S-a vorbit și s-a dezbătut enorm despre Revoluția din decembrie 1989, dar la o privire mai atentă, contrar tuturor așteptărilor, literatura română a reflectat foarte firav cantitativ Evenimentele decembriste. Mai precis, în cei peste 30 de ani de la Revoluția Română din 1989 au apărut doar în jur de 25 de romane care abordează acest subiect – și numai câteva pot fi numite romane ale Revoluției –, în rest, acesta a reprezentat un segment, capitol sau mai multe din creațiile narative dedicate Momentului 1989. Piesele de teatru româneşti despre Revoluţia din Decembrie 1989 au fost şi mai puţine, trei sau patru, iar la capitolul filme au existat trei pelicule despre Revoluţie sau ce-o fi fost, culmea, realizate în acelaşi an, 2006: A fost sau n-a fost (regia: Corneliu Porumboiu), Hârtia va fi albastră (regia: Radu Muntean) şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (regia: Cătălin Mitulescu).
În schimb, în domeniul monumentelor de artă dedicate Revoluţiei din 1989, situaţia este ceva mai bună, astfel, numai la Timişoara există 14 asemenea creaţii: statui, grupuri statuare, cruci şi troiţe etc., construite în puncte cheie ale evenimentelor, unde s-au revoltat pe bună dreptate timişorenii, s-au desfăşurat lupte de stradă şi unde au murit oameni. La Bucureşti a fost realizat un monument închinat Eroilor Revoluţiei din 1989, numit pompos Memorialul Renaşterii – Glorie Eternă Eroilor şi Revoluţiei Române din Decembrie 1989, o „capodoperă absolută de prost-gust”, susțin aproape la unison specialiştii, concepută de arhitectul Alexandru Ghilduş și botezat în mod ironic-sarcastic în și de popor: Ţeapa din Piaţa Revoluţiei, Cartoful pe Băţ, Ţepuşa cu cartof, Vector cu coroniţă, cartof tras în ţeapă, ghilduşa piramidă, un creier pe băţ, măslina-n scobitoare, fleica-n frigăruie, cartoful revoluţiei. De asemenea, în Capitală se mai află un monument dedicat Revoluţiei din 1989, o troiţă ridicată în faţa Sălii Radio, care înfăţişează două aripi frânte dar şi zborul spre libertate; apoi Monumentul luptătorului antiterorist (sic!) de pe B-dul Drumul Taberei la intersecţia cu B-dul Vasile Milea, inaugurat în 2012 și dedicat celor 8 luptători USLA căzuţi în Evenimente (iniţial, toţi au primit distincţia de eroi-martiri ai Revoluţiei, dar după 21 de ani, titlul le-a fost retras, pe motiv că CNSAS a considerat că au făcut poliţie politică, fără a fi luată în calcul „funcţia lor de ofiţeri ai Securităţii şi implicit colaborarea lor inerentă cu această structură”); Monumentul din incinta Academiei Tehnice Militare din Bucureşti, care aminteşte de cei 5 eroi căzuţi la datorie, în 22 decembrie 1989; Monumentul Eroilor căzuţi la Revoluţie de pe B-dul Timişoara şi Troiţa de la Crematoriul Cenuşa. Culmea, la Zalău există 4 monumente dedicate revoluţiei (o troiţă de lemn, un monument din beton placat cu marmură, o placă comemorativă şi un ansamblu arhitectonic din piatră), în timp ce în foarte importantul oraș Cluj-Napoca sunt numai două (un monument intitulat Stâlpi împuşcaţi din Piața Unirii, creat în 2012 de sculptorul Liviu Mocan, cuprinzând 8 piese din bronz și dedicat eroilor uciși în decembrie 1989 în menționata piață şi o troiţă de lemn), iar în altă urbe transilvană însemnată, Braşov, doar unul singur (Monumentul Eroilor, situat pe B-dul Eroilor, în memoria celor căzuți în Revoluția Română din Decembrie 1989).
A fost sau n-a fost revoluţie?
Revoluţia Română, dublată de lovitura de stat din 1989, deci Loviluţia de la 1989, cum au numit-o mulți scriitori și autori, a fost un fenomen foarte complex, după cum s-a putut observa din romanele româneşti scrise după Evenimente, un cumul de evenimente şi de etape contradictorii, pe lângă o revoluţie, scurtă, din păcate, corespunzând majorităţii definiţiilor clasice şi moderne ale acesteia, şi o revoltă populară, dar şi un val revoluţionar, cel din 1989 din ţările Europei Centrale şi de Est, care s-a abătut şi asupra României, o mişcare revoluţionară, chiar o rebeliune, şi o contrarevoluţie, din cauză că: a avut loc o schimbare bruscă şi violentă în structura politică şi socială, atunci când un grup s-a revoltat împotriva autorităţilor existente, profitând de revolta justă a populaţiei şi a ajuns la putere, a fost substituit un regim politic cu un altul, din păcate, tot de sorginte comunistă, după o revoltă spontană la Timişoara şi extinderea revoltei în celelalte oraşe, București, Cluj-Napoca, Brașov, Iași ș.a., s-a efectuat transferul puterii în stat, însă de la o elită comunistă la una asemănătoare. Paradoxal şi ironic, dar invers, se confirmă şi definiţia marxisto-comunistă a revoluţiei, făcându-se un salt de la un tip de formaţiune social-economică la un alt tip, considerat superior, trecându-se prin intermediul unei revolte, revoluţii, lovituri de stat, de la „orânduirea” socialisto-comunistă la una capitalistă, superioară aceleia! De asemenea, Momentul sau Zaverevoluţia din 1989 poate fi caracterizat şi prin faţetele ei, atât pozitive, valul revoluţionar, mişcarea revoluţionară, revolta populară, rebeliunea sau insurecţia, cât şi negative, lovitura de stat fesenisto-iliesciană, marile demonstraţii şi greve de după 1989, războiul civil limitat şi mineriadele din 1990, iar după unii scriitori, lovitura de stat, lovitura de palat, conspiraţia sau conjuraţia, complotul intern sau extern, complotul securistic sau kaghebist, revoluţia confiscată, furată etc.
Revoluţia română, câtă a fost, a făcut parte dintr-un val revoluţionar, care a avut loc în locuri diferite, dar într-o perioadă de timp similară, anul 1989, şi care a demantelat regimurile comuniste din Europa de Est, fiind în acelaşi timp şi o mişcare revoluţionară, pentru că un anumit grup revoluţionar a urmărit îndreptăţit să răstoarne guvernul ori statul comunist. Ea se poate încadra şi în categoria rebeliunilor sau insurecţiei, pentru că a existat un refuz al supunerii, obedienţei sau al ordinii şi autorităţii faţă de puterea comunist-ceauşistă opresivă, ca şi distrugerea ori preluarea poziţiei unei autorităţi instituite ca guvern, preşedinte etc., coroborată cu metode non-violente, într-o primă fază, apoi violente, fenomene de nesupunere civilă, rezistenţă civilă şi rebeliune împotriva statului comunist, dar una pozitivă, plus revoltă, insurecţie şi revoluţie, precum la Timişoara. În cadrul tipurilor de rebeliuni, Revoluţia română din 1989, de până la acapararea puterii de Iliescu şi FSN, s-ar clasifica şi caracteriza prin: rezistenţă civilă (Timişoara şi Bucureşti), revoltă (termen folosit uneori pentru o rebeliune locală), revoluţie, evident una politică şi social-economică, răsturnarea guvernului în funcţie şi chiar terorism, dacă teroriştii revoluţiei decembriste au existat într-adevăr. Şi tot în faţeta sau latura negativă a revoluţiei din 1989 se află şi lovitura de stat, majoritatea scriitorilor români susţinând că revoluţia a fost copleşită de o încercare de lovitură de palat şi de stat, eşuată, prin cele două sau mai multe tentative de formare a unor guverne conduse de foşti premieri ceauşişti total compromiși, precum Ilie Verdeţ şi C-tin Dăscălescu, apoi de o lovitură de palat sau de stat a lui Iliescu şi a grupării sale de conjuraţi, de instalarea la putere a F.S.N. etc., ulterior o componentă de război civil provocat de noua putere fesenistă, prin mineriadele din 1990, care au cuprins şi aspecte de lupte de stradă, demonstraţii-maraton etc.
Revoluţia din 1989 a fost mai mult o lovitură de stat în viziunea scriitorilor români
Important este să stabilim şi care este viziunea sau concepţia filosofică ori politică despre Revoluţia română, Loviluţia, Puciluţia sau Evenimentele din 1989 aparținând mai multor scriitori români importanți, şi dacă ea se subsumează diverselor idei şi scenarii care au apărut după ea, de la revoluţia poporului, pură şi dură la revoluţia furată şi transformată în lovitură de stat şi instalarea garniturilor inferioare ale partidului comunist din România, cu ajutorul Securităţii şi al Armatei.
În romanul său foarte controversat, Quo vadis, Domine (1993), prozatorul făgărăşean Mihai Sin sugerează clar că răsturnarea regimului comunisto-ceauşist nu putea avea loc fără acordul şi cu participarea Securităţii, instituţia de tristă amintire constatând dezastrul dictaturii lui Ceauşescu şi preconizând, chipurile, patriotic acţiunea pozitivă şi benefică “boborului”. Un asemenea punct de vedere poate enerva şi chiar stârneşte indignarea, nu numai al urmaşilor celor morţi în revoluţie, dar şi al cititorului, pur şi simplu, ca să nu mai vorbim de intelectuali, de criticii și istoricii literari etc.
În alt roman, Hotel Europa (1996) de oniristul Dumitru Ţepeneag, se vorbeşte despre mitul sau teza confiscării revoluţiei, autorul-narator citind ziarele franţuzeşti care scriau că mirosea a trişerie (din franţuzescul tricherie=trişare, înşelare, înşelătorie), revoluţia nefiind ce credea el, fiind furată, confiscată, deşi F.S.N.-ul menţinea teza Revoluţiei, mai ales că avea nevoie de legitimitate populară, revoluţionară şi internaţională. Personajul feminin, doctoriţa Smaranda, fostă directoare în Ministerul Sănătăţii, dar rămasă în Franţa, discută absurd despre faptul că în decembrie 1989 a fost vorba de un complot pregătit de Securitate, din ordinul ultimului lider sovietic Mihail Gorbaciov, pentru salvarea comunismului care se ducea de râpă în timpul lui Ceauşescu, acest tiran fiind de fapt o victimă! În altă parte, se susţine dacă să se mai dea zilelor acelora din decembrie titlul prea pompos de revoluţie, unii zicându-i complot, iar alţii, îi găsesc, aşa în derâdere, tot felul de denumiri băşcălioase.
Ca şi alţi scriitori români şi publicişti străini, şi Radu Aldulescu în romanul său Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare (1998), consideră că în 1989, în România nu a fost niciun fel de Revoluţie, sau că a fost o Revoluţie furată, vorba lui Dumitru Mazilu, mai ales că nicăieri în ţinutul de verdeaţă şi răcoare n-au fost văzute fluturând steaguri din piei jegoase de comunişti, că Istoria Revoluţiei Române şi a Eroilor Martiri (autorul le-a scris cu litere mari, cu majuscule), a fost copleşită de amarnica Istorie a Loviturii de Stat şi-a Teroriştilor, a Comuniştilor şi Feseniştilor cu întreaga lor liotă de Vânzători de Neam şi de Ţară”.
Printre concluziile triste ale greoiului şi lăbărţatului roman Recviem pentru nebuni şi bestii (1999), al lui Augustin Buzura, care se pot trage, se află următoarele: că Revoluţia română din decembrie 1989 a fost, o mascaradă, o simplă înlocuire a eşalonului întâi cu eşalonul al doilea; că profitorii mai mici ai regimului comunist au devenit marii profitori ai revoluţiei şi post-revoluţiei; că la adăpostul textelor şi ideilor generoase despre democraţie, reformă, capitalism, economie de piaţă, neimplicarea statului ori stat minimal, dreptate, justiţie etc., după 1989 s-a instalat marele jaf naţional, apoi dictatura banului, sau o societate plutocratică ori mamouniană, tirania paralelor fiind la fel de periculoasă şi perversă ca şi cea politică, a comunismului, în cazul României şi fostelor ţări socialiste din Europa Centrală şi de Est, sau dictatura militară din ţările latino-americane, excelent descrisă în marile romane ale unor Gabriel García Márquez (Toamna patriarhului), Augusto Roa Bastos (Eu, Supremul), Alejo Carpentier (Recursul la metodă) și Mario Vargas Llosa (Sărbătoarea Țapului), şi că cine are curajul să protesteze, pe faţă, acum, este imediat marginalizat, ameninţat şi chiar omorât de reprezentanţii noii puteri, ori calomniat şi desfiinţat de presă, sau terorizat mai rău decât în vremea comunismului. Concluzia concluziei romanului lui Augustin Buzura este că revoluţiile îşi devoră fiii, lucru care s-a mai spus de multe ori, şi că în picioare cad, întotdeauna, nu numai pisicile, ci mai ales bestiile, şi că nebunii, adică cei care îşi urmăresc anumite idealuri, de puritate, adevăr, frumuseţe, dreptate ş.a. sunt mereu sacrificaţi, ca nişte ţapi ispăşitori de către, ceea ce Mircea Eliade numea, teroarea Istoriei.
Ideea de final a optzecistului Petru Cimpoeşu din creaţia sa narativă Christina Domestica şi Vânătorii de suflete (2006), este una pesimistă, în ciuda finalului pozitiv al cărții, autorul încercând să pună punct romanului său, dar şi pe cel al naratorului Bazil, atât în ceea ce priveşte revoluţia, care ne interesează, cât şi asupra destinului României post-1989, care şi el este importantint, astfel, autorul sugerează, de data aceasta foarte realist, că: revoluţia a fost „dirijată şi controlată de Securitate”, la conducerea României au venit cei care erau deja la putere, dar din alte eşaloane ale ei, pe viitor, oamenii vor fi determinaţi să-i aleagă pe „cei mai tâmpiţi dintre ei ca să-i conducă”, copiii vor fi învăţaţi de mici „să mintă, să fure şi să facă rău”, justiţia îi „va condamna pe nevinovaţi şi îi va achita pe criminali şi corupţi”, oamenii competenţi vor fi ţinuţi deoparte, ori lăsaţi să moară de foame, iar cei cinstiţi, dacă vor mai exista, „vor înnebuni de bunăvoie”, şi în acest fel, „România va deveni invizibilă şi va dispărea de pe hartă, la fel ca insula Roland”.
În neorbitorul său roman Orbitor III. Aripa dreaptă (2007), aparținând altui scriitor optzecist, Mircea Cărtărescu, există un capitol scris într-un stil indirect liber, în care este analizată din interior întreaga operaţiune a puciştilor sau loviluţiştilor şi cauzele care se află în spatele fiecărei acţiuni revoluţionare: inventarea teroriştilor, înscenarea procesului mult-prea-grăbit al Ceauşeştilor şi ciuruirea cuplului prezidenţial, ele fiind prelucrate bineînţeles ficţional. Urmează şi mai grotesca secvenţă a zaiafetului din interiorul C.C.-ului şi mai ales a violării Fetei-cu picioare-lungi care jucase rolul Revoluţiei împieliţate, ironizată de mai mulţi critici literari, ca fiind o satiră nereuşită artistică, sau estetico-literară. Autorul a încercat în stil rabelaisian să redea prin apetitul gastronomic şi sexual monstruos setea patologică de putere şi de bogăţie a noii clici, violul colectiv asupra Revoluţiei, profanarea adevăratei revolte populare şi revoluţii anticomuniste, de către nişte uzurpatori foşti comunişti şi nomenclaturişti care au vrut, chipurile, să facă pe eliberatorii poporului, pe cei care au redat democraţia şi economia de piaţă etc. Astfel, secvenţa personalizării revoluţiei şi a violului colectiv sunt previzionate de apariţia femeii giganteşti în mijlocul maselor de protestatari, în dimineaţa importantei zile de 22 decembrie 1989, care ar avea efectul psihologico-psihanalitic de a produce o „uriaşă erecţie colectivă”, care premerge violul colectiv, această explozie a „sexualităţii reprimate” de clară sorginte sigmundfreudiană putând fi desluşită pe fondul „traumei emasculării”, bărbaţii Bucureştilor care au fost castraţi, simbolic, prin demolarea blocului-turn, luându-şi acum revanşa faţă de trauma suferită şi regăsindu-şi masculinitatea sau machismul. Violul Revoluţiei furate sau împieliţate de către masculii pitici care au pus mâna pe putere ar mai fi ţinut toată noaptea, într-o destrăbălare şi-un crailâc, ne spune autorul, dacă teroriştii nu ar fi dat foc Muzeului de Artă, iar dimineaţa când s-au trezit bărbaţii providenţiali ai revoluţiei române, au ajuns la concluzia cinică şi tristă, deznădăjduită, totodată, exprimată într-un limbaj cam indecent, că: „Doamne, ce-am făcut! Am f…t Revoluţia română!”
Concluzii
În concluzie, prăbuşirea comunismului în România, implozia sistemului socialist, mai precis sfera de influenţă a URSS în Europa de Est şi demantelarea Uniunii Sovietice au condus la instaurarea democraţiei, a pluripartidismului şi a economiei de piaţă, mai pe viitor cu adevărat funcţionale şi competitive, la aderarea României la N.A.T.O. şi mai încolo în Uniunea Europeană, la revenirea în altă formă a economiei capitaliste, la noi una primitiv-capitalistă, adică acele structuri sau ansambluri politico-economice de tip burghezo-capitalist, singurele care au rezistat până acum în istorie, dar cu multe crize economice şi tsunami-uri sociale. Din punct de vedere estetic și artistic, Evenimentele din 1989 au stimulat, după unii istorici și critici români şi străini, crearea unor opere literare, cinematografice şi teatrale valoroase, autorii încercând să răspundă întrebărilor profunde legate de natura sistemului totalitar comunist, prăbuşirii regimului şi de metamorfozarea acestuia, dar şi despre tranziția interminabilă de după revoluție.

 

 

Bibliografie
Aldulescu, Radu, Istoria eroilor unui ţinut de verdeaţă şi răcoare, roman, Bucureşti, Editura Nemira, 1998.
Buzura, Augustin, Recviem pentru nebuni şi bestii, roman, Bucureşti, Editura Univers, 1999.
Cărtărescu, Mircea, Orbitor. Aripa dreaptă, roman, Bucureşti, Editura Humanitas, 2007.
Cimpoeşu, Petru, Christina Domestica şi Vânătorii de suflete, roman, Bucureşti, Editura Humanitas, 2006.
Osiac, Daniela, Însemnele Revoluției. Monumente și străzi, București, Editura IRRD, 2013.
Sin, Mihai, Quo vadis, Domine?, roman, vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.
Ţepeneag, Dumitru, Hotel Europa, roman, Bucureşti, Editura Albatros, 1996.