Consiliul
Județean Cluj

România
100

Director fondator: Mircea Arman, 2015

Director fondator revista pe suport material: Ioan Slavici, 1884

weekly magazine in english,
romanian and italian

Riscul și ponderea lui

Riscul și ponderea lui

Riscul nu face parte din familia de concepte pe care astăzi le distribuie educația. Prea rar disciplinele istoriografice, care alimentează cultura, operează cu asemenea termen. Acestea au la bază învățături ce se organizează în jurul ordinii, regularităților, legilor, evoluției conforme, ce captează o față a realității – cea a „normalității”. Riscul este din familia conceptelor de haos, hazard, rău, nesiguranță, decizie, pericol, catastrofă. Cel care își asumă riscul pleacă dintr-o situație de nesiguranță, ia inițiativa acțiunii (și a nu face nimic este acțiune!) pentru a-și atinge ținta, evitând dezavantajele și, la limită, catastrofa. Riscul înseamnă a pune totul în joc și este printre conceptele ce captează altă față a realității – cea a schimbării. În definitiv, și ceea ce acum este socotit normal este rezultatul unui risc asumat cîndva de cineva, după cum riscă plata unor costuri grele decidenții care nu fac nimic într-o situație plină de neajunsuri.
Ce este, însă, riscul, mai precis? Riscul este situația în care, fiind nesiguranță și neajunsuri, se angajează o acțiune (considerînd că și inacțiunea este acțiune!) în cazul căreia apar, în momentul deciziei, șanse de succes și șanse de insucces, ultimele antrenând pericole. Cum sunt, de pildă, distrugerile condițiilor de viață sau pierderea a ceva, de la bunuri, la autonomia de mișcare, la libertate și la viața însăși. Poate fi eroism, dar nu există propriu-zis risc acolo unde intervine o putere copleșitoare, care se impune oricum. Putem, de pildă, să luăm în calcul daunele căderii unui meteorit, dar nu putem vorbi la propriu de riscul căderii, aceasta ținând de o ordine a lumii ce ne scapă.
Nu este risc acolo unde este predeterminare. Un cutremur de pământ este mai curând predeterminat, încât nu se poate vorbi de riscul de a se produce, chiar dacă putem vorbi de riscul nostru de a-l întîlni pe traseul vieții. Nu este risc decât acolo unde se iau decizii în împrejurări noi, în care viitorul nu este prefigurat. Nu este risc decât acolo unde există șanse de success și perspective la fel de probabile de insucces. Putem fi obiecte ale fenomenelor naturale (mișcări tectonice, maladii, căderea de meteoriți etc.) sau ale riscului asumat de alții (politici incompetente, inițiative nechibzuite, măsuri guvernamentale greșite, decizii judecătorești nedrepte etc.), dar de risc putem vorbi în cazul unor acțiuni ce implică subiecți.
Se pot da multe exemple de risc în viața curentă. Dacă nu te abonezi la un cotidian riști să nu ai informații continue despre ceea ce se petrece în jur. Dacă iei autobuzul pentru a nu merge pe jos, riști ca traficul să fie atât de intens încît poți întârzia la serviciu. Faci o școală profesională spre a nu risca să nu găsești slujbă, dar te gândești cum să o continui cu un colegiu sau facultate. Îl dai în judecată pe unul care te-a calomniat, cu riscul de a nimeri pe mâinile unui judecător superficial, care îți respinge acțiunea civilă cu argumentul sofistic că este libertate de opinie. Dacă pledezi pentru democratizare, riști să deschizi șansa aducerii la decizii a unor persoane slab pregătite. Îți spui onest părerea despre neajunsurile instituțiilor, dar riști să stârnești impresia că ai ceva cu persoane sau că lupți pentru vreo funcție. Dacă privatizezi economia o faci dependentă de „mâna nevăzută” a pieței. Cine reflectează destul asupra istoriei riscului își dă seama că acesta precede adesea siguranțele, încît are sens întrebarea: cât de normal este de fapt normalul?
Adesea riscul este socotit alternativă la „siguranță”. Oportuniștii caută să facă tot ceea ce le cer șefii, refuzând riscul de a lua în seamă neajunsurile existente. Asumpția este că cecitatea față de erori și lipsuri este de preferat pierderii avantajelor păstrării în grația celor care decid.
Forma logică a situației de risc este „silogismul ipotetic disjunctiv” (A este sau M sau N; dacă A este M atunci P; dacă A este N atunci R ). Acesta nu devine „dilemă” decât atunci cînd P și R sunt echivalenți. Dar în acest caz nu mai avem propriu-zis un „risc”, ci pur și simplu o „înfundătură”.
Orice „risc” antrenează „pericole”, cel puțin pericolul de a rata atingerea țintei stabilită prin decizia celui care acționează, dar nu orice pericol ține de risc. Pericolul răspândirii unei maladii nu are de a face neapărat cu riscul asumat de cineva, căci poate să apară fără ca cineva să fi schițat o decizie. La fel stau lucrurile în relația „riscului” cu „catastrofele”. Riscul asumat se poate încheia cu o „catastrofă”, dar se poate încheia și cu un succes, după cum nu toate „catastrofele” vin din asumarea „riscurilor”.
Din asumarea riscurilor pot rezulta, însă, „dezvoltări”. De pildă, un decident poate schimba în bine soarta celor din jur asumând cu pricepere riscul democratizării mai departe, chiar cu prețul reducerii puterii personale. În multe situații nici nu sunt posibile „dezvoltări”, nici măcar normalizări, fără asumarea riscurilor. Astăzi, de pildă, în raport cu diletantismul legilor, procedurilor și multor justițiari, nu va fi posibilă atingerea statului de drept în România fără a pleca urechea la semnalarea de abuzuri ce se comit sistematic, chiar cu riscul de a revizui sentințe și a da dreptate unor persoane nevinovate, stigmatizate drept „penale”.
În viața oamenilor este foarte importantă perceperea „riscului” și, în particular, „percepția culturală a riscului” (Ulrich Beck, Conditio humana. Il rischio nell eta’globale, Laterza & Figli, Roma, 2007. pp.22-24). Din capul locului trebuie însă admis că riscul nu este ceva de genul unei trăiri doar subiective, ci, așa cum dovedesc medicina, științele economice, calculele inginerești ale construcțiilor și alte discipline, un fenomen obiectiv. Nu îl asumi la timp sau nu ții cont de datele situației, vei avea dezavantaje! Este de admis, apoi, că reducerea efectelor dezavantajante ale riscurilor este posibilă procedând în mod rațional. Riscurile soldate cu succes pot fi inspirate, dar conțin abordări raționale ale situațiilor. Mai este de admis că percepția riscurilor și acțiunea pentru a le reduce urmările dezavantajante depind de cultură.
Cel mai creativ sociolog al erei postbelice, Niklas Luhmann, a observat că termenul de „risc” a intrat pe cursul profilării din momentul în care s-a sesizat că „anumite avantaje se pot atinge numai atunci cînd ceva este pus în joc” (Soziologie der Risikos, Walter de Gruyter, Berlin, 2003, p.19). Nu mai era vorba doar de calcularea a ceea ce se obține din ceea ce se investește, ci de ceva în plus – o decizie din concretizarea căreia pot să apară răsplata, dar și „daune (Schaden)” majore. Este vorba de ceea ce în religie a fost cuprins în termenii de „păcat (Sünde)” și pedeapsa pentru păcate, iar Blaise Pascal a avut în vedere în celebrul său „pariu”, dar a trecut în registrul mentalității secularizate. Pentru cel ce-și asumă riscul viitorul este dorit, dar incert.
Ne interesează însă acum nu cum se înscrie riscul în existența oamenilor, ci ponderea riscurilor în societatea modernă și mai ales societatea rezultată din globalizare de astăzi. Este vorba însă – iar aici ne distanțăm de celebrul sociolog – nu numai de riscul acțiunilor întreprinse pe harta realității, ci și de riscul inacțiunilor în situații pline de neajunsuri.
Împotriva celor care elogiază „viața în natură” – care sunt, desigur, alții decît cei care pledează, pe drept, pentru „naturalețea vieții” – pledează mereu pericolele de a face boli, de a fi strivit de o stâncă în cădere, de a fi atacat de un animal de pradă, de alte riscuri ce se află la tot pasul, încît nu este nevoie de o argumentare mai largă pentru a infirma teza excelenței vieții în natură. Nu au dreptate cei care o împărtășesc. În general, viața în condițiile slabei dezvoltări a mijloacelor de producere și a organizărilor instituționale – societățile premoderne – este lovită de pericole pe care astăzi le putem socoti elementare. Odată cu modernizarea apare societatea în care indivizii și colectivitățile își asumă că trăiesc într-o realitate pe care la urma urmelor o decid – o decid în mod sistematic, prin acțiuni bazate pe cunoaștere, în sferele muncii, comunicării, autoprezentării, reflexivității. Primejdiile la adresa condiției umane tradiționale – penuria de produse, servitutea, războaiele – sunt prelucrate, în cadrul unei mentalități proactive, dispusă să-și asume riscurile schimbării. Deja cu Francis Bacon, filosofic vorbind, își începe cariera mentalitatea facerii (Machtbarkeit) obiectelor și interacțiunilor și a punerii cunoașterii în slujba producerii (Herstellbarkeit) acestora.
De această mentalitate țin – după cum ne spun cercetările riscului – inițierea calculului probabilităților cu Fermat, romanul ce începe cu Cervantes și filosofiile ce au în Vico și Fichte prototipul. Nu este vorba de o mentalitate a ieșirii din sfera raționalității, căci toate – și calculul probabilităților și căutarea unei realități alternative și „știința nouă” și plasarea în „Eu” a originii – vor de fapt să reducă „daunele”. Toate sunt în fond proiecte de asigurare contra pericolelor.
Un fapt este însă și mai caracteristic: odată cu societatea modernă, viitorul nu mai este simplă prelungire a trecutului, ci ceva de sine stătător. El este creat și, prin urmare, altceva decât ceea ce a fost și este. Unde pretențiile față de viață sunt mai mari sunt și inițiative mai extinse, care antrenează riscuri mai multe.
Politica globalizării, care a însemnat, la bază, relaxarea și suprimarea barierelor vamale și de alt ordin dintre state și societăți, a adus cu sine o schimbare cuprinzătoare. Niklas Luhmann spunea că la sfârșitul secolului al douăzecilea societatea modernă s-a schimbat profund. „Unitatea lumii a secolelor al 19-lea și al 20-lea consta dintr-o alianță a dimensiunii timpului și a dimensiunii sociale ce a profitat de subspecificarea ambelor și în același timp a contat pe posibilitatea cuplării lor raționaliste, fie prin legități recognoscibile fie prin calcule statistice. La sfârșitul secolului nostru suntem în fața întrebării: mai este lumea noastră? Putem să continuăm să facem ceea ce facem?”(p.58). În fapt, astăzi nu mai suntem doar în fața întrebării, ci în plină realitate a unei alte lumi creată de globalizare, care a înregistrat un nou prag în jurul anului 2010.
Nu putem acum să nu discutăm de riscuri în dublă ipostază. Este vorba de riscurile continuării cursului actual și de riscurile schimbării. Societatea este alta ca urmare a globalizării. S-au produs internaționalizarea informațiilor, o mai vastă circulație a persoanelor, bunurilor și serviciilor, dar și delocalizarea de firme, migrația capitalurilor și a forței de muncă, deplasarea centrelor de decizie, constituirea de mari concentrări de putere economică, politică, mediatică. Individul și comunitățile și-au pierdut și mai mult autonomia și se simte mai neputincioase ca altădată. În fața acestei situații, în locul reflecției și acțiunii responsabile pentru a salva demnitatea persoanei și contururile comunităților, ce stau la baza societății moderne, deciziile au scurtă respirație. Nu se mai urmărește acordul în decizii, ci se aplică proceduri. Democrația devine postdemocrație – adică cetățenii sunt chemați să aplude reprezentanți pe care periodic formal îi aleg. Experții iau locul deliberării persoanelor mature. Comunitățile sunt fisurate de forțe ce vin nu se știe de unde și care nu răspunde de nimic. Normativitatea cedează în fața imperativelor funcționale. Etica devine anexă a strategiilor competiției. O inflamare a trăirilor subiective se produce pe scară mare și modifică artele. Nu se mai evocă trăirile umane ale lumii, ci se informează și distrează, în vreme ce conceptele devin instrumente de control al complexității indiferente la ceea ce se petrece. Impresia ce se cultivă este de sfârșit al istoriei în dreptul realităților actuale. Riscurile rămân inevitabile, căci oamenii decid și acționează. Dar ele nu se mai raportează la viitor, ci la o realitate de care nimeni nu pare să mai răspundă. Indiferența pare a sta în spatele ei.
S-a intrat, altfel spus, în „societatea riscului”, ne spunea Ulrich Beck (Conditio humana. Il rischio nell eta’globale), care o și descrie: pericolele iau acum forma războaielor, sistemele juridice nu aderă la realitate, guvernele sunt acuzate; democrația pare un pericol; pericolele nu mai rămân înăuntrul unei țări; știința nu mai reduce pericolele, ci se asociază lor; siguranța urcă în ordinea valorilor înaintea libertății și egalității; oamenii luptă să nu fie atinși de sărăcie, emanciparea și libertățile fiind deja un orizont prea îndepărtat (pp.13-17).
Dincoace, însă, de aceste fapte, aș spune că este aducător de daune să se continue cursul actual din societatea modernă. Este le fel de riscant, adică dăunător, să nu se facă nimic, și este un risc în sine orice inițiativă. La toate evaluările rezultă astăzi că a nu schimba situația este acum un risc înconjurat de mult mai multe pericole decît a angaja schimbarea pe o direcție rațională, realizată cu competență.
Au fost percepute și altădată riscurile conținute în perpetuarea situației.
O astfel de percepere a dus în istorie la inițiative salutare. Kant vedea riscul de războaie nesfârșite între state și a propus proiectul păcii eterne. Woodrow Wilson a preluat ideea kantiană a unei societăți a statelor independente și egale și a pus bazele „societății națiunilor”. Richard Coudenhove-Kalergi a sesizat că războaiele riscă să marginalizeze Europa în lume și a relansat proiectul lui Nietzsche al Europei unificate. Albert Einstein a sesizat pericolele legate de armele nucleare și a chemat la aranjamente între țările posesoare. Robert Reich a observat că protecționismul nu mai este capabil să prevină durabil crize economice și a pus în mișcare politica globalizării, pe care Bill Clinton a aplicat-o. Deja Heidegger a semnalat că activismul modernității antrenează riscul ca însuși cei care îl instrumentează să devină materiale pentru proiecte, iar Horkheimer și Adorno au semnalat că raționalitatea modernă include tacit și inevitabil abordarea ca obiect de prelucrat nu numai a naturii, ci și a omului. Cel mai recent, acordul de la Paris a concretizat această optică în abordarea mediului înconjurător.
Filosofia și științele sociale sunt pline, cel puțin de la Nietzsche și Max Weber încoace, de eforturi de a face față riscurilor unei modernizări ce derapează, ca și riscurilor de a sta cu brațele încrucișate într-o situație de restrângere a libertăților, vid al valorilor, expansiune a cinismului, minciunii și indiferenței, a infantilismului și cleptocrației, cu un cuvînt de nesiguranță.
Mai trebuie adăugat că „societatea riscului (Risikogesellschaft)” (Ulrich Beck, Risikogesellschaft. Auf dem Weg in eine andere Moderne, Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1986) perpetuează, desigur, „riscurile personale” de genul celor la care s-a expus altădată Columb, care își asuma cu curaj să înainteze spre Vest spre a ajunge în India. Dar, în plus, aduce cu sine „periclitări globale (globale Gefärdungen)” de genul fisiunii atomului și resturilor radioactive. Accidentul de la Cernobîl este numai în mic indiciul extensiunii fără precedent a efectelor unui accident aparent strict local. Nu mai este vorba acum, în cazul „riscului”, doar de „curaj și aventură”, ci de „posibila autodistrugere a vieții pe Pământ” (p.28), nu ca posibilitate teoretică, ci ca una nemijlocită.
Sunt de părere că azi trebuie să luăm act de riscuri pe o gamă mult mai largă decât spunea cel care a dat teoria „societății riscului” – care vorbea de criza ecologică, de criza financiară și de terorism – dacă vrem să facem față periclitărilor globale. Este vorba atât de riscuri legate de perpetuarea nechibzuită a unor situații, cât și de nevoia de a asuma cu pricepere riscul înnoirii. Spus fără ocolișuri, riscurile de azi sunt legate înainte de orice de perpetuarea situației ce s-a creat prin politica globalizării, chiar dacă acesta nu este singura sursă, căci i se alătură anumite prețuri ale materiilor prime, o nouă etapă în dezvoltarea informaticii și electronicii, o instrumentalizare a democrației și o expansiune a neîncrederii, sinonimă cu o „oboseală” culturală momentană. A continua ceea ce este în jurul nostru implică pericole mari, iar a schimba implică asumarea deliberată a unor riscuri. Dar, în definitiv, unde pe lume, afară de oazele privilegiilor (create de moșteniri norocoase, coruperea regulilor, intervenții străine, cleptocrație), atinge cineva ceva fără riscuri? De multe ori salvarea a venit de la înfruntarea curajoasă a valurilor, decât de statul pasiv în bătaia lor.

Leave a reply

© 2020 Tribuna
design: mvg