Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

“Rinocerii” lui Tompa

“Rinocerii” lui Tompa

Un ecou greu de şters din memorie a lăsat Rinocerii lui Tompa Gábor, oferit la finele Festivalului Interferențe 2020 organizat de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, în acest an de chin şi jale care a bulversat populaţia globului. O montare cât o invitaţie la meditaţie gravă pe tema stării de frică şi confuzie indusă de orice ameninţare răvăşitoare revărsată brutal asupra fiinţei umane, care poate fi simbolica „rinocerită” sau pandemia COVID 19. Artiştii sunt primii care, prin arta lor, iau atitudine şi zgândăresc sensibilitatea omului recent, propun mici execiţii de gândire despre marile transformări din lumea de azi. Aşa cred că trebuie văzut spectacolul lui Tompa Gábor de la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, iscat în toiul escaladării evenimentelor uimitoare: o elocventă formă de a trata altfel bătătoritul drum al „rinocerilor” ionescieni.
Curat şi fără stridenţe constructiviste evidente (nu ajunge stridenţa extremă, incredibilă: transformarea omului în rinocer?) spectacolul timişorean se derulează (ni se sugerează de la bun început) ca un concert obişnuit, într-o sală obişnuită, cu un dirijor-femeie şi instrumentişti-personaje îndemnaţi să-şi susţină partiturile sub oscilaţiile baghetei din mâna orchestratoarei. Şi personajele prind viaţă treptat, ieşind din inerţia iniţială, îşi declină identitatea, evoluează după tipicul clasic al confruntărilor, chiar dacă actorii sunt puşi pe mese suprapuse să-şi rostească replicile. Un perete masiv, auster, cu dreptunghiuri-ferestre şi dreptunghiuri-uşi, decupate sau sugerate, domină spaţiul din spatele cafenelei, plin de scaune (ionesciene şi ele) şi de personajele într-atât de ionesciene încât sunt inconfundabile: Patronul cafenelei, interesat să domine situaţia (Doru Iosif), Băcăneasa ca ţaţă de cartier (Ana Maria Pandele Andone), Băcanul ţâfnos (Benone Viziteu), Chelneriţa ca o balerină (Roberta Popa), Gospodina ca o gospodină (Ana Maria Cojocaru), Domnul Bătrân, sâcâit şi credul, fără logică (Cristian Szekeres), Logicianul cu logică imbatabilă (Matei Chioariu), frumoasa şi vaporoasa din ultima scenă Daisy (Claudia Ieremia), şi, desigur, Bérenger cel anxios (Romeo Ioan, cu privirea rece a unui speriat rătăcit prin labirintul vieţii) şi Jean, prietenul plin de sine al lui Bérenger, dojenitor şi infatuat peste măsură, corpolent şi cu voce sfidătoare (Ion Rizea). Scena animată, colorată, cu replici intersectate, dans şi linişte tulburată de apariţia rinocerilor, e „dirijată” din fosă de mâna cu baghetă care „modelează” agitaţia, zgomotele rinocerului la care toţi reacţionează în cor: „Incredibil! Un rinocer!” Sugestivitatea decorului, conceput de Helmut Stürmer ca paravan sever geometrizat, e sporită, periodic, prin proiecţii reprezentând faţada unui imobil oarecare dintr-un oraş oarecare. Grozăvia metamorfozării în rinoceri transcende banalitatea cotidianului. În spatele pereţilor blajini se ascund monştrii subconştientului, stârniţi de psihoza descătuşării de principii.
Un scurt intermezzo nonverbal introduce regizorul spre a vizualiza ironic momentul funebru al înmormântării pisicii strivite de rinocer, ceremonie mai importantă decât înmormântarea unui om. Aici muzica lui Vasile Şirli avansează spre tonalităţi grave, scrâşnite, subliniind ridicolul. Costumele Carmencitei Brojboiu îmbracă nu actori, ci caractere: infatuatul Jean poartă un costum maro impecabil, în vreme ce Bérenger, dezordonat, neîngrijit şi abulic, e îmbrăcat în haine ponosite, prăfuite. O găselniţă sugestivă, inspirată, mi se pare orbul cu baston alb în mână ce străbate scena în clar-obscur, inundată de ceaţă: căutarea drumului într-un ocean de incertitudini care este viaţa însăşi.
Scena de birou e înălţată pe verticală cu mese suprapuse, strâmtorare ce impune luarea de decizii în privinţa ştirilor alarmante ce vin din oraş. Alături de actorii enumeraţi, mai apar aici Cătălin Ursu în rolul intransigentului Botard şi Costa Tovarnisky în rolul Domnului Papillon, şef conformist, limitat, aparent imun la „rinocerită”. Dar mai mult ca în alte spectacole cu Rinocerii, regizorul pedalează mai mult pe latura decizională a individului în privinţa alegerii bolii şi mai puţin pe impunerea ei prin regim dictatorial, deşi ajunge să fie până la urmă o pandemie imposibil de controlat. „Lumea e bolnavă” constată neputincios Bérenger în final şi în spatele lui se ridică „piramida bolnavilor” alcătuită din spectrele schizoide ale morbidităţii umanului. Vreo nouă actori cu măşti hâde spre grotesc, înveşmântaţi în verdele-gri al animalităţii recâştigate. Sunt „rinocerii” care şi-au abandonat esenţa umană. Bérenger, cu faţa lui de om chinuit, nu va abandona. Şi în gest final, dirijoarea din fosă îi întinde caietul cu piesa pe care tocmai am urmărit-o pentru ca el să citească din ea ultimele fraze ale monologului: „Sunt ultimul om şi voi rămâne aşa până la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!” Fără spiritualitate, omul e o adunătură de animale, ar fi subliniat Tarkovski.

 

Leave a reply

© 2024 Tribuna
design: mvg