Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Revoluționarea pieței de artă în sec. al XIX-lea (I)

Revoluționarea  pieței de artă  în sec. al XIX-lea (I)

 

 

Este imposibil să faci mare artă fără a avea o avere considerabilă și mijloace private și sigure.(1)
(Honoré de Balzac)

Platon vedea în artă cea mai distinsă și grandioasă manifestare a spiritului uman. Pe lângă catharsis, Aristotel recunoaște valoarea cognitivă a obiectului artistic și declanșarea de către acesta a unei valori psihologice, etice și sociale. Mișcarea estetică declanșată în sec. al XVIII-lea a jucat un rol important în evoluția teoriei esteticii și a scos în evidență importanța valorii estetice și economice a produsului artistic. „Frumusețea și utilitatea erau considerate mai degrabă proprietăți reale ale lucrurilor, decât o consecință a experienței subiective a privitorului.”2 Această atitudine detașată, enunțată de Anthony Ashley Cooper (1671-1713), face apel la un mod dezinteresat de apreciere a obiectului artistic, fără dorința de a-l deține.
David Hume a scris cel mai important text despre modul de evaluare al artei în sec. al XVIII-lea, unde enunță că, pentru stabilirea valorii unei opere de artă, este necesar consensul celor mai buni critici de artă3. Immanuel Kant a invocat geniul pentru îndeplinirea actului artistic, produsul final fiind o îmbinare între frumos și sublim. Pentru el, o adevărată operă de artă necesită „suflet [Geist] în accepțiune estetică, acesta reprezentând principiul care animă mintea, (…) iar acest principiu nu este nimic altceva decât un model de prezentare a ideilor estetice”4.
Revoluțiile din sec. al XVIII-lea declanșează o serie de schimbări în mai toate domeniile, iar sec. al XIX-lea a însemnat secolul marilor evoluții, atât în ceea ce privește actul creator, cât și în raportul dintre producător și receptor. Renașterea a dat o serie de elite iluminate și de aristocrați sofisticați care au susținut prin mecenat creația artistică. Patronii și mecena tradiționali (aristocrația, nobilimea, biserica) dispar treptat, iar noile generații de artiști se află în situația de a-și căuta noi prozeliți, sau chiar rămân „fără stăpân”.
Încă din a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în țările anglo-saxone se înregistrează o tendință spre consumerism, unde utilul și imediatul devin principii de bază. Interesul crescând manifestat de populație față de artă a fost o consecință a sporirii relevanței acesteia în filosofia estetică. După 1852 (venirea la putere a lui Napoléon III), în Franța se înregistrează o creștere a gustului pentru colecții de artă, încurajat și de scrierile unor autori precum Victor Hugo sau Émile Zola. Încă de la începutul domniei lui, Napoléon își fixează scopul de a face din Paris „capitala artelor”, atenția lui îndreptându-se asupra Salonului care trebuia să devină „vitrina” vitalității artei franceze.
În această atmosferă culturală prosperă, obiectul de artă devine un objet du désir. Burghezia își amenaja interioare impunătoare: mobile somptuoase, covoare groase și colorate, tablouri cu rame aurite, porțelanuri care imitau modelele de la Sèvres sau Limoges – toate reflectau mai degrabă opulența proprietarilor, decât comfortul locuinței. Nu de puține ori, din dorința de a fi cât mai en vogue, colecționarii „plăteau sume absurde pentru imitații caraghioase – scaune medievale cu sculpturi fără rost care îți intrau în coaste.”5 Dincolo de ridicolul pe care îl afișează unii colecționari, colecționismul este puternic încurajat, iar Alfred Marshall, în „Principles of Economics”6, îi încurajează pe cei care au ajuns la un nivel de bunăstare, să se înconjoare de lucruri frumoase. El subliniază că un interior și o îmbrăcăminte cu stil antrenează facultățile superioare și fac omul mai fericit7, sursa valorii constând într-o dimensiune psihologică.
În a doua parte a sec. al XIX-lea, Londra, Paris, Viena, New York constituiau centre unde capitalul „mustea”, iar deținătorii acestuia așteptau orice prilej de a-și afișa bogăția. Admirația crescândă față de obiectul artistic a fost o consecință a efortului de emancipare a pieței de artă depus de colecționari-negustori de artă precum Ambroise Vollard, Sir Joseph Duveen, Paul Durand-Ruel, familia Wildenstein, etc. Ei au fost acei negustori de artă care au speculat pornirea psihologică a oamenilor de a deține opere de artă unice și, prin aceasta, de a-și satisface dorințele estetice.

 

 

Note
1 Deepak Agarwal, Breathing in Bodhi – General Awareness/ Comprehension Book – Attitude & Values, Disha Publications, New Delhi, 2014, vol. 3, p. 85.
2 Michael Hutter și Richard Shusterman, Value and the Valuation of Art in Economic and Aesthetic Theory, în „Handbook of the Economics of Art and Culture”, Elsevier, Amsterdam, 2006, vol. 1, p. 174.
3 Of The Standard of Taste, 1757.
4 Immanuel Kant, The Critique of Judgement, Oxford University Press, Oxford, 1986, p. 172.
5 Jean Renoir, Renoir, my Father, Mercury House, San Francisco, 1962, p. 56.
6 Macmillan, Londra, 1890.
7 Michael Hutter și Richard Shusterman, op. cit., p. 184

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg