede.
– Nu am nimic de obiectat. Eu sunt pregătit. Să nu vă uitați umbrela în cuier totuși. Tavas a înșfăcat umbrela fără sa răspundă, apoi a închis ușa și-n câteva clipe au părăsit clădirea.

 

Leave a reply

© 2019 Tribuna
design: mvg