Mijloacele de comunicare de masă au început dezvrăjirea lumii încă de la jumătatea secolului al XV-lea. Un nou tip de societate s-a născut odată cu apariția și răspândirea tiparului. Mai precis, o nouă fază culturală a societății s-a dezvoltat începând cu practica lecturii individuale, cu interacțiunea directă cu textul. E ușor de înțeles amploarea efectelor dacă ne gândim la promovarea Reformei protestante în spațiul german ca efect al scoaterii Bibliei de sub controlul direct al Bisericii. Această dezvrăjire, conștientizată mult mai târziu, abia de Max Weber, are un neajuns în proiecția actuală: componenta științifică a organizării sociale (a adevărurilor tes­tabile), validă la începutul secolului XX, a început să pălească în detrimentul post-adevărurilor. Nu mai putem vorbi despre o prevalență a cunoașterii științifice asupra credințelor religioase, ci despre un amestec nestructurat al cunoașterii prin raportare la fragmente neierarhizate. Această dezordine în ierarhiile ideilor a dat peste cap încă o societate, cea modernă și secularizată a lui Max Weber, supunând-o judecăților soft, gândirii slabe a postmodernității. Dar până să ajungem la amestecul postmodern nestructurat, la pierderea în greutate a gândirii filosofice, la consumarea ființei în valoare, la dizolvarea sartriană a sensului istoriei în oameni, ceea ce a condus la necesitatea introducerii termenului gândire slabă (il pensiero debole) pentru a interpreta societatea contemporană, să înțelegem ce a șubrezit organizarea rigidă a modernismului secular, a adevărului științific unic. Însă, pen­tru a nu da conceptului un înțeles mai rigid decât l-ar putea propune modernismul însuși, să luăm în considerare cauza exactă a slăbirii la Vattimo: „Postmodernitatea este epoca unei gândiri nu atât a fragmentării, cât a pluralității; chiar trecerea de la unitate la pluralitate e o formă de slăbire”1. Iar această pluralitate a punctelor de vedere s-a datorat în mare măsură mijloacelor de comunicare de masă. Cunoașterea științifică a fost slăbită ca urmare a faptului că a fost prezentată în diferite fațete interpretative prin intermediul mijloacelor de comunicare de masă, că a ajuns să fie percepută ca „articulare” a înțelesului 2. Iar pe acest fond al proiecției plurale și al pierderii interesului pentru continua raportare la adevăruri, tot mijloacele de comunicare de masă cultivă reinventarea interesului pentru naivitate, fenomen postmodern per se în accepțiunea aceluiași Vattimo.
Să revenim, însă, la arhitectura înțelesurilor construite social și răspândite prin intermediul mijloacelor de comunicare de masă. Două sunt momentele în istorie când, producându-se schimbări importante în reorganizarea societății, ierarhiile s-au aplatizat iar relațiile constituite au descris mai degrabă rețele. În recent publicata lucrare #Facebook. Noua cursă a înarmării, Alina Bârgăoanu nu ocolește subiectul tranziției dinspre dominanța (chiar monopolul) structurilor ierarhice, competitive, spre cele în rețea, cooperante:
În opinia lui Niall Ferguson, două au fost momentele în care rețelele au reușit să răstoarne monopolul puterii oficiale și să dețină, măcar pentru un timp, supremația. Primul a fost marcat de apariția tiparului și a durat până în secolul al XIX-lea. Al doilea a debutat undeva în anii 1970, reprezentând un cumul de fenomene și procese: globalizarea relațiilor comerciale, emergența unor rețele globale mai presus de ierarhiile statale, dezintegrarea ierarhiei pe care o reprezenta Uniunea Sovietică și descătușarea, odată cu apariția Internetului, a unor posibilități tehnologice nemaiîntâlnite3.

Dar, privind cu atenție factorii activatori, vom constata că cele două momente coincid cu marile tranziții: de la societatea preindustrială (agrară) la cea industrială (modernă), respectiv de la aceasta din urmă la cea postindustrială (postmodernă) și că aceste tranziții au fost posibile datorită mijloacelor de comunicare de masă. În termenii teoriei haosului, mijloacele de comunicare în masă au jucat în istorie rolul atractorilor stranii, stabilind comportarea ulterioară a sistemului (societatea umană, în ansamblu).
În perioadele tranzitorii (cele în care ierarhiile se aplatizează), rețelele dominante, ascund ierarhii potențiale în adâncime. Ierarhii invizibile, camuflate în rețea, dau naștere noilor organizări ierarhice rigide. Dar pentru a se organiza ierarhic, e nevoie de criterii de ierarhizare. Adevărul dezvrăjirii de după prima aplatizare a ierarhiei nu mai are aceeași tărie. Perspectiva plurală îl slăbește. Un nou factor ordonator pare să câștige în importanța reorganizării societale, tot sub influența modelării mediatice. Prin situarea în post-adevăr – în înțelesul lui de erodare a factualității obiective în detrimentul implicării personale în percepere – mijloacele de comunicare de masă produc actualmente fenomenul invers celui din urmă cu peste cinci secole, și anume „revrăjirea lumii”. Iar această „revrăjire” constă în interpretarea forțată, în manieră rigidă (abandonând așadar proiecția debolistă), a unor fapte obiective în raport cu o realitate subiectivă convenabilă (în grupuri reale sau virtuale). Peter Watson numea în 1960 această „eroare cognitivă” bias-ul confirmării, descoperindu-l în realitatea interpretativă a unei slăbiri prin controlul curenților dominanți ai opiniei publice. Adus în contextul comunicării de masă, bias-ul confirmării este traductibil prin atât de cunoscuta și funcționala teorie a disonanței cognitive a lui Leon A. Festinger din același an 1960. De fapt, teritoriul psihologiei sociale furnizase anterior alte teorii ale consistenței cognitive (Heider, Newcomb, Osgood-Tannenbaum); teoria lui Festinger s-a adăugat acestora contribuind la construirea cadrului teoretic general exprimat de van Cuilenburg, Sholten și Noomen după cum urmează: „Confruntat cu idei sau cogniţii inconsistente, individul trece printr-o stare psihologică neplăcută şi, în consecinţă, va căuta să impună ideilor sale consistenţa necesară”4. Nu adevărul contează în lumea actuală, ci consistența cognitivă. Și dacă în termenii teoriilor media clasice, consonanța și disonanța sunt definite în raport cu preponderența consensului sau polarizării față de asimilarea opiniilor vehiculate prin intermediul mass-media, în noul context bias-ul confirmării presupunând „predilecția indivizilor de a căuta informații, surse și argumente care să le confirme impresiile deja formate, în timp ce punctele de vedere contrare sunt trecute cu vederea”5 conduce la construirea așa numitelor „camere de rezonanță informațională” (sau echo chambers), care:

[…] desemnează metaforic acel spațiu comunicațional închis, caracterizat de uniformitatea mesajelor și opiniilor vehiculate, de discreditarea surselor alternative și de amplificarea unui adevăr subiectiv și a unui sistem de credințe și valori incontestabil în ochii membrilor. Termenul se folosește frecvent cu referire la modul de cristalizare a opiniilor pe platformele digitale6.

Așadar, unor adevăruri testabile li se opun adevăruri convenabile (subiective, consistente cognitiv), conducând la „revrăjire”. Și dacă mijloacele clasice de comunicare în masă proiectau o „revrăjire” în înțelesul pe care universitarul bucureștean Alina Bârgăoanu îl punea sub semnul „dezinformării 1.0”, noile media, platformele digitale, propun o variantă upgradată a subiectivizării și relativizării adevărului, înțeles ca „dezinformare 2.0”. Vechile teorii ale comunicării de masă devin simple cazuri particulare ale unor teorii mai complexe, upgradate și ele ca urmare a complexificării produse de noile tehnologii. Determinismul tehnologic al lui M. McLuhan, de pildă, devine caz particular în studiile unui A. Keen, care pune bazele reierarhizării sociale pe fundamente comunicaționale, în „metropole digitale și periferii analogice”. Fluxul comunicării în doi pași al lui Paul Lazarsfeld, care statuase faptul că oamenii sunt puși în mișcare de alți oameni, este reinterpretat în contextul noilor media, prin punerea în mișcare de algoritmi, dar și de influenceri.
Cele două momente de cotitură în istoria umanității, modelate comunicațional (în principal prin instrumentarul mass-media), au produs „dezvrăjirea” și „revrăjirea”. O societate așezată pe fundamentul triadic: Dumnezeu – știință – om a pierdut încrederea în explicațiile religioase după „dezvrăjirea” Gutenberg, respectiv încrederea în adevărul științei după „revrăjirea” Zuckerberg. „Gutenberg vs. Zuckerberg” pare a fi subcapitolul ordonator al lucrării Alinei Bârgăoanu. Societatea a rămas să-și reconstruiască idolii, singurul reper fiind omul (cu toată fragilitatea și necunoașterea lui, dar cu puterea consistenței cognitive cultivate de new media). „Revrăjirea lumii” a început, iar revenirea la adevăr, principii și elite pare tot mai îndepărtată de posibilitățile noastre de proiectare.

 

 

Note
1 Gianni Vattimo. (1993). Sfârșitul modernității. Nihilism și hermeneutică în gândirea postmodernă. Traducere de Ștefania Mincu, postfață de Marin Mincu. Constanța. Editura Pontica. p. 186.
2 Gianni Vattimo. (1996). Aventurile Diferenței. Ce înseamnă a gândi în accepția lui Nietzsche și Heidegger. Traducere de Ștefania Mincu. Constanța. Editura Pontica. p. 29.
3 Alina Bârgăoanu. (2018). #Fakenews. Noua cursă a înarmării. București: Evrika Publishing. p. 194.
4 J.J. van Cuilenburg, O. Scholten, G.W. Noomen. (2000). Știința comunicării. București: Humanitas.
p. 249
5 Alina Bărgăoanu, op. cit., p. 35;
6 Idem, p. 18.