Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Revolta poeziei

Revolta poeziei

Fenomenul poetic contemporan este, prin amploarea manifestărilor lui, impresionant; iar dacă ne-am ghida după miile de cărți de poezie care apar anual într-o geografie culturală sau alta, ori după numărul mare al manifestărilor poetice de aici sau de aiurea (lansări de carte, lecturi publice, site-uri speciale de poezie, competiții și festivaluri, cluburi literare „pe viu” sau pe net, premii anuale pentru cele mai bune cărți etc.), am fi tentați să spunem că lumea geme de poezie sau că unele națiuni au poezia în sânge…
Poezia contemporană nu este însă nicidecum la înălțimea atenției pe care și-o acordă, a aurei pe care și-o pune singură. Cunoscută îndeosebi sub numele de postmodernă, poezia de azi are un destul de ciudat și neavenit mod de a fi.
Spre deosebire de generațiile poetice moderne anterioare, care și-au născocit fiecare propriul concept de poezie, generația poetică postmodernă își face poezia din toată poezia predecesoare, ea reciclează, reelaborează toate tipurile de poezie de până acum – poezia tradițională, poezia modernă, poezia avangardistă – și toate formele poetice – vers clasic, vers liber, vers în proză, sonet, baladă, epopee etc.
Poetul postmodern „revizitează trecutul”, toate formele mai mult sau mai puțin poetice ale trecutului, el încearcă să „împace” concepte poetice (poetici) total contradictorii, deci „sintetizează” toată poezia de până la el; de aici poetica reciclărilor (Scarpetta), poetica influențelor literare (T. S. Eliot și Harold Bloom), poetica sincretică ironică, poetica literaturii indetermanente (Ihab Hassan), adică a literaturii pseudoestetice și estetice în același timp…, etc. Toate acestea sunt poetici care ilustrează poetica postmodernă.
Apelând la toată informația poetică predecesoare, poetul postmodern contemporan refuză să intre în laboratorul poetic, deci să producă poezie prin propria creativitate, prin propria viziune poetică. Poetul de azi nu are, asemenea poetului autentic, viziune poetică, experiențe poetice directe, căutări proprii, revelații, uimiri, emoții poetice, ci doar experiențe textuale, în sensul că el își concepe cărțile din cărțile citite, că face poezie din poezia autorilor predecesori. Lipsit de imaginație poetică, poetul postmodern fabrică mașinării poetice din piesele și subansamblele poetice pe care i le oferă biblioteca. Poezia lui este de cele mai multe ori un produs al lecturilor, al culturii poetice, este o poezie culturală, livrescă, din care viața, tensiunea, lirismul, emoția poetică s-au retras… Iată semnul epuizării, al crizei poetice de azi.
Poetul contemporan are așadar experiența unui cititor care a decis să facă poezie din poezia citită, din lecturile sale poetice. Tocmai de aceea poeziile de azi sunt un fel de prelucrări poetice, de replici, pastișe, rearanjări, imitații, rescrieri, adesea ironice, persiflante, carnavalești, dovezi ale unui spirit sincretic prozaic. În fond, poetica postmodernă legitimează prin ea însăși împrumuturile literare, pastișa, imitația, sincretismul, ecumenismul literar și, deopotrivă, ironia, parodia, persiflarea oricărei teme sau problematici existențiale și, în mare, frauda literară. Este vremea poeților lipsiți de experiențe existențiale și afective, de sensibilitate poetică și imaginație, care se înfruptă copios din patrimoniul cultural: o înfruptare care nu înseamnă asimilare și evoluție, ci imitație, pastișă, reciclare, repetiție, parodie, persiflare, devalorizare, deformare neartistică a operelor model.
Atunci când se încumetă să surprindă totuși realitatea, existența, viața cea mare a lumii sau propria viață, poetul contemporan se desfășoară la marginea ființei, preferând aspectele existențiale derizorii, minimaliste, comune, superficiale, ironice, vulgare sau porno… Această poezie abundă de extremismele libertății neartistice – extravaganțe lingvistice și compoziționale, fragmentarism, prozaism accentuat, vulgaritate, stridențe ficționale, forme deformate sau sincretice, care plasează cu toate discursul poetic în afara poeziei, în afara canonului poetic autentic, deci a oricăror norme poetice.
Poezia postmodernă nu are capacitatea de a-mi restitui ființa fundamentală, problematică, umanitatea, trăirile intense, viața mea și a lumii, poeticul, stranietatea, miraculosul. Cât despre viziunea poetică, aceasta este subordonată cu totul informației materiale sau celei culturale.
De cele mai multe ori, textele contemporane pe care le numim „poezie” ne comunică banalități de ordin casnic-social, experiențe absolut comune sau fantasme vide spiritual, un amalgam de elemente reale și ficționale, care, atunci când se întâmplă să fie coerente semantic și imaginar, nu reușesc să producă totuși în noi acea fascinație sau emoție pentru care un text ar fi îndreptățit să poarte numele de poezie. Astfel de texte, care ne spun atâtea lucruri, însă niciunul semnificativ poetic și existențial, deci vibrant, fac din poezie o creație eșuată, iar din cititor o culme a dezamăgirii. „Franța nu e poetă”, spunea la vremea lui Baudelaire, iar asta ne arată că poezia poate eșua în orice parte a lumii și în orice limbă.
Poetul contemporan a instituit, canonizat și oficializat la nivelul generației în vogă de astăzi o practică a indiferenței față de problematica existențială, a neimplicării, a neîncrederii în valori și a persiflării oricăror valori, a nihilismului, a schilodirii speranței, credinței, visului, miraculosului. În general, poetul contemporan exprimă și legitimează prin poezia sa rațiunea comună, experiențele derizorii, superficialitatea, spiritul negativ, nihilist, pseudovalorile.
Suntem, negreșit, sub dictatura poeziei proaste. Imaginarul poetic postmodern este fie saturat de livresc, fie compromis de biografii minimaliste, de jurnale care inventariază nimicul, în timp ce lirismul înalt este exclus, ca fiind desuet. În loc să mă implice în problematica ființei mele, în freamătul și tensiunea umanității mele destinale, în loc să îmi ofere teritoriile fabuloase ale viziunii, experiențele inedite, emoția poetică, poezia de azi mă scoate la periferia ființei, mă închide în cușca unei gândiri fără orizont și a unor experiențe derizorii. Aceasta este poezia postmodernă care s-a oficializat și îngrășat în mai toate revistele literare, în dicționarele și istoriile literare, care ocupă poziții literar-administrative strategice și își acordă anual cele mai importante premii.
Dar nu toată poezia contemporană seamănă, firește, cu poezia despre care am vorbit până acum. Deși este practicată de către cei mai mulți, poezia eșuată estetic nu ocupă nicidecum tot spațiul poeziei. Alături de ea există și o altă poezie, pe care o putem numi poezie autentică, estetică sau spirituală. Iată câteva dintre străfulgerările ei:

Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;
Era pe când nu s-a zărit,/ azi o vedem și nu e;
Okeanos plânge pe canale;
Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun?
Ah! – organele-s sfărmate și maestrul e nebun;
Și timpul crește-n urma mea, mă-ntunec;
Și tare sunt singur, și n-am mai murit;
Aud materia plângând;
Tristețea mea aude nenăscuții câini
pe nenăscuții oameni cum îi latră;
Femeia mea de Parma;
Celulele mele sunt îndrăgostite;
Eu te iubesc din tălpi până la steaua;
Apocalipsa, această Facere cu beregata tăiată.

Poezia contemporană autentică se distinge prin problematică umană destinală, viziune poetică, spiritualitate, autenticitate, unitate ideatică și stilistică, coerență, lirism înalt, stranietate, dramatism, emoție poetică, caracter miraculos, metaforă, tensiune existențială… Poezia autentică sau spirituală îmi restituie tărâmul ființei și al umanității mele problematice și tensionate. Iată trei dintre întrupările ei:

Melancolie

[…] Pe inima-mi pustie zadarnic mâna-mi țiu,
Ea bate ca și cariul încet într-un sicriu.
Și când gândesc la viața-mi, îmi pare că ea cură
Încet, repovestită de o străină gură,
Ca și când n-ar fi viața-mi, ca și când n-aș fi fost.
Cine-i acel ce-mi spune povestea pe de rost
De-mi țin la el urechea – și râd de câte-ascult
Ca de dureri străine?… Parc-am murit de mult.
(Mihai Eminescu)
Poem

Spune-mi, dacă te-aș prinde-ntr-o zi
și ți-aș săruta talpa piciorului,
nu-i așa că ai șchiopăta puțin, după aceea,
de teamă să nu-mi strivești sărutul?…

Nod 13

N-am știut niciodată
când am trăit,
de ce am trăit am să uit
cum uită ochiul spart lumina.
Țin încă în mână un ciob de amforă
al cărei vin l-am băut chiar eu
și al cărei lut este chiar mâna mea.
Văd un vulture marin,
dar poate că eu sunt văzut de el, –
poate că el vede un vultur marin

(Nichita Stănescu)
Poezia autentică sau a spiritualității este poezia neoficială, așadar poezia care a depășit formulele poetice generaționiste – romantism, simbolism, ermetism, parnasianism, neoclasicism, naturalism, expresionism, futurism, dadaism, suprarealism, letrism, poezia absurdului, realism, șasezecism, optzecism, postmodernism etc.
Poezia spirituală este poezia rebelă care a răzbit de-a lungul modernității prin opera unui poet de excepție sau a altuia; și este, deopotrivă, poezia câtorva poeți contemporani.
Ea este poezia viziunii și a fascinației poetice… Nu stingeți Duhul, a spus profetul, Duhul să nu-l stingeți!

 

Lecția de poezie

Este desigur dificil să definești poezia… Însă atâta vreme cât îi recunoști bătaia de inimă, cât distingi corect între poezia autentică și poezia contrafăcută, între poezia de valoare și poezia mediocră, nu ești departe nici de înțelesul poeziei, de posibilitatea de a-i dezveli, teoretic, ființa.

Poezia modernă autentică este creată de trei mari instanțe.
Prima instanță creatoare de poezie este gândirea poetică. Aceasta prelucrează liric, vizionar și artistic tot ceea ce se adună sub numele de „substanță a poeziei”.
A doua instanță care participă la crearea poeziei este marea realitate, îndeosebi existența umană, definită de ipostazele ei destinale – intimitatea și înstrăinarea, dragostea și moartea, tragicul și eroicul, cel puțin. Ca obiect principal al gândirii poetice, deci al interpretării și viziunii poetice, existența noastră devine chiar substanța poeziei. Existența este instanța substanțială a poeziei.
Și în fine, cea de a treia instanță creatoare de poezie este canonul sau codul poetic modern. Canonul (codul) poetic, ce este constituit din principiile (normele) poetice, determină gândirea poetică individuală să creeze în spiritul său, mai precis al principiilor poetice. Spunem că un text este poezie tocmai pentru faptul că el exprimă principiile poeziei, iar nu principii de o altă natură. Canonul (codul) poetic modern este instanța conceptuală.

A crea poezie înseamnă a exprima prin cuvinte (limbaj) gândirea poetică ce își face obiect din existența umană (substanța poeziei) și exprimă canonul/codul poetic modern.
A crea poezie înseamnă a interpreta vizionar realitatea, existența; înseamnă a insolita sau stranieza realitatea/existența în sensul producerii unei lumi tensionate liric, poetic și existențial. Acesta este modul general de a fi al poeziei moderne, modul conceptual-canonic sau spiritul ei.
Fiecare poet se apropie mai mult sau mai puțin de canonul poeziei, de spiritul ei. Poetul de aici sau de aiurea se poate îndepărta de poezie fie printr-o individualizare (a textului) care ignoră spiritul poeziei, fie prin practicarea unei poezii de tip generaționist-„curentist”, care, deși își propune să revoluționeze poezia, nu reușește decât să o deformeze, să o abată de la canonul/spiritul ei, așadar de la înțelesul ei global. În fond, poți rata poezia fie prin precepte individuale nonpoetice, fie prin precepte generaționist-„curentiste” contrafăcute, dar omologate de generație.
Oricum, dacă spiritul poeziei moderne autentice nu răzbate din poezia ta, atunci ea rămâne în afara poeziei, a înțelesului ei global. Poezia ta poate să rămână așadar o operă insulară, ruptă de continentul poetic, fie pentru că ea dezvoltă o individualitate nonpoetică, fie pentru că exprimă spiritul generaționist-„curentist” al generației poetice pe care o ilustrezi, de fapt al modei poetice.

Pe de altă parte, este de dorit ca poetul care se află în orizontul poeziei să aibă o viziune personală, unică asupra realității/existenței, și în acest mod el să ofere poeziei moderne autentice o figură proprie. Poetul trebuie să își configureze în felul general de a fi al poeziei o poezie proprie, individuală, iar în poetica generală modernă propria poetică. Poetica, arta poetică a unui poet sau altuia, trebuie așadar ca pe de o parte să fie în/întru spiritul poeticii generale, iar pe de altă parte să facă un pas mai departe decât poetica generală. Întocmai așa există, de exemplu, în canonul poetic modern autentic poetica originală a lui Baudelaire, a lui Rimbaud, Whitman, Trakl, Yvan Goll, Esenin, Perse, Arghezi, Eminescu, Bacovia sau Blaga, iar în poezia modernă autentică a lumii poezia acestor poeți. Deși ne dă sentimentul că aparține tuturor, poezia acestor poeți are spiritul și glasul ei inconfundabil.

Creația marilor poeți este, așadar, pe de o parte, în/întru spiritul poeziei moderne în general, iar pe de altă parte, în/întru spiritul propriei poetici. Prin chipul propriu, original pe care poetul de valoare îl dă poeziei și canonului poetic modern autentic, acesta lărgește orizontul poeziei.
Poezia, marea poezie este făcută așadar de poeții care îmbogățesc poezia, de poeții în urma cărora poezia are de câștigat. Iar dacă poezia își deschide orizontul în poet, este pentru ca poetul să își deschidă la rândul său, creativ, orizontul în ea.
Fără această deschidere de orizont în orizontul mare al poeziei, poezia noastră nu există ca poezie. Întrupările poeziei sunt așadar individuale, originale și unice. Pe daimon îl ai, sau nu îl ai.

 

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg